9) ORDINE CONFIDENŢIALE.

În capitolele precedente am expus măsurile cele mai importante luate de guvern împotriva Legiunii şi schimbarea lui radicală de atitudine în relaţiile cu mişcarea naţionalistă. Voi completa acum tabloul acestor intervenţii abuzive faţă de manifestările Mişcării Legionare, prin „ordine confidenţiale”, expediate de guvern sau de altă autoritate subalternă, în vederea interzicerii „anumitor” activităţi ale partidului „Totul pentru Ţară”.

Deşi toate aceste ordine purtau sigiliul „confidenţial”, în realitate n-aveau nimic cu „siguranţa” internă sau externă a statului. Nu făceau decât să lovească organizaţie politică legală, violând legile fundamentale ale ţării. De aceea, atribuindu-le caracterul ilegal, Corneliu Codreanu n-a ezitat să le facă cunoscute legionarilor, pentru a demasca duplicitatea guvernului şi a încerca exercitarea unei presiuni morale asupra lui.

„Rog să faceţi cunoscut la toţi legionarii din ţară – spune Căpitanul în Circulara din 28 Septembrie 1937 – următoarele ordine confidenţiale ale autorităţilor, pentru ca să se vadă din ele spiritul de legalitate şi dreptate care le animă şi pentru ca să se ştie că asemenea nume – ca şi ale asupritorilor vremelnici – vor fi în veci neuitate. Neamul acesta va trebui să-şi pedepsească, măcar o dată la o mie de ani, pe cei ce I-au călcat legile, l-au împilat şi l-au trădat”.

După această explicaţie, Căpitanul reproduce „Ordinele” care au provocat indignarea şi l-au determinat să le divulge. Le vom reproduce şi noi într-o formă rezumată, ca cititorul să-şi dea seama de caracterul lor abuziv şi unilateral:

1. Un ordin semnat de Alexandru Bentoiu, ministerul Justiţiei, datat 24 Iulie 1937, şi adresat Preşedinţilor tribunalelor din întreaga ţară. El le ordonă să claseze imediat, şi într-o manieră definitivă, „dosarele proceselor intentate de legionari împotriva organelor executive (prefecţi, jandarmi şi poliţişti) pentru detenţia lor ilegală din timpul prigoanei din iarna 1933-1934, explicând că „arestarea acestor legionari a avut loc în urma unui act de guvernământ (dizolvarea Legiunii), şi că el nu poate fi imputat organelor executive”.

Ministrul Jistiţiei invita, în acelaşi mod, instanţele judecătoreşti subalterne să nu-şi mai îndeplinească datoria în procesele intentate de legionari contra agenţilor puterii publice care I-au arestat şi deţinut ilegal. O asemenea anomalie nu i se părea deloc nedreaptă!

2. Printr-un ordin confidenţial din 27 Iulie 1937, Alex. Bondoc, prefectul judeţului Prahova, cerea Direcţiilor mai multor fabrici din oraşul azuga (fabrică de postav, de bere, de sticlărie şi de ciment) să îndepărteze din serviciu un grup de 36 de muncitori legionari, care, conform sloganurilor defăimătoare din epocă, se făcuseră vinovaţi de „agitaţii care au tulburat şi tulbură ordinea publică”.

Ordinul acesta al prefectului de Prahova n-avea, nici el, vreun fundament legal, pentru că aceşti 36 de muncitori, ca şi zecile de mii de alţi muncitori, erau înscrişi şi militau într-un partid legal constituit. Prin manifestările lor, numite „agitaţiuni”, de circumstanţe, ei nu făceau altceva decât să-şi exercite un drept constituţional. Dar exista aici şi un punct sensibil şi „de neiertat”, din unghiul de vedere guvernamental: acest partid se numea „Totul pentru Ţară”…Şi era intolerabil pentru partizanii guvernului să vadă masele muncitoreşti curgând spre această nouă forţă şi nu spre organizaţiile locale de partid.

3. La 19 Septembrie 1937, printr-un ordin „telefonic”, Direcţia Generală a Poliţiei ordona interzicerea, numai pentru această zi, a „orice întruniri, serbări, marşuri, petreceri, organizate de partidul „Totul pentru Ţară”, chiar şi cele autorizate”.

Această măsură era din cale-afară de absurdă. În nici o ţară din lume, statul nu ia măsuri de apărare, împotriva unei organizaţii politice, valabile pentru o singură zi.

Explicaţia măsurii era un ordin secret! Guvernul voia provocarea, cu orice preţ, de incidente între legionari şi autorităţile poliţieneşti. În cazul în care legionarii ar fi trecut peste interdicţia guvernului, forţele de „ordine” ar fi avut o scuză a persecuţiilor pe care le pregăteau pentru mai târziu.

La aceste „ordine confidenţiale”, dirijate contra Mişcării Legionare, şi semnalate în Circulara din 28 Septembrie 1937, s-au adăugat şi altele în lunile următoare. cĂpitanul le-a comunicat de îndată legionarilor. Pe unele le vom reaminti:

4. La 9 Octombrie 1937, Ministrul Cultelor şi Artelor, trimite o „Adresă” episcopului de Râmnic, pentru a-i face cunoscută măsura luată împotriva a doi preoţi: Gheorghe Popescu şi Ştefan Smărăndescu, aparţinând de diocesa lui. Măsura arbitrară era: „suspendarea provizorie a plăţii salariilor celor doi preoţi, din cauză că au participat la interpretarea de cântece legionare, la distribuirea de manifeste cu caracter legionar şi au primit jurământul participanţilor la reuniuni legionare în comunile respective”.

Şi această Adresă continuă pe acelaşi ton autoritar: „În acelaşi timp, avem onoarea a vă ruga să binevoiţi a ne comunica măsurile luate de Sfinţia Voastră contra celor doi servitori ai Altarului”.

Ordinul acesta era, el însuşi, în conflict cu legile ţării. În România, preoţii aveau dreptul să se înscrie în orice partid politic. Astfel, prin hotărârea arbitrară de suspendare a salariilor celor doi preoţi, guvernul comitea o dublă încălcare a legii: pe de o parte, nesocotea drepturile şi libertăţile înscrise în Constituţie; pe de altă parte, ataca o categorie de elită dintre cetăţenii români.

Două zile mai târziu, la 11 Octombrie 1937, Direcţia Generală a Poliţiei, din Ministerul de Interne, trimitea un „ordin confidenţial” Prefecturii judeţului Ilfov, ordonându-i să întreprindă măsuri drastice pentru împiedicarea propagandei partidului „Totul pentru Ţară” pe teritoriul acestui judeţ: „Veţi lua măsuri de a se opri orice încercare a acestor legionari de a pătrunde în judeţ şi comune.

Cei ce nu vor înţelege de bună voie, vor fi arestaţi şi apoi trimişi la domiciliul lor”.

—ilegalitatea acestui ordin rezultă clar din faptul că el se referă la raza unui singur judeţ, şi nu afecta defel propaganda legionară din celelalte. Exista o raţiune majoră. Judeţul era acela din care făcea parte Capitala. Guvernul îşi urmărea planul iniţial, de a provoca în orice chip incidente, pentru a putea apoi săle exploateze pe plan politic. Un conflict între legionari şi autorităţi, în împrejurimile Capitalei, ar fi avut o altă rezonanţă în opinia publică, decât dacă ar fi izbucnit într-un judeţ îndepărtat.

6. În fine, la 21 Octombrie 1937, un „Proces-verbal”, semnat de autorităţile executive ale judeţului Prahova (prefect, procuror general, şef al poliţiei şi şeful jandarmeriei) este trimis guvernului.

În acest Proces-verbal aceştia explicau starea de spirit a populaţiei în apropierea alegerilor ce trebuiau să aibă loc n Decembrie. Ca toţi funcţionarii guvernamentali din epocă, nici ei nu pierdeau ocazia să acuze din nou Mişcarea Legionară. Între alte absurdităţi, afirmau: „Membrii partidului „Totul pentru Ţară” susţin că dacă va veni o guvernare naţional-ţărănistă, vor proceda la asasinarea membrilor ei mai marcanţi”.

Reaua credinţă a semnatarilor acestui Proces-verbal era mai mult decât evidentă; iar ei ştiau asta. Dar o astfel de minciună putea avea importane repercusiuni, şi înainte şi în timpul alegerilor.

Corneliu Codreanu a sesizat imediat intenţia acestui grup guvernamental, şi le-a răspuns printr-o Circulară din 4 Noiembrie 1937, care le-a anulat tentativa de provocare. Circulara sfârşeşte astfel: „Nu este adevărat că membrii partidului „Totul pentru Ţară” susţin că dacă va veni o guvernare naţional-ţărănistă vor proceda la asasinarea membrilor mai marcanţi.

Mă miră cum persoane cu răspundere au putut iscăli un asemenea Proces-verbal”.

Cel mai curios lucru din această afacere este că legionarii erau infinit mai satisfăcuţi să vadă succesiunea guvernamentală pentru Partidul Naţional-Ţărănesc, decât să fie iarăşi încredinţată Partidului Liberal, care le făcuse atâta rău de 10 ani… Destinul a vrut ca liberalii să revină la putere!…

Aceste exemple nu sunt decât o infimă parte din „ordinele confidenţiale” lansate într-o cadenţă crescândă, cu începere din Iulie 1937. Ele s-au înmulţit pe măsura apropierii perioadei, alegerilor, fixate la 20 Decembrie 1937. Trebuie să presupunem că numărul lor a atins mai multe sute, din care numai câteva au căzut în mâinile Căpitanului.

Prin tacvtica aceasta, guvernul viza mai multe obiective:

1. Întărirea încrederii aparatului executiv în hotărârile guvernului de a reprima până la capăt activităţile Gărzii de Fier. 2. Intimidarea funcţionarilor publici, şi chiar a lucrătorilor din întreprinderile particulare, ameninţându-i cu destituirea imediată, în cazul în care se înscriu în Mişcarea Legionară.

3. Compromiterea propagandei legionare.

4. Răspândirea de zvonuri alarmante pe marginea intenţiilor legionare dacă Mişcarea ar ajunge la putere. Partidele, îngrozite de perspectiva de a-şi vedea pe „membrii lor cei mai importanţi” omorâţi de legionari, ar înceta orice opoziţie la politica Regelui şi s-ar apropia de camarilă.

Totuşi, aceste obiective nu erau decât fragmente şi aspecte secundare ale unui plan mult mai vast, PLANUL propriu-zis al camarilei. Guvernul urmărea, în realitate, crearea artificială a unui climat de nesiguranţă şi de continue tulburări în ţară, caracteristic debutului marilor prigoane… Exact ca în 1933, guvernul avea nevoie de o nemulţumire generală, de răniţi şi chiar de morţi, pentru a-şi justifica mai uşor decizia lui finală: trecerea prin foc şi sabie a Mişcării Legionare, aşa cum îi ordonaseră forţele oculte internaţionale.