15) MOARTEA GENERALULUI CANTACUZINO

La 9 Octombrie 1937 moare generalul Cantacuzino, după o lungă boală care-l retrăsese din viaţa politică activă în primăvara aceluiaşi an. Cele două călătorii în Spania, realizate la intervale scurte una de cealaltă, cu osteneli, griji şi remoţiile însoţitoare, I-au zdruncinat sănătatea.

La moartea lui avea 67 ani. În timpul bolii, a stat cea mai mare parte a vremii la Predeal, în liniştea şi aerul pur al munţilor. Deşi ajunsese pe punctul unei slăbiciuni extreme, se interesa tot timpul de Mişcare; şi chiar a intervenit în luptă. Când jandarmii, la începutul lui Iulie, au invadat tabăra legionară de odihnă de la Câmpina, şi au somat oamenii ce se găseau acolo s-o evacueze în 24 de ore, Generalul, în calitatea lui de Şef al partidului a expediat de îndată telegrame de protest guvernului şi Regelui.

În această perioadă, Căpitanul mergea deseori la Predeal, ca să-l consulte asupra situaţiei politice. Cu inima strânsă, vedea cum acest viteaz printre viteji slăbea din zi în zi… Sute de legionari treceau şi ei, ca să se intereseze de sănătatea lui şi pentru a-l saluta. Când camera bolnavului se umplea de tineri, forţele păreau să-i revină; uita de boală şi vorbea cu ei cu vivacitatea şi însufleţirea de-odinioară. Dar, toţi plecau trişti, fiindcă evoluţia bolii prevestea că deznodământul era aproape…

Generalul o clipă nu şi-a pierdut echilibrul interior, umorul şi luciditatea. Niciodată n-a ieşit din gura lui vreun plâns; nu s-a înduioşat nicând de propria lui soartă. Moartea nu-l înspăimânta. Obişnuit în compania ei de pe câmpul de bătaie, o privea în faţă cu aceeaşi linişte în patul lui de suferinţă. Unica lui durere – pe care o exprima foarte deseori – era de a nu putea asista labiruinţa legionară. Voise mult, înainte de a închide ochii, să vadă defilând coloanele legionare într-o Românie nouă…

Înmormântarea generalului Cantacuzino, fără să aibă aspectul monumental şi tulburător al funeraliilor lui „MOŢA-MARIN”, a fost impresionantă. Un impozant număr de legionari din Capitală, întărit de delegaţi veniţi din provincie, l-au condus, cu Căpitanul în frunte, pe ultimul drum, la cimitirul Belu. Cortegiul a plecat de la casa lui, Sediul Central al Legiunii, str. Gutenberg, nr3. Cum Generalul poseda cea mai înaltă decoraţie militară de război, decoraţia „MIHAI VITEAZUL”, sicriul a fost pus pe afet de tun şi însoţit până la cimitir de toţi cavalerii ordinului „MIHAI VITEAZUL”…Împotriva dorinţei sale, Regele, în calitate de şef suprem al Ordinului, a trbuit să se încline în faţa prescripţiilor regulamentului Ordinului, şi să-i conceadă onorurile militare tradiţionale.

Cu această ocazie, s-a creat soluţia paradoxală a unei colaborări între guvern şi Mişcare în vederea organizării funeraliilor. La ieşirea din biserica „SF. ILIE GORGANI”, cortegiul s-a format astfel: mai întâi, afetul de tun, tras de cai şi înconjurat de cavalerii Ordinului „MIHAI VITEAZUL”, acoperiţi în pelerinele lor albe; imediat după aceea, familia Generalului şi pe urmă, o coloană mare de legionari, cu Căpitanul în frunte.

Întrucât guvernul a interzis purtarea cămăşilor verzi în timpul înmormântării, Căpitanul a imaginat un alt mod de recunoştinţă; a dat ordin tuturor legionarilor care aveau mantale lungi de piele (foarte la modă în acel moment în Bucureşti) să formeze o unitate aparte, căreia îi luă comanda. Această coloană compactă, care mergea într-un pas grav şi într-o linişte completă, cadenţată numai în ritmul cizmelor cu pinteni, făcu o extraordinară impresie asupra publicului bucureştean. Din acel moment, mai ales în iarna următoare, mantaua de piele devenise un obiect curent în echipamentul legionar, veritabilă îmbrăcăminte înlocuitoare a cămăşii verzi.

Mase impozante de oameni s-au concentrat pe străzile pe unde trecea cortegiul, salutând, cu braţele întinse spre cer, rămăşiţele pământeşti ale Generalului şi pe conducătorii Legiunii. La cimitirul Belu, după o scurtă ceremonie, în cursul căreia s-a cântat „IMNUL LEGIONARILOR CĂZUŢI”, sicriul a fost coborât în cavoul familiei, alături de soţia lui, decedată foarte de tânără.

Aceeaşi ordine perfectă a domnit tot timpul, asemenea aceleia de la îngroparea lui Moţa, deşi erau mii de legionari în coloane compacte şi zeci de mii de cetăţeni de-a lungul parcursului.

Moartea generalului Cantacuzino punea o gravă problemă Căpitanului, problemă ale cărei repercursiuni se vor resimţi puternic un an mai târziu. El îl desemnase pe Moţa drept Vice-preşedinte al partidului „Totul pentru Ţară”, în nădejdea că acesta se va reîntoarce viu de pe frontul spamniol. După plecarea Generalului de la conducerea partidului, prevăzută pentru anul 1938, Moţa trebuia să-i succeadă. Din nefericire, Moţa căzuse la Majadahonda, acuma şi Generalul dispăruse.

Pierderile erau ireparabile! Cu morţii aceştia dispăreau nu numai două personalităţi ale Legiunii, ci şi doi oameni integri şi rari; iar ceea ce era şi mai important, care îndeplineau funcţii speciale în Mişcare. Moţa şi Generalul fuseseră paratrăsnetele Căpitanului. Totdeauna ei îşi ofereau pipturile pentru a primi primele descărcări ale atacurilor duşmane. Ei interveneau cu fermitatea lor aprigă şi cu o hătărâre de neclintit, de fiecare dată când la orizont se arăta vreo ameninţare la viaţa Căpitanului. Pentru funcţia de „şef al partidului” se puteau găsi oameni vrednici de a-i înlocui cu succes; dar pentru rolul special pe care ei şi-l asumaseră în Mişcare, acela de apărători ai Căpitanului împotriva planurilor de asasinare ce se urzeau, fără încetare, în adâncurile Palatului, nu mai era nimeni.

Generalul contribuise într-o măsură decisivă la salvarea Legiunii în timpul teroarei din anii 1933-1934; iar o declaraţie a lui Moţa, adresată ţării întregi, era suficientă pentru a pune vrăjmaşii în panică. Duşmanii auînţeles, mai mult decât numeroşii legionari, semnificaţia celor două pierderi, şi şi-au ridicat capul în primăvara anului următor.

Înmormântarea generalului Cantacuzino a avut loc pe 11 Octombrie 1937. A doua zi, Căpitanul a convocat, la Sediul de pe str. Gutengerg, pe toţi şefii de judeţe şi de regiuni, ca şi pe toate gradele cele mai importante din întreaga ţară, venite la Bucureşti cu prilejul funeraliilor. scopul acestei reuniuni era desemnarea noului şef al partidului „Totul pentru Ţară”…După un scurt discurs al Căpitanului, în care el a explicat imensa pierdere pe care o suferea Mişcarea, odată cu moartea Generalului, şi necesitatea găsirii unui înlocuitor vrednic la conducerea partidului, Alexandru CANTACUZINO a luat cuvântul, pentru a-l propune pe inginerul Gheorghe CLIME, care îndeplinea până la acea dată funcţiile de şef al „CORPULUI MUNCITORILOR LEGIONARI” şi de şef al „BIROULUI CENTRAL AL ORGANIZAŢIEI”.

Căpitanul şi-a dat asentimentul la această propunere şi un ropot de aplauze a ratificat decizia. Începând din 12 Octombrie 1937, şeful partidului „TOTUL PENTRU ŢARĂ”, devenea inginerul Gheorghe CLIME.

Vacantarea de la conducerea partidului a fost rezolvată în două minute, fără lupte interne, fără intrigi şi fără ameninţari de fracţionare a Mişcării. Noul şef şi-a văzut opera vieţii încununată cu o responsabilitate considerabilă, pe care a ştiut să şi-o onoreze în continuare.