16) CREPUSCULUL PARTIDELOR POLITICE.

De-a lungul acestei lucrări, ne-am ocupat de mai multe ori de partidele politice din România. Am demonstrat originea lor, ascensiunea aspiraţiilor naţiunii. A fost expus, după aceea, procesul de slăbire şi de fracţionare progresivă a partidelor româneşti, sub domnia regelui Carol al II-lea.

Este momentul acuma să redeschidem dosarul partidelor, pentru a face un ultim examen al situaţiei lor înaintea alegerilor din 1937. Cu alegerile acestea, se încheie o epocă politică din istoria României moderne; aceste alegeri semnifică sfârşitul partidelor politice şi trecerea la regimurile dictatoriale.

Înainte chiar ca dictatura regelui Carol din 1938 să fie formal instaurată, partidele nu mai reprezentau forţa politică a statului. Această schimbare a avut loc o dată cu urcarea la tron a Regelui, în 1930. Regele Carol nu era deloc dispus să joace rolul de arbitru sau un altul, sub o formă mai mult ori mai puţin constituţională, să favorizeze o grupare politică în detrimentul alteia, cum se petrecuse sub domniile lui Carol i şi a lui Ferdinand I. Încă de la început, Regele hotărâse nu numai să domnească, ci să şi guverneze. Voia să devină unica şi indicutabila sursă a puterii, excluzând partidele, anihilând părerea lor, dominând poporul, coborând miniştrii la rolul de simpli executanţi ai ordinelor sale.

De aceea, atunci când, în perioada 1919-1930, partidele îşi impuneau voinaţa în stat fie prin efectul unei mari popolarităţi (cazul mareşalului Alexandru Averescu), fie prin mijlocirea unei camarile (cazul lui Ion Brătianu), fie prin mişcări de mase (cazul lui Iuliu Maniu), după 1930, ele pierduseră rolul predominant în stat, ca să devină nişte simple anexe ale Coroanei.

Inversarea raporturilor dintre Coroană şi partide s-a agravat datorită compoziţiei şi scopurilor noii camarile, adică constituirea unui grup influient în jurul monarhului, e un fenomen inevitabil, care nu este necesarmente nafast. Totul depinde de natura influienţei pe care-o exercită aceasta asupra monarhului. Există anturaje regale bune şi anturaje regale rele. Sub regele Ferdinand, camarila era controlată de Partidul Liberal. Şeful camarilei era Barbu Ştirbey, un alter-ego al lui Ion Brătianu, şeful incontestat aş partidului.

După război, Partidul Liberal putea să aibă soarta Partidului Conservator, adică să dispară, dacă nu era salvat de la naufragiu de camarilă. Însuşi Partidul Liberal, sau formaţiunile indicate de el, erau în mod regulat chemate la putere de regele Ferdinand, de fiecare dată când şeful lui îşi exprima această dorinţă prin intermediul lui Barbu Ştirbey. Independent de popularitatea liberalilor ori de starea de spirit a ţării, mereu ostilă acestui partid, regele Ferdinand se supunea sugestiilor pe care le primea din partea anturajului său.

Barbu Ştirbey şi-a pierdut creditul sub Regenţă, iar camarila nu s-a mai reconstituit. A existat o anumită influienţă din partea lui Iuliu Maniu pe lângă Înalta Regenţă, dar aceasta nu poate fi socotită o camarilă.

Sub regele Carol al II-lea, camarila s-a reconstituit, însă cu un nou personal, total diferit ca mentalitate şi tendinţe de camarila precedentă. În timpul regelui Ferdinand, deşi dominată de Partidul Liberal, camarila în pofida tuturor păcatelor ei, era o „camarilă naţională”…Partidul Liberal comitea abuzuri, jefuia ţara, dar niciodată n-a avut în vedere această crimă: să lichideze statul român şi să-l treacă în mâinile străinilor, dacă nu din raţiuni de stat, cel puţin din interes. Partidul Liberal concepea statul drept o vastă proprietate de exploatat. Poporul, substanţa ce compunea statul, îl interesa mult mai puţin. Dar, nimeni nu renunţă uşor la intreprinderea ce-i aduce beneficii!

După urcarea pe tron a regelui Carol al II-lea, camarila îşi schimbă radical structura şi orientarea. Nu mai este camarila naţională, nu mai e un focar de intrigi pentru aducerea la putere a unuia sau a altuia dintre partide, care, odată la putere, nu mai deranjat, ci o „camarilă de extracţie internaţională”…Astfel, cu venirea regelui Carol, se instalează în stat, în centrul nevralgic, acolo unde se decide soarta ţării, politica ei internă şi externă, „INTERNAŢIONALA COMUNISTĂ”.

Printr-o adevărată lovitură de stat, şi fără ca partidele şi ţara să îşi dea seama, STATUL ROMÂN a fost antrenat în spaţiul conspiraţiei comuniste. De aceea, Corneliu Codreanu şi alţi oameni politici avizaţi au preferat să numească camarila regelui Carol: „OCULTA”, „FORŢA OCULTĂ”, pentru că ştiau că ea saervea intereselor străine aspiraţiilor neamului nostru. Epicentrul camarilei precedente era în ţară; în timp ce epicentrul „OCULTEI” era dincolo de frontiere, având legături secrete cu Internaţionala Comunistă.

Nu se poate vorbi în epocă de un Partid Comunist în România. Această grupare n-avea nici o priză asupra populaţiei şi întotdeauna s-a aflat cantonată la periferia societăţii româneşti. La intrarea ruşilor în România, în 1944, acest „partid” abia număra O MIE de indivizi. Cu toate acestea, comunismul era foarte puternic în ţara noastră, nu prin numărul „activiştilor”, ci prin agenţi secreţi ai Internaţionalei Comuniste care operau direct de la Palat şi sub protecţia autorităţii regale. Statul şi naţiunea deveniseră două entităţi distincte. Statul fusese acaparat de o minoritate antinaţională, de predominanţă iudeo-marxistă.

Regele Carol, deşi colaborase până în 1938 cu partidele, vedea în ele un obstacol pe calea implantării în România a unei monarhii absolute, de tendinţă internaţionalistă, care să facă tranzacţia spre dominaţia comunistă în ţară. Toate intervenţiile şi manevrele sale în viaţa politică dintre 1930 şi 1938 au fost făcute cu scopul dispersării coeziunii interne a partidelor şi a transformării lor în instrumente servile voinţei sale. Trecerea opoziţiei la guvern, indiferent de partid, era condiţionată de supunerea faţă de dorinţele suveranului în ceea ce priveşte constituirea Cabinetului şi politica de urmat. Astfel, partidele îşi asumau răspunderea guvernului, fără, totuşi, să aibă libertatea de a guverna. Într-o maniră formală şi publică, „dictatura regală” a fost instaurată în 1938; în realitate şi abil camuflată, ea exista încă de la începutul domniei.

Situaţia precară a partidelor rezulta şi din creşterea curentului legionar în ţară. Naţiunea, înşelată prin promisiunile tuturor partidelor, îşi căuta refugiul şi ultima speranţă de salvare în Legiune. Partidele nu mai puteau să-şi întinerească cadrele, pentru că tineretul se reunea în rândurile strânse în jurul Gărzii de Fier. Pe de altă parte, Mişcarea legionară le înlocuia din ce în ce mai mult pe plan electoral. Nu numai Partidul Liberal, care niciodată n-a fost partid de mase, se resimţea de avalanşa popularităţii legionare; dar şi Partidul Naţional-Ţărănesc, care mai dispunea încă de puternice organizaţii de bază.

Supus celor două presiuni ce se exercitau independent una de cealaltă, şi din motive total deosebite – una de sus în jos, venind de la Palat; alta de jos în sus, venind dinspre masele populare care se apropiau tot mai mult de Mişcare – partidele îşi pierduseră suflul în toamna lui 1937. Toate se prezentau cu o „pierdere vitală” în faţa înţelegerilor. Nici ţara, nici Coroana nu le acceptau. Trăiau o dramă de neînţeles pentru ele. Ţara voia o Românie legionară; Coroana voia o dictatură, despărţită de interesele naţionale şi angajată în jocul tulbure al mafiei comuniste.

Totuşi, aceste presiuni nu explicau decât parţial declinul partidelor. La originea fenomenului se găsea o cauză internă. DEGENERAREA PARTIDELOR POLITICE ÎN ROMÂNIA A FOST PROVOCATĂ DE PROPRIA LOR CORUPŢIE. Afaceri suspecte, fraude pe spinarea statului, le-au discreditat în ochii poporului. Incapabile şi incompetente în rezolvarea problemelor de bază ale României Mari, partidele istorice lăsau o dâră de scandaluri după fiecare din trecerile lor la guvern.

Structura păturii dirigiuitoare a partidelor era deficitară şi flotantă. Nu exista o selecţie în recrutarea personalului de bază. Noţiunile de selecţiune şi de elită le erau străine. Oricine putea ajunge în situaţiile cele mai înalte, cu condiţia să fie un bun demagog. Era o elită în partide, fără îndoială, dar de ordin negativ. Partidele erau clădite pe viciile oamenilor, apelau la egoismele lor, la micimile lor, la vanele lor ambiţii, la partea urâtă şi inferioară din sufletul omenesc. Marea majoritate a conducătorilor de partide puteau fi comparaţi cu păsările de pradă; ajungerea la guvern însemna pentru dânşii crearea unei existenţe confortabile fără cuantumul de muncă adecvat. În general, persoanele care eşuaseră în viaţa lor profesională se agăţau de „politică”, unde repurtau adesea succese spectaculare. Oamenii care „făceau politică” deveniseră o categorie socială de dispreţuit în ochii poporului. Clasa conducătoare românească, între cele două războaie, nu se formase, aproape fără excepţii, din oameni politici, în înţelesul nobil al cuvântului, ci din „politicieni”…Am scris într-un articol dedicat Căpitanului: „politicianul e capabil de tranzacţiile cele mai abjecte pentru a-şi satisface egoismul; el vinde secretele de stat, conspiră împotriva propriei sale patrii, scoate la licitaţioi bogăţiile ţării, n-are nici un fel de milă faţă de durerile şi nevoile poporului. Este un specimen total lipsit de onorabilitate, de simţul dreptăţii şi de dragoste pentru ţara lui. El consideră ţara ca pe propria sa fermă. Este „patriot”, cu condiţia ca să-i meatgă strălucit afacerile. Mentalitatea aceasta ar merita un studiu sociologic, care să fie făcut despre flagelul „politicianismului” care bântuie la noi; căutându-se a se afla de ce, în mijlocul poporului nostru, înţelept, serios şi religios, a putut să se ivească, în viaţa politică, această proliferare de stârpituri şi de nulităţi”.

Şi, un pic mai departe, adăugam: „Rechizitoriile fulminante ale Căpitanului contra acestor excrescenţe „politicianiste” ale partidelor n-au fost lansate în intenţia creării unui piedestal de popularitate. Corneliu Codreanu era înzestrat cu un simţ foarte înalt de echitate. Era incapabil să arunce o insultă sau chiar o vorbă nesăbuită la adresa nu importă cui. Dacă, uneori s-a manifestat aspru, violent în expresii, chiar ameninţător, dacă a vorbit despre necesitatea pedepsirii vinovaţilor, a stabilirii unui tribunal excepţional, n-a făcut-o dintr-o oarbă dorinţă de răzbunare, ci pentru că înţelegea unde duce această înlănţuire de nelegiuiri: spre prăpastia care a înghiţit mai târziu statul român la 23 August 1944”.

În primul discurs pronunţat în Parlament, la 3 Decembrie 1931, Corneliu Codreanu s-a ocupat de partide şi de democraţie – cum era ea înţeleasă şi practicată atunci în România – dezvăluind, la activul lor, grave deviaţii de la linia intereselor naţionale: „Generaţia nostră, privind din exterior partidele, constată că:

1. Un partid politic este un fel de societate autonomă de exploatare a votului universal,

2. Toate partidele sunt „democratice”, pentru că folosesc votul universal în acelaşi sens,

3. Partidele neglijează interesele neamului şi ale patriei, satisfăcând numai interesele particulare ale partizanilor lor.

4. Democraţia este iresponsabilă, îi lipseşte puterea de a sancţiona; astfel, toate partidele săvârşesc crime, acuzându-se reciproc, dar nici unul nu aplică sancţiuni contra propriilor lui membri, pentru că le este frică că-i pierde, nici contra adversarilor, pentru că aceştia comit, la rândul lor, crime personale.

Democraţiile văzute din interior ne dau impresia unei vaste complicităţi de crime. Concluzia: democraţia este incapabilă de autoritate”.

Rolul nefast jucat de partide în viaţa publică este dovedit prin fraudele comise în România, după primul război mondial, sub guvernarea lor: „Asupra acestei chestiuni, îngăduiţi-mi numai să atrag atenţia Dvs. asupra fraudelor săvârşite de câţiva ani, şi care au rămas nesancţionate: Fraudele asupra alcoolului negru, de aproximativ 12 miliarde de lei; fraudele asupra materialelor de alamă de la Căile Ferate, de aprox. 900 milioane de lei; cazul peştelui sovietic; cazul saboţilor sovietici; jefuirea pădurilor din judeţul Neamţ; cazul asemănător al pădurilor din Bucovina etc.

potrivit unui calcul rapid, suma fraudelor săvârşite pe teritoriul acestei ţări, de la război încoace, atinge cifra de 50 miliarde de lei”.

Corneliu Codreanu explică apoi că, în contrast cu „opera de guvernământ” a partidelor, care se îmbogăţesc datorită jafului asupra bugetului statului şi a exploatării maselor populare, ţărănimea trăieşte într-o neagră mizerie: „Am ajuns în această cutie câteva bucăţi de pâine din regiunea Maramureşului şi din munţii judeţului Neamţ, pentru ca să vedeţi pâinea pe care o mănâncă românul din aceste regiuni. Astăzi, când lumea se plânge de supraproducţia de grâu, atribuind criza faptului că grâul se vinde la UN LEU kg, iată pâinea pe care o mănâncă ţăranul de la noi.

(Deputatul Corneliu Zelea Codreanu prezintă Adunării o bucată de pâine foarte neagră).

Inima noastră ar trebui să se rupă de durere în faţa acestui obiect. Şi cred că orice popor din Europa, văzând această imagine a mizeriei poporului român, ar plânge de milă pentru noi”.

„Am adus această bucată de pâine, învelită şi pusă în această elegantă cutie, numai pentru a vă face să vedeţi încât de artificială şi de amăgitoare civilizaţie se găseşte învelită mizeria noastră românească. O depun pe banca ministerială şi rog onorabilul guvern să o pună la dispoziţia întregii lumi, pentru ca aceia cărora le este foftă să facă glume pe spinarea poporului român, să vadă de-aproape, înainte de toate, ceea ce mănâncă el”.

(Monitorul Oficial, din 3 Decembrie 1931).

Bucata de pâine pusă de Corneliu Codreanu pe banca miniştrilor era făcută dintr-un amestec infect de făină de porumb şi rumeguş de lemn.

În acelaşi discurs, Corneliu Codreanu a atras atenţia Camerei şi ţării asupra unui alt punt negru al activităţii partidelor: ele se aflau în slujba marei finanţe internaţionale iudaice. Şi pentru a proba acest fapt, s-a referit la împrumuturile acordate de o mare bancă evreiască: „MARMOROCH BLANK”, diverşilor oameni politici. În portofoliul „Băncii Blank” figurau, în calitate de debitori, pentru importante sume, conducătorii următoarelor partide:

— Rudolf BRANDSCH, subsecretar de stat la Preşedenţie, pentru Afacerile Minorităţilor (reprezentând grupul german în România), pentru 111.000 lei.

— Carol DAVILA, membru marcant al Partidului Naţionaal-Ţărănesc, diplomat, pentru 4.677.000 lei.

— Eugen GOGA, fratele lui Octavian Goga, pentru 6.200.000 lei.

— Grigore IUNIAN, specialist în chestiuni economice din Partidul Naţional-Ţărănesc, fost ministru, pentru 407.000 lei.

— Virgil MADGEARU, specialist în chestiuni economice din Partidul Naţional-Ţărănesc, fost ministru, pentru 401.000 lei.

— Grigore FILIPESCU, şeful unei grupări numite „LIGA LUI VLAD ŢEPEŞ”, pentru 1.265.000 lei.

— Mihai POPOVICI, membru al Comitetului executiv al Partidului Naţionaal-Ţărănesc, pentru 1.519.000 lei.

—ion RĂDUCANU, membru marcant al partidului Naţional-Ţărănesc, pentru 3.450.000 lei.

— Banca RĂDUCANU, din localitatea Tecuci, pentru 10.000.000 lei.

— Jean PANGAL, şeful masoneriei din România, pentru 3.800.000 lei.

— Nicolae TITULESCU, pentru 19.000.000 lei.

„şi vreau să spun – adăugă Corneliu Codreanu – că însuşi D-l ARGETOIANU se află printre beneficiari, cu 19.000.000 lei”.

În vreme ce citea lista aceastaa, Căpitanul a fost de mai multe ori întrerupt de ceilalţi deputaţi, careafirmau că-i vorba de bani împrumutaţi, ipotecaţi ori în contul anumitor instituţii bancare din provincie.

„Domnilor, le-a răspuns Corneliu Codreanu, eu nu susţin că aceşti bani sunt făcuţi să putrezească; poate intenţia este să fie rambursaţi, dar sunt bani pretinşi. Că vor fi sau nu achitaţi într-o zi, nu pot s-o spun, dar un lucru îmi este sigur: există obligaţia din partea aceluia care se adresează unei asemenea finanţe, de a-i aduce, la rândul său, un serviciu, când ajunge la putere, de a o susţine când este în opoziţie, şi în tot cazul de a nu o deranja…

Domnilor, nu afirm că aceşti bani reprezintă nişte bacşişuri date. Nu! dar aceşti bani au fost primiţi sub o formă oarecare; şi când trebuie să ştii ceea ce s-a petrecut în administraţia băncii acesteia (e vorba de Marmorosch Blank), şi că se cer aici măsuri radicale, atunci, bineînţeles, aceşti Domni care sunt legaţi de banca aceasta nu au deplină libertate ca să ia măsuri categorice contra ei.

Domnilor deputaţi, dacă se cer atâtea sacrificii pent4ru asanarea ţării, noi nu putem consimţi la acest enorm sacrificiu pentru salvareaBăncii Blank, atunci când mariajul făcut de D-l Blank la Paris a costat, se zice, 50.000.000 lei; şi există alte lucruri…”

(Discursul din 3 Decembrie 1931) pe lista aceasta nu figurau personaalităţile din Partidul Liberal. Acest partid poseda finanţele proprii, instituţiile lui bancare. Personalul politic din acest partid n-avea nevoie de finanţa evreiască; celelalte partide nu dispuneau de reţele bancare particulare.

Organizaţia financiară a Partidului Liberal exista de foarte mult timp, din timpul fostei Românii. Pe de altă parte, între sistemele financiare, cel liberal şi cel evreiesc, se stabilise, după primul război mondial, un fel de coexistenţă. Într-o formă generală, instituţiile bancare ale liberalilor erau socotite drept „finanţă naţională”, doar fiindcă stăpânii erau români, în vreme ce instituţiile controlate de evrei purtau dejaa numele de „finanţă internaţională”…În realitate, nici una nici alta nu se găsea în slujba poporului. Cele două sisteme se bazau pe exploatarea maselor populare, şi în mod special aa ţărănimii, obligată continuu să-şi vândă produsele sub valoarea lor reală.

Evident, finanţa iudaică era mult mai periculoasă pentru viitorul naţiunii, deoarece era în legătură cu finanţa evreiaască mondială şi aceasta, la rândul ei, sprijinea Rusia Sovietică şi toate întreprinderile conspiraţiei comuniste.

Teama Căpitanului că banii „împrumutaţi” de Banca Blaank diverşilor conducători politici – şi lista nu era completă – fuseseră în scopul nedeclarat de a-i lega de interesele băncii, a fost curând confirmată. Ţara trecea în acel moment printr-o gravă criză economică, urmată de depresiunea economică mondială şi de prăbuşirea preţurilor la cereale. Ţăranii nu mai puteau să-şi plătească datoriile contractate forţelor interesate, într-o epocă în care preţurile agricole erau în scădere.

În Decembrie 1931, guvernul IORGA-ARGETOIANU, pentru a uşura situaţia disperată a ţărănimii, a prezentat un proiect de „Conversiune a datoriilor agricole”…Corneliu Codreanu a declarat atunci că votează pr9oiectul. Totuşi a atras atenţia Camerei asupra faptului că această conversiune nu era o soluţie, nici un medicament, ci un simplu „balon de oxigen”, pe care onorabilul guvern îl administra economiei muribunde. Aşa se face că în primăvara anului 1932, criza economică s-a agravat. Ca urmare, taxele de intrare la vamă au fost considerabil diminuate, în raport cu previziunile bugetare, şi statul s-a trezit că nu mai poate să-şi plătească funcţionarii, ale căror salarii erau achitate cu întârzieri variind între 2 şi 4 luni. Numeroaase bănci, mici şi mijlocii, lovite de criză, şi-au închis porţile, cu un mare prejudiciu pentru depunătorii modeşti care şi-au văzut dispărute economiile lor de-o viaţă întreagă. Banca Naţională n-a intervenit pentru a-i salva, sau pentru a îndulci nenorocirea.

În această atrmosferă de angoasă pentru finanţele statului şi pentru întreaga noastră economie naţională, izbucneşte „scandalul” băncii evreieşti „MARMOROSCH BLANK”…În momentul în care această bancă era pe punctul de aa-şi suspenda plăţile, guvernul Iorga-Argetoianu îi vine în ajutor, obligând Banca Naţională să răscumpere un portofoliu bancar de o valoare de 2.000.000.000 lei. În afacerea aceasta, statul făceaa cadou această sumă Băncii Blank, în momentul în care impuneaa faimoasele „curbe de sacrificiu” funcţionarilor, iar pe deasupra nu le mai plătea mizerabilele salarii lunare.

Banca Mormorosch Blaank falimentase fraudulos. În mod normal, cârmuitorii ei ar fi trebuit să fie deferiţi justiţiei. Guvernul hotărâse altfel; dar chiar aşa, în ciuda sacrificării acestor bani smulşi din munca sutelor de mii de oameni nevinovaţi, Banca Blank n-a putut fi salvată. Două miliarde de lei au servit la lichidarea celor mai însemnţi depunători, în vreme ce masa mare de mici depunători au pierdut totul.

Culmea scandalului: acelaşi guvern Iorga-Argetoianu, pentru compensarea familiei Blank de „pierderile” suportate, I-a creat o nouă sursă de venituri – dându-i în exploatare distribuirea produselor „Regiei Monopolurilor de Stat” pentru întreaga ţară. Această nouă afacere, cunoscută sub numele de „DISCOM” se realiza fără nici un risc, şi procura enorme beneficii.

Gradul de infeudare a acestui guvern la finanţa iudaică rezultă clar din atitudinea lui în faţa crizei economice. De-o parte, a lăsat să se năruiască băncile mici şi mijlocii din provincie, în pofida gravelor repercursiuni pe care această situaţie le avea asupra unei întregi categorii sociale; pe de altă parte, a găsit banii necesari în vederea „salvării” Băncii Marmorosch Blank. Explicaţia este simplă: cea mai mare parte din băncile provinciale erau conduse de români, iar dispariţia lor nu putea decât să placă finanţei internaţionale, în timp ce Banca Maromorosch Blank…

Atunci au foat distruse înfloritoarele instituţii de credit a românilor din Ardeal, create de pe timpul dominaţiei maghiare, şi care jucaseră un rol foarte mare în menţinerea conştiinţei naţionale în această provincie.

Abia se potolise indignarea publică faţă de „panamaua” făcută în favoarea Băncii Blank, că în vara lui 1933, un nou scandal zgudui ţara: „AFACEREA SKODA”…De astă dată, protagonistul era Paridul Naţional-Ţărănesc. „Afacerea Skoda” se încadrează în povestea mai lungă a guvernării acestui partid.

Spre deosebire de „liberali”, care voiau soluţionarea problemelor economice din România modernă după formula PRIN NOI ÎNŞINE, adică prin efortul propriu al naţiunii (ceea ce nu era exact, dat fiind că Partidul Liberal înţelegea prin formula „prin noi înşine” propria lui reţea bancară şi industrială), „naţional-Ţărăniştii”, veniţi la putere în 1928, deschiseseră larg porţile capitalului străin. Dar, într-o manieră suigeneris: prin împrumuturi destinate fie stabilizării momentane a monedei, fie pentru crearea anumitor întreprinderi de interes naţional. Şi, pentru garantarea acestor împrumuturi de pe lângă băncile străine, guvernul Maniu a oferit drept gag o serie de monopoluri de stat. După aceea, a fost obligată să accepte controlori străini la Banca Naţională şi la Ministerul de Finanţe.

În plus condiţiile de plată a acestor împrumuturi erau extrem de oneroase. Abia mai târziu s-a ştiut cât costase statul român aceste împrumuturi, deoarece erau grevate de comisioane cerute de negociatori: miniştri din cabinetul naţional-ţărănist.

Tot guvernul MANIU, în prima perioadă a mandatului său, a încheiat contractele de furnituri de armament cu fabrica SKODA din Cahoslovacia. Însă, în primăvara anului 1933, s-a descoperit că armamentul furnizat României costase cu 30 la sută mai mult decât aceleaşi piese achiziţionate de Iugoslavia de la SKODA. Aceşti 30 la sută reprezentau comisioanele intrate în buzunarele negociatorilor, îndeosebi miniştri Mihai POPOVICI, al Finanţelor, şi Virgil MADGEARU, al Economiei. Un nepot de-al lui Maniu, Romulus BOILĂ se găsea şi el amestecat în afacerea aceasta. Totuşi, Preşedintele Consiliului şi ceilalţi miniştri păreau că sunt străini de această scabroasă istorie.

Naţional-ţărăniştii nu dispuneau – ca liberalii – de o reţea bancară capabilă să le susţină activităţile politice. Ajungând la putere ei au decis „să grăbească mişcarea”, şi prin câteva lovituri îndrăzneţe de felul celeia menţionate mai sus, să creeze baza financiară a aprtidului. Cum n-aveau experienţa centenară a „liberalilor”, nici abilitatea de a dispune totdeauna de o acoperire legală, fraudele „naţional-ţărăniştilor” au fost iute dezvăluite, cu consecinţe tragice: atât regele Carol, cât şi opoziţia liberală s-au precipitat asupra „afacerii”, pentru a o exploata cu de-amănuntul şi a slăbi prestigiul lui Iuliu Maniu, care era chiar în acel moment în conflict cu Regele, se retrăsese de la conducerea guvernului, lăsându-l în loc pe VAIDA-VOIEVOD.

Anchetele au început sub guvernul Vaida-Voievod – el însuşi aparţinând de Partidul Naţional-Ţărănesc – s-au constituit sub guvernul liberal al lui Tătărăscu şi au sfârşit printr-un verdict de „NE-URMĂRIRE”, în 1935. Adică, după 3 ani de agitaţie asupra acestei teme, „SCANDALUL SKODA” fusese înăbuşit chiar de adversarii Partidului Naţional-Ţărănesc. Ce se petrecuse?

În 1935, o serie de notabilităţi din Partidul Liberal se făcuseră vinovaţi de aceleaşi afaceri murdare, în legătură cu firme evreieşti de export; comisioanele lor erau aprox, 30 la sută, ca şi ale celorlalţi.

În interval de câţiva ani, afirmaţiile lui Corneliu Codreanu din 1931 s-au confirmat; partidele politice, chiar dacă denunţau operaţiunile frauduloase ale adversarilor lor, nu erau capabile să aplice sancţiuni, de teama compromiterii purtărilor lor necurate de ordin personal, pe care ceilalţi le-ar fi putut cunoaşte şi exploata când ajung la putere. În aşa fel, s-a stabilit un soi de înţelegere tacită între partide în a-şi menaja reciproc abuzurile.

Aşadar, începând cu 1935, panorama economică a ţării noastre se schimbă. Pierzând frânele puterii, partidele îşi pierd şi preponderenţa economică în stat. Regele Carol şi camarila lui devin centrul unui vast sistem industrial-financiar, care, practic, dispune de toate resursele ţării. Partidele, în special Partidul Liberal, vor mai deţine poziţii economice importante, dar, ca să zicem aşa: prin graţia Coroanei care, ameninţându-le cu pierderea acestor privilegii, le ţinea într-o permanentă stare de supuşenie.

Jefuirea bunului public ia acuma proporţia unei avalanşe, beneficiarii principali fiind, de-aici înainte, Regele şi persoanele din camarila lui.