17) PREGĂTIRI PENTRU ALEGERI.

În Noiembrie 1937, Parlamentul ales în 1933 atingea limitele constituţionale şi, odată cu expirarea mandatului său, guvernul Tătărăscu trebuia să-şi prezinte demisia. În vederea acestor evenimente, toate partidele au prins să se agite, unele în intenţia de a succeda pe liberali, altele pentru a-şi asigura în noul Parlament din perspectivă, cel mai mare număr de reprezentanţi.

Pentru a evita orice interpretare răuvoitore (dorinţă de subversiune, de lovitură de stat, de revoluţie etc), Corneliu Codreanu a aanunţat, încă din toamnă, hotărârea partidului „Totul pentru Ţară” de a participa la viitoarele alegeri. Prin declaraţia aceasta, voia să demonstreze, odată mai mult, că Mişcarea Legionară înţelegea să se manifeste politic în cadrul legalităţii constutiţionale; pe de altă parte, dorea să prevină o nouă tentativă de dizolvare a Legiunii, după procedeul întrebuinţat în 1933.

Totodată, pentru începerea pregătirilor de alegeri, Corneliu Codreanu a convocat în primele zile ale lui Octombrie, pe şefii şi inspectorii regiunilor. Această Conferinţă preliminară trebuia să informeze, în detaliu, asupra posibilităţilor electorale ale partidului.

Şedinţa a avut loc la „Casa Verde”, sub conducerea personală a Căpitanului, şi n-a durat decât o zi. De la început, s-a făcut inventarul judeţelor din punctul de vedere al popularităţii Mişcării, după clasicul criteriu de judeţe bune, mijlocii slabe. După aceea, s-a înjghebat un tabel provizoriu al candidaţilor care ar ocupa primele două locuri pe listele partidului, numai aceia ce mai aveau o şansă să intre, la rigoare, în noul Parlament. Restul listei trebuia completat prin personalităţi locale, urmând indicaţiile şefilor de judeţe.

Tabelul provizoriu de candidaţi, stabilit cu colaborarea şefilor şi inspectorilor de regiuni, a fost trimis unei „Comisiuni a candidaturilor” partidului, constituită de Căpitan, sub conducerea avocatului Nicolae TOTU, unul din eroii care au luptat în Spania. Această comisie trebuia să examineze candidaturile propuse de Conferinţa preliminară şi să le pună de acord cu necesităţile politice ale Mişcării. Cum era normal, criteriile locale au prevalat foarte adesea în propunerile de candidaţi ale şefilor de regiuni. Comisiunea condusă de Nicolae Totu avea grijă să facă loc, pe listele judeţene, elementelor legionare indicate de Centru, indispensabile pentru o reprezentare competentă a Legiunii în Parlament: maii oratori ai Legiunii, intelectuali de prestigiu naţional şi personalităţile din Capitală care cunoşteau mai bine mecanismul vieţii parlamentare.

Terminându-şi lucrările, Comisia de candidaturi a făcut să parvină Căpitanului Raportul. Acesta a întreprins o ultimă revizie a candidaţilor, căutând să asigure un echilibru just şi fecund între Centru şi provincie.

Această problemă fiind rezolvată, Căpitanul a dat semnalul deschiderii campaniei electorale, convocând în Bucureşti, pentru 11 Noiembrie 1937, o şedinţă plenară a tuturor şefilor de regiuni şi judeţe. Legionarii din Capitală, având funcţii importante, ca şi cei cu grade, trebuiau să participe. Şedinţa s-a ţinut tot la „Casa Verde”, prezidată fiind de ing. Gheorghe CLIME, noul şef al partidului „TOTUL PENTRU ŢARĂ”, într-o atmosferă de mare solemnetate. Înaintea discuţiilor a avut loc „Apelul morţilor” şi s-a rostit jurământul „Moţa-Marin”.

Şedinţa aceasta a avut trei momente importante, fiecare ci o finalitate bine determinantă. Mai întâi, Corneliu Codreanu a adresat un apel celor prezenţi şi totodată întregii ţări, precizând perspectivele campaniei electorale şi spiritul în care trebuia să se desfăşoare această luptă: „Şefi ai celor 71 de judeţe, suntem adunaţi cu toţii la mormântul celei mai mari jertfe legionare, în ajun de a pleca pentru credinţa noastră, pentru viitorul de dreptate şi mărire al acestui neam şi pentru asigurarea propriului nostru viitor în ţara noastră.

Nu avem a adresa nici un manifest poporului alegător. Manifestul nostru este această uriaşă jertfă a generaţiei noastre, acest mormânt al camaradului şi fratelui Moţa, al camaradului şi fratelui nostru Marin.

Mai mult decât aceasta, generaţia noastră nu mai are nimic de spus poporului român, nici acum şi niciodată.

Manifestul nostru e mormântul lui CIUMETTI şi al celorlalţi căzuţi dintre noi.manifestul nostru este toată suferinţa pe care am suportat-o timp de aproape 15 ani în văzul ţării întregi, fără a fi dat exemplul celei mai mici abateri de la linia credinţei noastre, suportând: toate închisorile, toate loviturile, toate umilinţele la care am fost expuşi de către acei ce, rând pe rând, s-au aşezat de-a curmezişul acestui neam.

Ei au vrut să ne nimicească, întrebuinţând uneltirea, trădarea, banii şi violenţa.

Şi ne-au împins în dilema: ori de a capitula ori de a ne deschide drumul înainte prin violenţă.

De aceea, astăzi, când o nouă luptă se deschide, în care lumea va veni cu manifeste şi programe, noi venim cu rănile noastre din suflet şi de pe trupuri sărace, venim cu mormintele noastre.

În noua luptă, peste vechile răni, ne-aşteaptă alte răni; şi iată că în curând ne vom despărţi şi nu se ştie dacă ne vom reîntoarce cu toţii înapoi, dacă unii dintre noi nu se vor aşeza în continuarea acestor morminte.

Acestea ne sunt perspectivele, şi, în faţa lor, cuvântul meu de ordine este: nici un compromis şi nici un pas înapoi”.

În a doua parte a şedinţei, Corneliu Codreanu a explicat şefilor de regiuni criteriile care l-au ghidat în desemnarea candidaţilor. Legiunea foloseşte alte metode, alte norme de selecţie a candidaţilor, decât partidele politice, ce nu se interesează decât de satisfacerea intereselor personale:

I. Parlamentul nu este o răsplată care să acorde celor mai vechi, celor ce au luptat mai mult, sau celor ce au jertfit mai mult. O singură răsplată avem, mai mare ca orice: să vedem cum înfloreşte România din munca noastră, pe care o prestăm cu drag, cu devotament fiecare la locul nostru, adică la locul în care putem da la maximum.

Parlamentul nu este o răsplată, ci un câmp de luptă, în care eu am obligaţia de a trimite pe cei mai apţi, pentru a duce lupta în cele mai bune condiţiuni şi pentru a obţine victotria.

II. Pentru a fi biruitori, trebuie să începem prin a ne birui pe noi. A ne birui, înfrângând în noi orice dorinţi, orice veleităţi deşarte, orice poftă de mărire, orice interese personale.

Gândiţi-vă în ce zări de lumină ridicăm această Mişcare Legionară, atunci când nici o poftă nu frământă sufletele noastre; în timp ce alături, în zeci de consilii şi comitete, mânaţi de patimi, de pofte şi stăpâniţi de interese, se vor sfâşia prietenii între ei pentru fiecare loc de pe listă.

III. Am fixat candidaturile în toate judeţele, fără consilii, fără ciocniri de patimi şi interese. În fixarea acestor candidaturi, n-am înţeles să fac nici o favoare şi să servesc nici un fel de interes, afară de acela de a alege dintre noi pe cei mai vrednici pentru îndeplinirea funcţiunii de parlamentar.

IV. Şefii de judeţe vor candida ultimii pe liste. Pentru că voiesc să distrugă mentalitatea că un judeţ este proprietatea politică a unui şrf judeţean, în care acesta îşi investeşte capital, pentru a-l recupera mai târziu din diurne, intervenţii şi afaceri.

V. Eu nu voi candida nicăieri în fruntea listelor, ci al doilea de pe listă.

VI. Candidaţii vor fi aruncaţi în judeţe necunoscute. Masa românilor nu are nevoie să-i cunoască personal, deoarece nici un deputat legionar nu va avea voie să se ocupe de satisfacerea intereselor sau afacerilor diverselor rude, cumetri, partizani”.

În declaraţiile Căpitanului din ajunul deschiderii acestei campanii electorale, există câteva puncte importante care trebuie semnalate: a) Demnitatea parlamentarului este înălţată de rangul unei funcţii socio-politice. El este nu reprezentantul unei clase, al unei regiuni, al unui segment de opinie, al câtorva interese particulare, ci al ţării întregi. Deputaţii ori senatorii legionari vor trebui să se orienteze, în activităţile lor parlanmentare, după interesele ansamblului naţiunii, conform liniei ei de viaţă şi de moarte.

b) Campania electorală nu va fi uşoară pentru legionari. Spre deosebire de celelalte partide, nenumărate şi grele obstacole îi aşteaptă pe membii Legiunii. Iarăşi vor avea loc arestări, conflicte cu jandarmii, brutalităţi şi torturi. Şi nu este exclus ca morminte noi să îngroaşe numărul acelora care deja există.

c) Partidul „Totul pentru Ţară” va evita să intre în campanie lansând un „Program” de guvernământ, aşa cum fac toate partidele, Mişcarea Legionară nu promite; dimpotrivă, ea cere tuturor cetăţenilor sacrificii pentru mărirea patriei. Nici un manifest adresat neamului nu poate fi mai elocvent decât jertfa lui Moţa şi Marin, decât toate suferinţele îndurate de legionari de fondarea Legiunii. Poporul nu poate să nu înţeleagă că aceste enorme jertfe au fost făcute pentru el, pentru salvarea lui şi pentru salvarea patriei. Corneliu Codreanu are certitudinea că, mai mult decât un program politic, aceste sacrificii vor determina masele populare să-şi îndrepte speranţele către partidul „Totul pentru Ţară”.

Şedinţa s-a redeschis după-amiază, şi a fost consacrată chestiunilor de ordin practic. Plicuri conţinând indicaţii asupra modului de a proceda la înscrierea candidaţilor au fost distribuite şefilor de judeţe. Căpitanul s-a întreţinut cu fiecare şef în parte, le-a dat ultimele sfaturi pentru lupra care-i aştepta. După care, într-o atmosferă de mare încredere şi de entuziasm, cei prezenţi şi-au luat rămas bun de la Căpitan, fiecare plecând spre provincia lui, hotărât să-şi îndeplinească misiunea potrivit deciziilor luate.

18) ÎN 48 DE ORE…

Paralel cu tensiunea crescândă a situaţiei interne, care I-a impus o extremă vigilenţă, Căpitanul a urmărit, cu maximă atenţie, desfăşurarea evenimentelor externe. O ţară mică sau mijlocie, ca România, resimţea totdeauna puternic orice schimbare în politica internaţională.

Corneliu Codreanu observa, cu o anumită nelinişte, colaborarea tot mai strânsă dintre cele două state ale Revoluţiei Naţionale: Germani şi Italia. Această apropiere – era de prevăzut – se va sfârşi printr-o alianţă formală, care fatalmente, va modofica radical situaţia europeană. Odată unite aceste două state într-un front comun, ele se vor converti într-o putere dominantă a continentului. În acest caz, democraţiile occidentale nu vor mai putea rezista, în eventualitatea unui conflict, presiunii militare a forţelor germano-italiene şi vor fi obligate să capituleze.

Ce s-ar fi întâmplat cu România atunci? Luată de evenimente în tabăra anglo-franceză, poziţia ei va deveni extrem de critică. Odată dispărut sistemul de alianţe, pe care se sprijinea până atunci, România ar fi rămas izolată, fără prieteni, înconjurată din toate părţile de vrăjmaşi. La Răsărit, ar avea de înfruntat Rusia sovietică, care n-aştepta decât un asemenea moment pentru a o invada. La Apus, se găsea faţă în faţă cu puterile victorioase, Germania şi Italia, care nu puteau să-i mai fie de vreo utilitate, ele neavând nici-o obligaţie faţă de România, privind apărarea frontierelor sale. Soarta României apărea definitiv pecetluită.

Dacă în 1933, la venirea la putere a lui Hitler, se mai putea încă specula asupra solidarităţii şi oportunităţii vechilor alianţe, în 1937, nici o iluzie nu mai era posibilă. Marile democraţii occidentale erau la strâmtoare şi ele, incapabile să se apere împotriva unui eventual atac combinat italo-german; ele erau tot la fel de puţin pregătite să nu vină în ajutorul nostru. România n-avea nici o posibilitate ca să se unească, fie cu Germania, fie cu Rusia sovietică. A persevera în cadrul vechiului sistem de alianţe, însemna să alergi orbeşte în faţa dezastrului.

O apropiere cu Rusia sovietică nu surâdea nici vechilor partide. În eventualitatea unui dezastru anglo-francez, ele erau gata să se apropie mai curând de statele Revoluţiei Naţionale decât de bolşevism. Dar aceste partide nu aveau forţa de caracter necesară pentru a trage ultimele concluzii din situaţia de fapt. Preferau să se retranşeze, de fiecare dată când evenimentele impuneau o decizie fermă, în spatele formulei tradiţionale de politică externă, care începea şi se sfârşea cu stereotipa vocabulă, „marii noştri aliaţi”…Partidele din acea vreme refuzau să vadă că „marii noştri aliaţi” nu numai că nu erau „mari”, dar mai erau şi incapabili să-şi apere propria lor existenţă.

Pentru orice om politic conştient, ţara noastră trebuia să se adapteze cât mai repede posibil noilor raporturi de forţe din Europa, optând pentru o alianţă cu Germania şi Italia. Evenimentele nu mai îngăduiau nici o îndoială. Între 25 şi 29 Septembrie 1937, MUSSOLINI era oaspetele Cancelarului german Adolf HITLER. Întâlnirea a avut loc la Muenchen, după întrevederea puţin cordială de la Veneţia, câţiva ani mai devreme, când cei doi dictatori nu s-au înţeles.

De astă dată, încă de la primul schimb de cuvinte, toate neînţelegerile existente între cei doi şefi de stat s-au risipit. Mussolini nu s-a opus la punerea în aplicare a Anschluss-ului; mai mult, era gata să-şi unească destinul cu traiectoria politică a Noului Reich german. Cu prilejul acestei vizite s-au pus şi bazele „Pactului de oţel” dintre cele două puteri.

Corneliu Codreanu şi-a dat imediat seama de importanţa acestei întâlniri pentru soarta României. Alianţa care se încheiase în timpul discuţiilor de la Muenchen va determina, într-un termen scurt, schimbări profunde în Europa răsăriteană, schimbări care vor afecta fără îndoială şi securitatea externă a ţării noastre.

Dacă Regele şi guvernul nu înţelegeau grava semnificaţie a acestui eveniment, sau preferau să se facă a nu o înţelege, ca să continue să rămână în seviciul anumitor interese nemărturisite, datoria lui, la fel ca a tuturor adevăraţilor patrioţi, era să reacţioneze cu vigoare, pentru a arăta lumii şi puterilor Revoluţiilor Naţionale că neamul românesc, în partea lui cea mai conştientă, nu împărtăşeşte indiferenţa şi ostilitatea oficialităţilor. Ca să compenseze absenţa României în acest pact fratern al Revoluţiilor Naţionale, Corneliu Codreanu a adresat, la 28 Septembrie 1937, o telegramă lui Mussolini şi Hitler, cu următorul text: „Alături de întregul popor italian, alături de întregul popor german, alături de Roma şi Berlin, legionarii români, adică tot ce are România mai tânăr, mai corect, mai hotărât şi mai viteaz, salută cu elan nemărginit întâlnirea istorică a Ducelui Mussolini şi Fuehrerul Adol Hitler.

Nici o putere din lume nu va înfrânge puterea lor şi nici o umbră nu va umbri gloria lor”.

Nu era o telegramă „politică”, în sensul că-şi limita salutul la o formulă convenţională. Corneliu Codreanu avea o imensă încredere în misiunea istorică a celor două naţiuni, revenite la o nouă viaţă sub impulsul revoluţiei naţionale. Văzute sub această perspectivă, tonul telegramei lui, cuvintele de admiraţie adresate celor doi şefi de stat şi convingerea manifestată că „nici o putere din lume nu va înfrânge puterea lor”, nu aveau nimic exagerat. Căpitanul era profun preocupat de problema comunismului mondial şi de apariţia acestor doi şefi ai Revoluţiei Naţionale. El îi saluta ca pe un semn al Providenţei, care I-a trimis în momentul oportun, ca să apere Europa şi creştinătatea de pericolul venit de la Răsărit.

În cursul campaniei electorale s-a ivit o nesperată ocazie pentru reluarea temei de politică externă şi precizarea poziţiei Mişcării Legionare. Căpitanul a făcut-o în termeni de o claritate şi o fermitate nemaiîntrebuinţate în declaraţiile sale.

Din cauza „pactului de neagresiune”, atacurrile contra lui şi împotriva lui Maniu ţâşneau din toate părţile fără oprire. Cum nu se putea răspunde fiecăruia din aceste atacuri perfide, el a invitat pe ziarişti, ca să le expună, odată pentru totdeauna, semnificaţia exactă a acestui „pact de neagresiune”.

„În politica internă – a declarat el presei la 30 Noiembrie 1937 – fiecare grupare îşi păstrează independenţa sa politică şi este liberă să-şi propage ideologia proprie”…A arătat apoi în ce constă deosebirea de guvernare între concepţia lui şi aceea a lui Maniu.

În politica externă, diferenţele între cele două formaţiuni erau şi mai accentuate. Iuliu Maniu era partizanul vechilor alianţe, Mica Înţelegere, şi a tuturor organismelor internaţionale create după primul război; în timp ce Corneliu Codreanu cerea ieşirea României din acest sistem, pe care-l socotea depăşit de evenimente şi neviabil, preconizând apropierea de statele Revoluţiilor Naţionale: „Eu sunt contra marilor democraţii ale Occidentului, eu sunt contra Micii Înţelegeri, eu sunt contra Înţelegerii Balcanice, şi n-am nici un ataşament pentru Societatea Naţiunilor, în care nu cred.

Eu sunt pentru o politică externă a României alături de Roma şi Berlin. Alături de statele Revoluţiilor Naţionale. În contra bolşevismului. În 48 de ore după Biruiţa Mişcării Legionare, România va acvea o alianţă cu Roma şi Berlinul, intrând astfel în linia misiunii sale istorice în lume: apărarea Crucii, a culturii şi a civilizaţiei în creştine”.

Evident, atari declaraţii, aşa de categorice, au părut şi pot şi astăzi părea împrudente comentariilor politici şi istoricilor. În plină campanie electorală, declaraţiile acestea nu puteau decât să întărească decizia luată de „camarilă”, după înmormântarea lui Moţa şi Marin, de a distruge cu orice chip Mişcarea Legionară. După părerea ei, era singurul mijloc de a păstra România în clanul conspiraţiei comuniste. „Poate ar fi fost mai bine ca şeful Legiunii să-şi fi atenuat expresiile” – s-a spus ulterior. Mai ales că, în acel moment, Legiunea nu luase contact nici cu Germania, nici cu Italia.

Cine gândeşte astfel uită de interesele supreme ale ţării. Căpitanul vedea departe în viitor şi-şi dădea seama că rămânând prizonierul vechiului sistem de alianţe, România risca nu numai să-şi vadă frontierele mutilate, ci chiar să dispară ca stat. Trebuia creată o alternativă; trebuia, de asemenea, ca puterile AXEI să ştie că neamul românesc nu împărtăşea atitudinea factorilor răspunzători ai ţării, Regele şi guvernul, care continuau politica duşmănoasă faţă de Roma şi Berlin, politica inaugurată de Titulescu. O necesitate impetioasă îl obliga pe Căpitan să se arunce în direcţia opusă, cu întreaga forţă a organizaţiei sale, pentru a evita deznodământul fatal – prăbuşirea frontierelor şi dispariţia statului nostru – deznodământ spre care-l împingeau inconştienţa unora, servilitatea şi perfidia altora.

Eş s-a gândit la crearea unei rezerve umane, neangajate în politica externă de atunci, gata să-şi asume răspunderea unei schimbări în momentul în care vechiul sistem de alianţe se năruia.

Corneliu Codreanu nu era un filo-german. El iubea înainte de toate ţara. Reclama apropierea României de AXĂ din motive de salvare naţională. Dacă o altă forţă putea garanta securitatea ţării noastre în faţa ameninţării comuniste, Franţa, de exeplu, s-ar fi îndreptat infailibil în această direcţie. Cu acest prilej, a ţinut să precizeze, pentru a evita interpretări răuvoitoare, că orientarea Mişcării Legionare spre Roma şi Berlin nu înseamnă defel duşmănie faţă de poporul francez: „Aceasta nu înseamnă că urâm Franţa şi poporul francez, căci el va face tot ca noi, reintrând şi el în aceeaşi misiune istorică în divagaţie iudeo-masonică, de care poporul francez, în ceasul învierii, se va scutura cu o energie hotărâtoare”.