19) „PACTUL DE NEAGRESIUNE”

Regele Carol a rezolvat criza gunavernamentală într-o manieră care a consternat întreaga ţară. După ce a jucat comedia – câteva zile – cu şefii partidelor de opoziţie, invitându-i la Palat, sub pretextul că le ascultă punctul lor de vedere, la sfârşitul acestor false consultări, l-a însărcinat pe fostul Preşedinte al Consiliului, Gh. Tătărăscu, cu formarea noului guvern.

Nimenea nu se aştepta la o asemenea soluţie. Opinia publică era ostilă liberalilor şi reclama, cu surle şi tobe, îndepărtarea lor de la putere. Pe de altă parte, însuşi Partidul Liberal era complet epuizat şi dispersat, după patru ani de guvernare.

Decizia Regelui a declanşat o furie generală în opoziţie. Toate cercurile politice criticau atitudinea Regelui şi preziceau o răsunătoare înfrângere a Partidului Liberal în alegerile următoare.

Ceea ce a indignat cel mai mult pe şefii de partide a fost lipsa de consideraţie din partea Regelui. Părerile lor fuseseră pur şi simplu ignorate, iar ei înşişi îndepărtaţi, ca şi cum era vorba de concedierea unor servitori. Dublul joc al Regelui ieşea în relief într-un chip manifest: în cursul consultărilor, Regele părea ferm decis să formeze un nou cabinet cu membrii partidului de opoziţie; şi toate discuţiile se purtau numai asupra compoziţiei lui – ce partid sau ce combinaţie de partide să ia succesiunea. Eventuala reîntoarcere a lui Tătărăscu era în întregime exclusă.

Totuşi, Regele a înşelat pe toţi şefii de partide chemaţi în audienţă, dându-le iluzia că alegerea sa ar putea cădea chiar asupra aceluia cu care se întreţinea în acel moment. Astfel, l-a întrebat pe Const. ARGETOIANU, şeful Partidului AGRARIAN, dacă nu venise timpul ca el să formeze un guvern în afara partidelor, ai cărui membri să fie aleşi dintre oamenii de încredere; şi care, totodată, să fie tehnicieni şi buni administratori. Argetoianu care de multă vreme preconiza un regim autoritar, a încurajat pe Rege în acest sens. La sfârşitul audienţei, Argetoianu era convins că suveranul va face apel pentru a lua conducerea unui guvern eliberat de tirania partidelor şi fluctuaţiile corpului electoral. Cu toate acestea, când a venit în audienţă Ion MIHALACHE, şeful Partidului Naţional-Ţărănesc, discuţiile s-au desfăşurat în marja legalităţii constituţionale. Regele abandonase formula autoritară şi-l asigura pe Ion Mihalache că Partidul Naţional-Ţărănesc era cel mai indicat pentru succesiune. Mihalache a plecat de la Palat, la rândul lui, cu convingerea că zarurile fuseseră aruncate şi nu mai exista nimic ca să poată împiedica formarea unui guvern naţional-ţărănesc.

Dar a doua zi, revenit la Palat, ca să primească un mandat formal din partea Regelui, el s-a izbit de condiţii exorbitante. După ce a consultat biroul politic al partidului, Mihalache a renunţat să mai formeze noul guvern. Regele Carol îi ceruse să se înţeleagă în prealabil cu VAIDA-VOIEVOD şi să formeze împreună cu el guvernul; apoi, să accepte ca miniştrii Apărării Naţionale, de Interne şi al Afacerilor Străine să fie numiţi direct de suveran, fără imixtiunea partidului. Condiţiile erau aşa de grele, încât partidul ar fi pierdut orice iniţiativă în executarea mandatului său, devenind un simplu prizonier al „camarilei”.

Acelaşi inelegant procedeu l-a întrebuinţat Regele în timpul audienţelor cu Gh. BRĂTIANU şi Oct. GOGA. I-a lăsat şi pe ei să creadă că sunt favoriţi în cursa pentru cucerirea puterii.

Preferinţa Regelui pentru Tătărăscu se explică prin sevilismul acestuia din urmă. Tătărăscu nu era un şef de guvern în sensul constituţional al cuvântului, care să se considere răspunzător de actele lui în faţa Parlamentului şi a ţării; el nu era decât un executor docil al ordinelor primite din partea Regelui. Într-o conversaţie avută cu o personalitate politică din epocă, Regele recunoscuse lui Tătărăscu o mare calitate: „El ştie să asculte”…De altminteri, în rezolvarea crizei, Regele căuta numai mijlocul de a păstra frâiele guvernului în mâinile sale şi, în această perspectivă, nu ar fi găsit, desigur, în rândurile partidelor un instrument mai bun decât Tătărăscu.

La naţional-ţărănişti domnea cea mai mare deziluzie. Ei se socoteau frustraţi de la succesiune, după ce lânceziseră patru ani în opoziţie, în cursul căreia rezervele lor financiare fuseseră complet topite. În altă oridene de idei, nu numai că nu mai constituiau cel mai puternic partid de opoziţie, dar Iuliu MANIU, şeful partidului, se sacrificase, retrăgndu-se de la conducere, doar ca să nu diminueze şansele prietenilor din partid, în cazul unei schimbări guvernamentale.

Iuliu Maniu era considerat de Rege drept „duşmanul său de moarte”, din pricina atitudinii lui intransigente în legătură cu metresa Regelui. Maniu denunţase deseori intervenţia Elenei Lupescu în afacerile statului. La rândul său, Regele afirmase că, atâta vreme cât Maniu se afla în fruntea partidului, naţional-ţărăniştii nu vor mai veni la putere. În locul lui, fusese proclamat Ion Mihalache ca Preşedinte. Acesta întreţinea raporturi mai suple cu Coroana; se spera că, graţie atitudinii lui moderatwe, neîncrederea Regelui va fi înfrântă şi partidul ar putea veni la putere.

Când naţional-ţărăniştii au văzut că Regele şi-a bătut joc de ei, au hotărât să declanşeze o campanie violentă contra guvernului, în scopul de a provoca o cădere a lui la apropiatele alegeri. Primul lor act de ostilitate împotriva coaliţiei „Rege-Tătărăscu” a fost de a-l pune la loc pe Iuliu Maniu, în capul partidului. Nu mai exista nici o raţiune ca el să rămână în rezervă acum când cartea era jucată. Câteva zile numai după formarea noului guvern, Mihalache şi-a prezentat demisia şi a trecut lui Maniu direcţia partidului. Cu Maniu în frunte, partidul câştiga în unitate, prestigiu şi capacitate combativă, devenind un adversar important în lupta electorală.

A doua măsură luată de partid pentru neutralizarea planurilor Palatului a fost aceea de a propune partidelor de opoziţie formarea unui front unit pentru perioada alegerilor, ca să împiedice falsificarea rezultatelor electorale. Era puţin probabil ca guvernul să poată atinge cota de 40 la sută, prevăzută prin legea electorală, şi în asemenea condiţii, acesta trebuia să-şi înăsprească la maximum atitudinea în perioada alegerilor, pentru a-şi asigura majoritatea parlamentară. În perspectiva aceasta, toate partidele erau ameninţate prin teroarea guvernamentală, dar în mod special partidele mici, care riscau să iasă strivite din această competiţie de forţă.

Ideea naţional-ţărăniştilor a fost primită cu satisfacţie în toate cercurile politice; totuşi din pricina neînţelegerilor existente între partidele de opoziţie, nu s-a ajuns la un acord general. „Partidul de neagresiune” – aşa s-a numit declaraţia comună a partidelor coalizate în perioada alegerilor – n-a fost semnat la început decât de trei partide: Partidul Naţional-Ţărănesc, Partidul „Totul pentru Ţară” (Garda de Fier) şi Partidul Liberal dizident; mai târziu, Const. Argetoianu, şeful Partidului Agrarian, şi-a dat şi el adeziunea. Prin pactul acesta, partidele semnatare îşi luau angajamentul de a nu se ataca unii pe alţii, în timpul campaniei electorale, şi de păzi împreună urnele contra eventualelor ingerinţe guvernamentale. Iată textul acestui acord: „Între partidele semnatare s-a încheiat o înţelegere în scopul apărării libertăţii şi a asigurării de alegeri corecte.

Aceste partide încheie, pentru perioada alegerilor actuale, un fel de pact de neagresiune.

Acest pact de neagresiune înseamnă că se va împiedica recurgerea la acte şi la un limbaj de violenţă şi de denigrare, dar aceasta nu împiedică afirmarea ideologiilor proprii şi discuţia de bună credinţă.

O scrisoare va fi adresată celorlalte partide, pentru ca ele să se alăture acestei înţelegeri.

O comisie comună va stabili modul de a proceda şi demersurile ce vor trebui întreprinse dacă se produc infracţiuni.

Semnatari:

CORNELIU Z. CODREANUŞeful Mişcării Legionare.

IULIU MANIU –Preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc.

GHEORGHE I. C. BRĂTIANU – Preşedintele Partidului Naţional Liberal.

O chestiune importantă în legătură cu acest subiect este aceea de a se vedea cum a putut fi efectuat acordul dintre Mişcarea Legionară şi Partidul Naţional-Ţărănesc. Raporturile dintre cele două formaţiuni politice fuseseră încordate în ultimii ani, din cauza alunecării spre stânga a Partidului Naţional-Ţărănesc. De la începutul lui 1936, Partidul Naţional-Ţărănesc devenise pivotul unui „Front popular” embrionar, orientare care, deşi mai puţin accentuată, se menţinuse în 1937.

Alianţa Partidului Naţional-Ţărănesc cu partidele marxiste a durat atât în vremea plecării lui VAIDA-VOEVOD din partid, cât şi a înlăturării lui Iuliu Maniu din viaţa politică şi, apoi, din conducerea partidului. Ion MIHALACHE, succesorul lui, rupsese echilibrul dintre dreapta şi stânga a partidului, pe care Maniu se străduise să-l păstreze intact. Mihalache înclinase puternic partidul spre stânga, căutând colaboratori de genul „frontului popular”…El îşi justifica politica pro-marxistă prin necesitatea contrabalansării creşterii curentului naţionalist.

Pentru o mai bună înţelegere a acestei slăbiciuni, trebuie să reamintim că Partidul Naţional-Ţărănesc avea o structură hibridă. Era format din două ramuri distincte, care niciodată n-au reuşit să constituie un organism unic, fiecare păstrându-şi caracteristicile iniţiale:

—ramura ardelenească ieşise din luptele naţionaliste ale românilor din această provincie împotriva opresiunii maghiare, în vreme ce

—ramura valahă iscată din Partidul Ţărănesc, avea un caracter de clasă puternic influienţată de socialismul revoluţionar rusesc.

În istoria acestui partid a predominat rând pe rând, una ori alta din aceste două tendinţe – ideea naţională sau ideea de clasă – dând impresia unei nave fără cârmă, care pluteşte dusă de valuri.

Relaţiile Mişcării Legionare cu Partidul Naţional-Ţărănesc au suferit aceleaşi fluctuaţii: erau bune, atunci când predomina în sferele conducerii naţional-ţărăniste curentul naţionalist; şi proaste, când ramura marxist-ţărănistă guverna destinele partidului. Nu trebuie să uităm că prima dizolvare a Gărzii de Fier a fost decretată de Ion Mihalache, în 1931, pe când el era Ministrul de Interne.

Dar, abstracţie făcând de toate aceste oscilaţii, Corneliu Codreanu a manifestat mereu un mare respect faţă de Iuliu Maniu, considerându-l drept un om corect şi un ireproşabil patriot. Ceea ce I-a apropiat, dincolo de divergenţele lor politice, era aversiunea profunde pentru orice imixtiune străină în mecanismul statului. Atât Maniu, cât şi Codreanu, erau neliniştiţi în faţa abuzurilor Regelui, care, în loc să-şi exercite rolul constituţional de arbitru al vieţii publice, se constituise parte interesată în procesul politic, şi organizase o clientelă politică, cu ajutorul căruia voia să nimicească partidele. Totuşi, ceea ce I-a determinat cel mai mult pe Maniu şi Codreanu săp se opună politicii aventuroase a Regelui a fost totala lui supunere influienţei Elenei Lupescu. Aceasta nu se mulţumea cu rolul de favorită a Regelui, voia să dirijeze din umbră treburile statului. Iuliu Maniu denunţase, după 1932, existenţa „Forţei Oculte” şi ceruse Regelui să se elibereze de nefasta înrâurire a anturajului său.

E de remarcat că, în perioada în care Iuliu Maniu s-a retras de la conducerea partidului, şi în care Ion Mihalache îi luase locul, cu cât legăturile dintre Mişcarea Legionară şi Partidul Naţional-Ţărănesc se înrăutăţeau, cu atât se îmbunătăţeau cele cu iuliu maniu personal. Căpitanul a întreţinut cu el contacte permanente, prin intermediul anumitor personalităţi, şi chiar I-a trimis o delegaţie de conducători studenţi, cu viorel TRIFA în frunte, pentru a-l saluta şi a-l asigura de bune sentimente.

În decursul schimburilor de vederi care au avut loc între Maniu şi conducătorii studenţilor, Preşedintele Partidului Naţionmal-Ţărănesc s-a plâns că nu dispunea, în organizaţia lui, de elemente devotate şi ferme, cum existau în Mişcarea Legionară.

Revenirea lui Maniu la conducerea partidului a restabilit bunele raporturi dintre Mişcarea Legionară şi Partidul Naţional-Ţărănesc. Axa partidului s-a deplasat iarăşi spre naţional, spre interesele generale ale ţării; în timp ce marxismul camuflat, lupta de clasă, reprezentate de forţele de stânga din partid, au recăzut pe al doilea plan.

Acestor schimbări din conducerea partidului i se datorează „pactul de neagresiune” semnat. Cu Mihalache, ca Preşedinte, înţelegerea ar fi fost dificilă, dacă nu chiar imposibilă, deşi, faţă de reaua credinţă a Regelui, el se convertise într-un fervent susţinător al „pactului”.

Climatul politic, care făcuse posibilă stabilirea pactului de neagresiune din noiembrie 1937, era asemănător stării de spirit a naţiunii după dizolvarea Gărzii de Fier şi sălbaticele alegeri care au urmat. Aceleaşi cauze au condus la aceleaşi efecte. În timpul dezolvării, partidele de opoziţie, revoltate de teroarea dezlănţuită de guvern în perioada alegerilor – care ajunsese să suprime mandatele lor parlamentare – îşi manifestară furia împotriva liberalilor, luând apărarea Mişcării Legionare. Toţi şefii de partide defilaseră la bara tribunalelor în procesul din 1934, şi făcuseră guvernul răspunzător de evenimentele sângeroase care se desfăşurau.

În împrejurimile prezente, soluţia dată crizei de către regele Carol, acum la putere, împotriva tuturor uzuanţelor constituţionale, un guvern depreciat după patru ani de administraţie şi lipsit de orice bază populară, a provocat aceeaşi mişcare de nemulţumire generală şi de apropiere între partidele de opoziţie. Decizia Regelui era o provocare aruncată ţării întregi. Opoziţia I-a răspuns, creând instrumentul necesar împiedicării unei alte falsificări a alegerilor a unui nou triumf al coaliţiei Rege-Ţătărăscu, prin fraudă şi violenţă. Deşi n-au aderat la pact toate partidele – unele chiar l-au criticat aspru – toate au profitat de el: urnele fiind de data asta bine păzite, guvernul a pierdut alegerile şi, drept urmare, toate partidele de opoziţie şi-au văzut locurile dublate în Cameră.

„Pactul de neagresiune” a fost salutat cu insulte şi calomnii, atât de guvernul liberal, cât şi de grupările care nu l-au aprobat sau au refuzat să-l semneze. Propaganda guvernamentală s-a concentrat în special asupra lui Iuliu Maniu, acuzându-l că ar fi pactizat cu „extremiştii”, pentru răsturnarea monarhiei. Cum e posibil – scriau ziarele guvernamentale – ca Iuliu Maniu să meargă acum cu Garda de Fier, când partidul lui scosese pe legionari în afara legii, câţiva ani mai înainte? Maniu era atacat, în toate zilele, în adunările mari sau mici ale parlamentului Liberal, ori în discursurile electorale de la radio; totodată, era împiedicat să se apere şi să răspundă. Căpitanul, revoltat de nedreptatea făcută lui Maniu, dă un Comunicat în care condamnă procedeele infame ale guvernului: un protest public!

„Duminică s-au ţinut în ţară, în Capitală şi la radio, zeci de discursuri, toate lovind în iuliu Maniu, în timp ce el a fost împiedicat, cu gaze lacrimogene, de a vorbi.

A ataca din zeci de părţi un om – orice ar avea el – punându-i în sarcină mai mult decât merită, şi în acelaşi timp interzicându-i a se apăra, este un act de laşitate care înalţă pe cel atacat şi înjoseşte pe toţi atacatorii lui.

Dacă prin ilegalităţi cineva mai poate birui, laşitatea n-a ridicat niciodată biruitori.

Cei ce uzează de ea sunt condamnaţi la înfrângere”.

Bucureşti, 14 Decembrie 1937

Corneliu Z. Codreanu.

Căpitanul se afla prins între două focuri. Avea de înfruntat, de-o parte, valurile de calomnii care ieşeau din maşina de propagandă guvernamentală; şi, de alta, trebuia să apere flancurile de atacurile Partidului Naţional Creştin. S-a văzut, altminteri, că acest partid se născuse din fuziunea grupării prof. CUZA cu Partidul Naţional-Agrar al lui Oct. GOGA. Noua organizaţie naţionalistă se bucura, încă de la debut, de protecţia Palatului, care calculase că ea poate să se opună cu succes Mişcării Legionare.

În alegerile acestea, urmând sugestia Palatului, Partidul Naţional Creştin nu mai afişa atâta zel în combaterea guvernului, ca restul opoziţiei. Înschimb, nu menaja deloc Mişcarea Legionară, căreia îi rezervase cele mai crude lovituri. Or, se ştie că atacurile Partidului Naţional Creştin contra Mişcării Legionare erau îndreptate direct de la Palat, prin intermediul oamenilor de încredere ai Regelui, infiltraţi în sânul acestui partid.

O primă acuzaţie aruncată ca o provocare Căpitanului printr-o personalitate a partidului, cade de altfel se declarase „PRIETEN” al lui Codreanu, se referea la efectele „pactului de neagresiune” asupra voturilor populaţiei evreieşti. Datorită faptului că pactul voia să asigure libertatea alegerilor, evreii nu vor beneficia şi ei de aceeaşi libertate?-: „Ce răspunde Corneliu Codreanu dacă pactul, pentru asigurarea libertăţii alegerilor, nu presupune şi apărarea voturilor evreilor?” corneliu Codreanu a răspuns în felul următor: „Eu cer libertate la alegeri pentru neamul meu, pentru tinerimea neamului meu, care, acum patru ani, la alegerile din urmă, din ordinul puterii iudaice, sub teroarea cea mai nemiloasă, o parte apuca drumul spitalelor, o alta, de peste zece mii, drumul tuturor închisorilor.

Eu cer libertate pentru neamul meu, tocmai pentru ca el să-şi poată sfărâma şi scutura jugul puterii iudaice, care-l apasă în ţara sa, pe pământul său, la plugul său, la masa sa, în legile sale”.

Un alt atac, care voia să zdruncine încrederea electorilor în linia politică, a Mişcării, a fost formulat de prof. Ion SÂN GIORGIU, intrat de numai câteva luni în Partidul Naţional Creştin, şi binecunoscut pentru legăturile lui cu Palatul: „Partidul Naţional Creştin – declară sentenţios profesorul – este singurul organism ce se prezintă cu un program naţionalist fără târguieli, în timp ce celelalte formaţiuni au capitulat, fie în mâinile liberalilor, cum este cazul d-lor VAIDA şi IORGA, fie în braţele „Frontului popular”, organizat de d-l Iuliu Maniu, cu concursul evreilor şi al comuniştilor, cum este cazul cu partidul „Totul pentru Ţară”, condus de d-l Corneliu Codreanu”.

Ceea ce spunea prof. Sân Giorgiu despre Iorga şi Vaida era adevărat. Aceştia îşi desfiinţaseră grupările politice, începând cu momentul în care au acceptat să fie candidaţi pe listele guvernului. Declaraţia lui era însă absurdă şi indiscutabil de rea credinţă, când afirma că partidul „Totul pentru Ţară”capitulase în braţele „Frontului popular” organizat de Maniu, cu concursul evreilor şi al comuniştilor.

Înţelegerea lui Corneliu Codreanu cu Iuliu Maniu era limitată strict la perioada alegerilor şi nu urmărea alt ţel decât asigurarea liberei lor desfăşurări. În afară de asta, cele două partide n-aveau nimic în comun. Fiecare se prezenta la alegeri pe listele proprii, cu semnul său distinctiv şi cu programul lui aparte. Nu era posibilă nici o confuzie. Ceea ce făcuse Partidul Naţional-Ţărănesc în anii precedenţi sau ceea ce va face mâine, era o treabă care privea exclusiv conducerea acestui partid.

În ceea ce priveşte acuzaţia de „front popular”, Maniu era mult mai puţin răspunzător de organizarea lui în România decât Mihalache şi aripa stângă a partidului, formată din Armand CĂLINESCU, M. GHEMEGEREANU, M. RALEA, Petre ANDREI şi alţii. Evident, îşi avea şi el partea de vină prin faptul de a se fi retras din viaţa publică activă şi de a fi lăsat lucrurile să meargă de la sine. De asemenea, trebuie să subliniem că la ora în care Sân Giorgiu arunca aceste acuzaţii, moda „frontului popular” era depăşită, înlocuită cu alte evenimente: reîntoarcerea lui Maniu la conducerea partidului era o garanţie de revenire la normal, după tribulaţiile precedente către stânga. Profesorul nu vorbea din proprie convingere, ci pentru că se afla în slujba camarilei regale, iar interesele immediate reclamau ca să vorbească aşa, pentru a semăna neîncredere în spirite.

Aceste atacuri nu erau decât preludiul unui atac mai moşelnic, venit din partea unei alte personalităţi din acelaşi partid: Istrate MICESCU. Erau doi fraţi, două destine!… Avocatul Dimitrie MICESCU s-a apropiat de Mişcarea Legionară şi a devenit unul din apărătorii ei cei mai impetuoşi. Mort în 1934, el fusese înmormântat cu onoruri legionare. În schimb, Istrate Micescu luase o altă cale. Profesor strălucit de drept civil şi o celebritate a baroului din Bucureşti, Istrate Micescu se întoarce înspre Palatul regal, ca să-şi satisfacă ambiţiile politice. Astfel, devine o unealtă a „Forţei Oculte”.

La o reuniune a Partidului Naţional Creştin din sala „ASTRA”, din Capitală, Istrate Micescu, pentru a da satisfacţie stăpânilor săi din umbră, a cerut guvernului anularea listelor partidului „TOTUL PENTRU ŢARĂ” în 18 judeţe, sub pretextul că, pe aceste liste, figurează „cetăţeni străini”(!).

Cine erau aceşti cetăţeni străini? Erau bravii legionari care luptaseră în Spania şi care acuma se prezentau în diferite judeţe. Anularea din aceste liste, când termenul legal pentru depunerea altora trecuse deja, ar fi deposedat Mişcarea Legionară de toate voturile în favoarea ei, în 18 judeţe. Un mijloc comod de a se debarasa de concurenţa legionară. În sprijinul tezei sale, Istrate Micescu invoca Constituţia ţării, care interzicea cetăţenilor români să se înroleze şi să lupte în armatele unui alt stat.

Odioasa intervenţie a lui Istrate Micescu a provocat o aşa de mare repulsie în opinia publică, încât chiar guvernul acesta al tuturor crimelor n-a îndrăznit să-şi dea sprijinul. Aceasta ar fi însemnat că şi MOŢA şi MARIN, pe care întreaga ţară îi plângea, îşi pierduseră calitatea de români. Autorul acestei teorii, ofensante pentru memoria morţilor noştri din Spania, a acelora ce se acoperiseră de glorie în luptă, drept recompensă, a fost numit Ministru al Afacerilor Străine în guvernul care a urmat.

În fine, Maniu şi Codreanu erau atacaţi în comun de acelaşi partid, sub alegaţia că „pactul de neagresiune” constituia în realitate un „front anti-dinastic”…Or, nici Maniu, nici Codreanu, nu întreprinseseră nici o acţiune ostilă Regelui sau monarhiei. Ei au denunţat mereu acelaşi lucru: pe persoanele din anturajul suveranului care se amestecau în treburile statului şi puneau pe Rege în conflict cu poporul: „Pot declara – a răspuns Corneliu Codreanu la această acuzaţie – că d-l Maniu ca şi mine personal, considerăm ca o crimă orice acţiune sau faptă care ar putea nu numai să atingă Dinastia, dar chiar să-i umbrească strălucirea gloriei sale.

Există ceva adevărat în această chestiune, şi eu îi voi explica la timpul potrivit, prin declaraţii atât de limpezi, încât vor fi înţelese chiar de acei care se prefac că nu înţeleg de ceea ce este vorba”.

Făcându-se centrul şi ecoul atacurilor inspirate de camarilă contra lui Iuliu Maniu şi Corneliu Codreanu, Partidul Naţional Creştin voia să-şi aranjeze intrarea la Palat, pentru o eventuală perioadă de guvernare. Neavând o suficientă bază populară, pentru a cere puterea, numai datorită bunăvoinţei suveranului putea spera să prindă succesiunea cu ocazia unei crize noi. Şi această bunăvoinţă o plătea cu atacuri tot mai nedrepte şi violente contra Mişcării Legionare şi a Partidului Naţional-Ţărănesc.

20) GUVERNUL PIERDE ALEGERILE regele Carol al II-lea reînoise mandatul de Preşedinte al Consiliului lui Tătărăscu, cu indicaţia să formeze un guvern „pe baze politice lărgite”…Prin această formulă, suveranul înţelegea să captureze cel mai mare număr posibil de grupări din opoziţie, ca să se prezinte pe o listă comună cu guvernul. Fireşte, se subînţelegea excluderea naţional-ţărăniştilor şi a Gărzii de Fier.

Tătărăscu a întreprins imediat sondaje în toate direcţiile, însă fără rezultat. Singurul şef politic care şi-a oferit serviciile fără rezerve, pentru a consolida baza electorală a guvernului, a fost Nicolae IORGA. Vaida-voevod a refuzat la început propunerea guvernului, temându-se (şi pe drept cuvânt) că o colaborare cu guvernul I-ar putea ruina partidul. Totuşi, rezistenţa fostului Preşedinte de Consiliu n-a durat decât până în momentul în care a fost chemat la Palat. În prezenţa Regelui, a acceptat, fără murmur şi fără reţineri, să facă un cartel electoral cu liberalii.

În 1935, Regele îl determinase pe Vaida-Voevod să rupă cu Iuliu Maniu şi să constituie un nou partid: „FRONTUL ROMÂNESC”; acuma iarăşi Regele, printr-un ciudat ascendent îl obliga să renunţe la ceea ce realizase în trei ani de activitate politică, pentru a-l însărcina să salveze un guvern liberal în apropiatele alegeri, care păreau prea puţin propice liberalilor.

Câtă dreptate avusese Căpitanul în 1935, când refuzase să-şi lege destinul de acela al lui Vaida!… Acum, cu această schimbare de neînţeles, el şi-ar fi îngropat în mod lamentabil întreaga viaţă de luptător. Marele om politic ardelean devenise de nerecunoscut! Îşi pierduse toată mândria şi întreaga demnitate, se înjosise în rolul de instrument al „camarilei”…La un simplu ordin al Palatului, anula toate speranţele legate de „Frontul românesc”, înşelând nunăcredinţa oamenilor care avuseseră încredere în dânsul şi îl urmaseră.

Partidul Liberal dizident al lui Gh. Brătianu, Partidul Radical-Ţărănesc al lui G. Iunian şi Partidul Poporului, al Mareşalului Averescu, au refuzat categoric oferta.

În situaţia aceasta, guvernul nu se prezenta la alegeri „cu o bază lărgită”, ci „cu o bază slăbită”…Partidul Liberal, compromis de patru ani de guvernare autoritară, nu mai putea spera la un reviriment al naţiunii în favoarea lui. Aportul electoral al lui Iorga era nul, al lui Vaida-Voevod, iluzoriu. La fel, cadrele politice pe care masele populare le urmaseră când îşi anunţase programul naţionalist l-au abandonat care mai de care, după această înţelegere cu liberalii: unii se întorceau la Maniu, alţii îşi căutau refugiul în alte organizaţii de dreapta, în Partidul Naţional Creştin sau în Mişcarea Legionară.

Pe măsură ce se apropia data alegerilor – 20 Decembrie – raporturile prefecţilor de judeţe, adresate Ministerului de Interne deveneau mai neliniştitoare. Popularitatea Partidului Naţional-Ţărănesc şi a Mişcării Legionare creştea. Dacă guvernul nu se decidea să aplice metoda forte în alegeri, adică teroarea şi furtul de urne, soarta lui devenea incertă, întrucât era puţin probabil ca el să atingă cota de 40 la sută prescrisă de lege.

Situaţia era de o extremă complexitate pentru guvernul actual, dacă luă hotărârea de a înfrunta deschis voinţa ţării. Sistemul tradiţional de fraude nu mai putea fi folosit din cauza „pactului de neagresiune”…Cele patru partide coalizate se angajaseră să ducă electorală blândă şi să vegheze la desfăşurarea normală a alegerilor. Guvernul s-a resemnat să adopte o formulă mixtă: să lase toată libertatea alegătorilor, acolo unde opoziţia era bine organizată, şi să acţioneze cu maximă severitate în judeţele în care nu era un front al opoziţiei puternic. În regiunea a X-a Banat, unde am supravegheat personal alegerile, ingerinţele guvernului au fost aproape nule. Localurile de vot erau păzite în interior de delegaţii mixte ale partidelor coalizate, li, afară, de masele de ţărani vigilenţi care au aşteptat până la sfârşit, târziu în noapte, proclamarea rezultatelor.

În judeţele amorfe, puţin structurate politic, cunoscute din toate alegerile că formează „dota electorală” a guvernului, s-au repetat scenele familiare de falsificare a votului pupular: bande a agenţi electorali intimidau pe alegători; în sate întregi era interzis accesul la secţiile de votare, sub pretextul că regiunile sunt contaminate de boli infecţioase; în fine, ultima operaţiune, şi cea mai însemnată, după despuierea urnelor, făcându-se să se treacă în profitul guvernului cea mai mare parte din voturile date partidelor de opoziţie.

A curs şi sânge. În localitatea Vinţul de Jos (judeţul Alba), liberalii s-au bătut cu partizanii lui Maniu, lăsând pe teren trei morţi şi mai mulţi răniţi. Mişcarea Legionară a avut doi morţi de plâns: Ion Târcolea şi Gheorghe Ţurcanu, în afara unui număr destul de ridicat de răniţi.

Iuliu Maniu şi Gh. Brătianu au trimis telegrame de protest Ministerului de Interne, Richard FRANASOVICI. Declarându-l răspunzător de teroarea dezlănţuită împotriva partidelor de opoziţie. Corneliu Codreanu, deşi solicitat, nu I-a urmat, cunoscând bine, din proprie experienţă, inutilitatea oricărei reclamaţii, intervenţii sau protest.

Cu prilejul acestor alegeri, Corneliu Codreanu a luat câteva hotărâri care merită a fi menţionate. El interzisese, din 1931, ca membrii partidului „Apărarea Naţional Creştină”, prezidată de prof. CUZA („cuziştii”) să adere la Mişcarea Legionară. Luase această decizie din pricina atacurilor infame lansate contra lui şi a organizaţiei sale de aceşti oameni. Adoptase aceeaşi dispoziţie în 1934, împotriva liberalilor, deoarece partidul lor sprijinise sângeroasa teroare din anii 1933-1934, declanşată exclusiv contra legionarilor.

Dar, voind să ofere ocazie membrilor acestor partide să-şi răscumpere duşmănia şi reaua voinţă pe care le manifestaseră împotriva Mişcării Legionare, Căpitanul, printr-o Circulară din 30 Noiembrie 1937, a anulat acest obstacol şi a fixat termenul de o lună, în timpul căruia cuziştii şi liberalii puteau să se înscrie în Legiune: „În adevăr, sunt 7 ani de când nici un cuzist n-a pătruns la noi. Şi nici un liberal de 4 ani.

Aztăzi ridic acest zăgaz pentru termen de o lună de zile, adică până la data de 30 Decembrie. Luna care urmează se pot înscrie şi vor putea deveni legionari şi cuzişti şi liberali, în afară de acei care au atacat personal Legiunea. Aceştia nu pot deveni niciodată legionari.

Luna următoare va fi după alţi 7 ani, adică în anul 1944, Decembrie.

Am luat această hotărâre pentru că ştiu că e uşor să te înscrii la cineva când îl aplaudă toată lumea. Eu vreau să văd în aceste vremuri când sunt atacat, cine bate la uşa casei mele”.

Circulara a avut o amplă repercursiune în rândurile Partidului Liberal, cu care noi n-aveam nici o afinitate ideologică şi care, în plus se bucura de privilegiul puterii. „Cuziştii” au rămas prizonierii vechilor lor ranchiune; în decursul lunii respective, aproape nici una din personalităţile lor politice n-a călcat pragul Legiunii. Printre liberali, se constatară numeroase adeziuni, mai ales în provincie. Intrarea acestui grup liberal în mişcarea naţionalistă demonstra că prestigiul Legiunii era atât de mare în acel moment, încât respectivele persoane, chiar dacă cu câţiva ani înainte contau drept duşmani, se considerau onoraţi de a fi primiţi în rândurile noastre.

Bineînţeles, aceste persoane, mai în vârstă decât media legionarilor, şi posedând un trecut politic remarcabil, erau tratate cu o anumită deferenţă, de la Căpitan până la cadrele provinciale, fără însă de a fi scutite să participe, ca tot legionarul, la şedinţele de CUIB şi la toate manifestările Mişcării.

A doua zi după alegerile pentru Camera Deputaţilor (21 Decembrie), partidele au aşteptat ca guvernul să dea o informare globală asupra zezultatelor, astfel cum făcea la fiecare alegere, incumbând Comisiei Centrale Electorale să le anunţe sub o formă oficială şi definitivă. De data asta, Comunicatul n-a apărut nici după-amiaza, nici seara. Ceva grav era. Întreaga Capitală fierbea. După informaţii extra-oficiale, guvernul ar fi pierdut alegerile şi avea nevoie de câteva ore de răgaz, ca să găsească o formulă salvatoare. De aceea întârzia publicarea rezultatelor…

Prin calcule savante şi noi retopiri de voturi obţinute în toată ţara, guvernul se apropia de cota cerută de legea electorală; dar, în ciuda tuturor eforturilor în vederea rotunjirii şi modificării cifrelor, I-au mai lipsit aproximativ 150.000 de voturi. Acestea nu mai puteau fi scoase din nici un dosar judeţean. Jocurile erau făcute şi puterea I-a scăpat din mâini.

În disperare de cauză. Prim-ministrul Tătărăscu a solicitat intervenţia Comisiei Centrale Electorale pentru salvarea guvernului. În această împrejurare, se cerea magistraţilor să falsifice ei înşişi rezultatele generale, atribuind guvernului cota de 40 la sută indispensabilă pentru obţinerea majorităţii. Comisia Centrală Electorală, formată din consilieri de la Curtea de Casaţie, a refuzat cu indignare să se preteze la o asemenea fraudă. Chiar intervenţia Palatului nu putea determina pe aceşti cinstiţi conssilieri să-şi violeze propria conştiinţă. Ministrul Internelor s-a văzut constrâns să publice rezultatele, recunoscând înfrângerea guvernului.

În pofida tuturor artificiilor de ultimă oră, în cartel cu Vaida-Voevod, n-a putut obţine decât 35 la sută din voturile exprimate. Naţional-ţărăniştii veneau pe locul al doilea, cu 20 la sută în cifre rotunde. Urma partidul „Totul pentru Ţară” (Garda de Fier) cu 16 la sută. Pe urmă, Partidul Naţional Creştin cu 9 la sută, Partidul Liberal dizident cu 4 la sută şi Partidul Radical-Ţărănesc cu 2 la sută.

În acest fel, partidul legionarilor obţinea 66 de mandate, în timp ce naţional-ţărăniştii dobândeau 86. Conform legii electorale româneşti din acea perioadă, prim majoritară namaifuncţionând locurile partidelor de opoziţie au fost dublate. Goga a obţinut 39, Gh. Brătianu 16, G. Iunian 9. Partidele politice conduse de mareşalul Averescu şi de Argetoianu n-au obţinut nici un loc, neatingând procentajul de 2 la sută.

Pentru prima oară în istoria României, un guvern cădea la alegerile prezidate de el însuşi. Multe alte guverne precedente ar fi trebuit, neîndoios, să împărtăşească aceeaşi soartă, dacă alegerile s-ar fi desfăşurat fără ingerinţele autorităţilor. Însă partidul de la putere lua de fiecare dată toate măsurile necesare pentru ca urnele să nu-i aducă surprize. De la corupţie până la acte de terorism, guvernul dispunea de un veritabil arsenal de mijloace pentru a jugula voinţa electoratului. De data aceasta însă, sistemul n-a funcţionat. În faţa unei opoziţii îndrăzneţe şi hotărâte să apere drepturile fundamentale ale cetăţeanului, guvernul n-a mai putut rezista şi a trebuit să se încline. Era o răsunătoare victorie a opoziţiei: din nefericire, o victorie fără viitor…