4) „NOUL CURS”

Iarăşi trebuie să repetăm ceea ce s-a spus de atâtea ori, anume că Mişcarea legionară nu s-a bucurat niciodată de o libertate deplină în manifestările ei. Prigoana n-a încetat o singură clipă. Ea n-a variat decât în intensitate: prigoană de gradul întâi, de-al doilea, de-al treilea…

Sub guvernul Tătărăscu, presiunea autorităţii a continuat a se manifesta neîntrerupt. Mai puţin energică decât în perioada 1933-1934, obiectivul ei a rămas acelaşi: nimicirea legiunii. Deja ma arătat, în capitolele anterioare, mijloacele pe care le-a folosit guvernul în această perioadă „salvatoare” pentru a zdrobi Mişcarea: starea de asediu şi cenzura; astfel ca, sub acest acoperământ, calomnia, trădarea, otrava şi revolverul să-şi poată avea mână liberă.

Perioada „benignă” a prigoanei se termină cu înmormântarea eroilor Moţa şi Marin, la 13 Februarie 1937. Desfăşurarea gigantică a forţelor legionare în toată ţara, culminând cu concentrarea de la Bucureşti şi, îndeosebi, ordinea şi disciplina perfect observate de masele populare în cursul defilării şi al serviciilor funebre, au determinat pe guvernatorii ţării să reflecteze. Metodele „indirecte” falimentaseră. Stelescu era mort, după cum se ştie, şi încercările de dezmembrare a legiunii, prin tentativele de captare a lui Moţa şi a altor legionari se soldaseră cu un total eşec.

Paralel, Mişcarea Legionară profitase de această relativă şi aparentă linişte pentru a se desfăşura în întreaga ţară. Nu mai era o mişcare cu caracter local ori provincial, ce putea fi uşor înăbişită, ci o forţă de anvergură naţională, cu ramificaţii puternice în toate provinciile şi în toate clasele sociale. Nici o combinaţie de guvern nu mai putrea fi de-acum apreciată fără a lua în consideraţie factorul legionar.

După funeraliile lui Moţa şi Marin, „forţa ocultă de la Palat”, care controla guvernul şi statul, a hotărât revenirea la metodele sângeroase de altă dată. Prigoana ce se pregătea de data asta în culisele Palatului trebuia să aibă un caracter definitiv, exterminator. Experienţa lui 1933-1934 le fusese o lecţie. Ea demonstrase că Mişcarea nu putea fi nimicită decât dacă se provoca un război fratricid până la ultimile lui consecinţe. O luptă pe moarte trebuia purtată împotriva Legiunii, vizând lichidarea şefului ei şi a principalilor lui colaboratori. Reîntoarcerea la procedee forte şi expeditive era cu atât mai mult indispensabilă cu cât circumstanţele favorizau ridicarea Mişcării spre putere.

Cu toate acestea, trecerea de la o stare nu se putea face brusc. Trebuia în prealabil pregătit terenul, creat un climat de crescândă tensiune între autorităţi şi legionari, care să poată justifica măsurile ulterioare. Astfel că, în anul 1937, guvernul întreprinde eforturi dirijate şi persistente în sensul provocării unei întoarceri la atitudinea de „mână forte”…Măsurile luate au fost din ce în ce mai aspre şi mai nedrepte. Actele de provocare s-au mărit, abuzurile de autoritate, pentru a forţa Mişcarea să iasă din linia de legalitate, s-au accentuat. Intenţia autorităţilor era de a reuşi să-i arate pe legionari drept vinovaţi de un atac frontal, care să scuze propriul lor atac preparat pentru „un pic mai târziu”.

Acest „nou curs” se caracterizează printr-o suită neîntreruptă de agresiuni contra Legiunii, ce deveneau tot mai îndrăzneţe şi mai brutale, pentru a se ajunge la „MAREA PRIGOANĂ” din 1938. Nu erau lovituri de mare amploare, ci mai curând incursiuni în sfera activităţii Mişcării, în vederea descoperirii punctelor ei vulnerabile şi a măsurii capacităţii de reacţie.

Pentru a înţelege mai bine schimbarea de climat intervenită în relaţiile existente între guvern şi Legiune, reproducem o „Circulară” a lui Corneliu Codreanu, trimisă tuturor organizaţiilor judeţene, la 26 Februarie 1937, doar două săptămâni după îngroparea lui Moţa şi Marin. Şeful Legiunii pune în gardă pe legionari împotriva acestui „curs nou” subtil şi ameninţător: „În urma înmormântării mucenicilor Moţa şi Marin, autorităţile s-au speriat, dar nu din cauza dezordinei, ci din cauza ordinei, în adevăr impresionantă, care a domnit tot timpul.

Imediat, la câteva zile, au început declaraţii lipsite de cel mai elementar înţeles.

„Vrem să întronăm ordinea” – „Vom face totul pentru ca să restabilim ordinea”. –Nu înţelegem nimic. De ce apăraţi o ordine pe care nimeni nu o ameninţă?

Acum circulă zvonul că autorităţile ar voi să provoace cu orice chip, împrăştiind vestea că se pune la cale un complot legionar, că se vor face percheziţii şi arestări, căutându-se cămăşi verzi şi arme prin casele legionarilor.

Se poate ca acestea să fie numai simple zvonuri de cafenea. Totuşi, eu am obligaţia ca să atrag atenţia legionarilor.

I. Niciodată Mişcarea Legionară pentru a birui nu va recurge la „IDEEA DE COMPLOT” sau de „LOVITURĂ DE STAT”.

Consider aceasta ca o prostie.

Mişcarea Legionară nu poate birui decât o dată cu desăvârşirea unui proces interior de conştiinţă a Naţiunii române. Când acest proces va cuprinde pe majoritatea românilor, şi se va desăvârşi, biruinţa va veni automat, fără comploturi şi fără lovituri de stat.

Biruinţa pe care o aşteptăm noi îm modul acesta, este atât de mare, atât de luminoasă, încât niciodată, nu vom admite ca ea să fie înlocuită cu o biruinţă ieftină şi trecătoare, născută din complot sau lovitură de stat.

II. În caz de percheziţii, ziua sau noaptea, legionarii vor deschide şi vor primi autorităţile cu cea mai mare amabilitate.

La sedii, unde se vor găsi legionari, la apariţia autorităţilor se va comanda „Pentru Onor”.

III. Dacă legionarii, familiile şi copiii lor vor fi bruscaţi sau maltrataţi, atunci, cu cel mai mare calm şi seninătate, vor zice: „Doamne, pentru Biruinţa legionară învredniceşte-ne şi pe noi de orice suferinţă şi de o moarte ca a lui Moţa şi Marin”.

Corneliu Codreanu afirma în Circulara aceasta calea aleasă de Legiune, încă din primul moment al apariţiei ei, în vederea luptei politice: calea ordinei şi a legalităţii constituţionale. Mişcarea Legionară nu se va angaja niciodată în conspiraţii şi lovituri de stat. Doar în momentul în care procesul de desăvârşire va atinge conştiinţa întregului neam românesc, adică atunci când majoritatea va aparţine idealului legionar, Mişcarea Legionară va putea zice că a învins. Acest proces şi acest grad de perfecţionare în conştiinţa naţiunii noastre se vor reflecta şi în alegeri: Mişcarea Legionară va ieşi biruitoare pe plan politic, atunci când poporul va trece de partea ei şi îi va acorda o majoritate parlamentară. E o formulă pe care nici o demonstraţie din lumea asta n-o poate refuza, deoarece este în concordanţă cu propria ei esenţă.

Totuşi „camarila” nu era defel satisfăcută de declaraţiile lui Corneliu Codreanu. „Democraţie”, „Constituţie”, „voinţă populară” n-aveau nici o semnificaţie pentru ea, interesată exclusiv de acapararea şi menţinerea puterii.

Problema ce preocupa „forţa ocultă” era, deci, împiedicarea ascensiunii la putere a Mişcării, ascensiune ce părea inevitabilă dacă se lăsa ca procesul „democratic” să se desfăşoare normal. Viitoarele alegeri, marcate pentru toamna aceluiaşi an, puteau să aducă nebănuite surprize. În vederea acestor alegeri, guvernul a început să-şi întărească poziţia, în speranţa că legionarii vor reacţiona în aşa manieră, încât ei înşişi să furnizeze motive pentru scoaterea Legiunii în afara legii; ceea ce ar fi îngăduit guvernului să procedeze exact ca în 1933.

Simţind primejdia, Corneliu Codreanu a pus în gardă pe legionarii săi în contra acestei campanii de provocări; ei trebuie mai degrabă să se lase umiliţi şi maltrataţi pentru a dejuca planurile duşmanului. Trebuiau să accepte suferinţă, fără să schiţeze cel mai neînsemnat gest de apărare. Vom vedea cum, în cursul lunilor precedând alegerile, s-a manifestat „noul curs” – preludiul marii prigoane din 1938 – şi modul în care Corneliu Codreanu a reacţionat în faţa nenumăratelor curse ce I-au fost întinse.