5) OFENSIVA ÎMPOTRIVA STUDENŢILOR.

Cea dintâi manifestare de forţă a guvernului contra Mişcării, conform directivelor „noului curs”, s-a declanşat în sectorul studenţesc.

La 26 Februarie 1937, 13 zile abia după înmormântarea lui Moţa şi Marin, guvernul închide căminele şi cantinele studenţeşti. În urma acestei măsuri arbitrare, mii de studenţi din toate universităţile au fost azvârliţi pe stradă, privaţi de un acoperiş şi de hrană. Ceea ce, practic, obliga enorma majoritate a acestui tineret, constituită din fii de săteni săraci, să părăsească centrele universitare.

La Bucureşti, autorităţile iau o decizie mult mai gravă: suprimarea „Centrului studenţesc Bucureşti”, organizaţie oficială a studenţilor, a cărei conducere era asigurată prin alegeri. Măsura aceasta smintită a servit mai târziu guvernului drept bază justificativă pentru interzicerea Congresului general studenţesc, ce trebuia să se desfăşoare în primăvara lui 1937. Astfel, în câteva zile, masele studenţeşti s-au văzut aruncate din poziţia lor de legalitate, într-un vârtej de arbitrarietăţi, fără ca vreo provocare să justifice aceste măsuri guvernamentale. Însă aceste mase erau legionare, şi Puterea voia să le reducă la o completă tăcere. Guvernul presimţea că prevăzutul Congres se putea transforma într-o tribună de critică şi de blamare a politicii lui.

La 1 Martie 1937, un penibil incident a avut loc în Iaşi, capitala Moldovei. Rectorul Universităţii, prof. Traian Bratu, este victima unei agresiuni stupide: un necunoscut îl răneşte uşor la ureche. Autorităţile n-aşteptau decât atâta. Ele au aruncat întreaga responsabilitate asupra legionarilor, profitând de faptul că prof. Bratu era cunoscut pentru ostilitatea lui faţă de studenţii asociaţi Mişcării Legionare.

A doua zi, Corneliu Codreanu dă un Comunicat, declarând că Mişcarea Legionară n-are absolut nimic cu incidentul penibil de la Iaşi, şi recomandă autorităţilor să-şi păstreze calmul, până ce ancheta judiciară va fi efectuată. Era sigur de nevinovăţia legionarilor. De altfel, în cursul instrucţiei, studenţii legionari acuzaţi de a fi participat la atentat au fost puşi în afara cauzei.

Şi totuşi, ce face guverrnul? În loc să aştepte rezultatul final al anchetei, cum Corneliu Codreanu o ceruse în mod rezonabil, el ordonă închiderea tuturor universităţilor şi obligă pe toţi studenţii din provincie să se reîntoarcă la casele lor.

Provocarea era evidentă. Chiar dacă autorii agresiunii ar fi fost legionari, măsura oficială depăşea orice bun simţ şi orice sentiment al echităţii. Regretabilului incident avusese loc la Iaşi. Ce nevoie avea guvernul să întindă aceste sancţiuni pe întreg teritoriul naţional şi să închidă universităţile din celelalte centre culturale ale ţării? Ce act e acela care loveşte fără discernământ şi pe cei vinovaţi şi pe cei nevinovaţi, pedepsind întreaga colectivitate studenţească a ţării pentru gestul nesăbuit al câtorva tineri?

Deoarece hotărârea guvernului afecta în chip brutal tot corpul studenţesc, şi cum marea majoritate a studenţilor erau legaţi de Mişcare, Corneliu Codreanu dă o nouă Circulară, la 3 Martie 1937, pentru a potoli spiritele. El cerea studenţilor să suporte cu răbdare nedreptatea făcută: „Va veni ziua – spunea el – în care acei care au făcut acestă nedreptate se vor simţi ruşinaţi şi umiliţi”.

Totuşi, seria provocărilor nu s-a închis. La redeschiderea Universităţilor, o lună mai târziu, guvernul cere ca toţi studenţii care vor să urmeze cursurile să semneze o declaraţie prin care îşi iau angajamentul să nu facă politică până la terminarea studiileor. Această dispoziţie guvernamentală era în conflict cu normele constituţionale, care stabileu că toţi cetăţenii, de la vârsta de 21 de ani, aveau dreptul de participare la viaţa politică. Măsura viza în mod limpede, şi exclusiv, Mişcarea legionară; căci celelalte partide, de mult timp nu mai suscitau vreun interes în rândurile studenţilor. Un puternic curent legionar se formase în sânul clasei studenţeşti, în torentul căruia se integrau generaţiile noi de studenţi. Guvernul îşi dădea perfect seama că măsura impusă nu mai putea avea nici un efect asupra legionarilor formaţi, organizaţi, disciplinaţi, însă nădăjduia totuşi să creeze o nelinişte distructivă printre studenţii simpatizanţi ai Mişcării, obligându-i să fie mai rezervaţi în manifestările lor.

Lumea studenţească se afla într-un impas. Ea nu putea semna o declaraţie care s-o priveze de dreptul înscris în Constituţie şi care, pe lângă aceasta, o punea în conflict cu propria conştiinţă. Pe de altă parte, „recalcitranţii”, aceia care nu voiau să semneze declaraţia cerută de guvern, se vedeau automat excluşi de la cursuri. Corneliu Codreanu, încă o dată îi salvează din această tulburare spirituală. Prin Circulara din 2 Aprilie 1937, el îi lasă liberi să semneze declaraţia cerută de guvern, explicând atitudinea în felul următor: „Studenţimea română este chemată să treacă pe jub jugul umilinţii.

Este o uriaşă jertfă care se cere unui corp conştient de drepturile sale într-o ţară.

Studenţi legionari, eu vă dau dezlegare; păşiţi cu inima strânsă de durere pe sub furcile umilinţii pe care, spre a vă dezonora, vi le-au întins aceşti duşmani, nu părinţi ai voştri.

Cum îşi închipuie statul că factorii săi conducători că o naţie va putea trăi pe lume, cu un tineret căruia statul I-a făcut şcoala trădării, a laşităţii, a mişeliei?…

Crima guvernanţilor, sub acest aspect, este aşa de odioasă şi periclitează într-atâta viitorul Neamului acestuia, încât cu există ceva pe lume care s-o poată egala.

Iscăliţi, dragii mei, cu sufletul încărcat de dureri şi cu conştiinţa umilirii la care sunt expuşi.

Şi aduceţi-vă aminte că Roma cea nebiruită şi armata romană, pururea biruitoare, au fost totuşi învinse, definitiv învinse: de bieţii, săracii ucenici şi credincioşi ai Mântuitorului care, urmând învăţătura Sa, au primit din partea Romei păgâne, uneltitoare, toate umilinţele şi toate jertfele.

Mai târziu – ce vreţi mai uriaşă înfrângere – toate drapelele armatei care a schingiuit, omorât, umilit, purtau semnul Crucii, semnul celor umiliţi şi schingiuiţi”.