3) Înmormântarea eroilor

În dimineaţa de 9 Februarie 1937, trenul cu rămăşiţele pământeşti ale celor doi legionari pătrunde în Grigore Ghica Vodă. Pe peron aşteptau Căpitanul şi familiile celor dispăruţi. Jur împrejur, o mare mulţime îngenunchiată. Generalul coboară din tren şi dă raportul: „Triască Legiunea!

Căpitane, ţi-aduc înapoi echipa din Spania, un rănit, doi bolnavi şi doi bărbaţi teferi”

Un moment prelung de tăcere; apoi, din toate părţile, izbucnesc hohote de plâns; soţiile lor, fraţii şi surorile, ca şi legionarii şi toată adunarea din gară plânge şi ea… Durerea este sfâşietoare!

Sicriele sunt coborâte din tren şi un grup de preoţi rosteşte o scurtă slujbă. După aceea, ele sunt urcate din nou în vagonul mortuar, ataşat trenului special care va parcurge întreaga ţară.

Autorităţile doriseră ca itinerariul trenului să fie cât mai scurt posibil şi să urmeze locuri îndepărtate, evitând marile concentreri de lume şi împiedicând „misticimul popular”… Corneliu Codreanu refuză să se supună acestor sugestii guvernamentale, care-i parveniseră pe căi ocolite. Moţa şi Marin s-au jertfit pentru eliberarea întregului neam românesc. Poporul nostru are dreptul să-şi salute martirii. Trenul va traversa, aşadar, întreaga ţară, se va opri oriunde aceşti doi eroi au dus lupte şi şi-au petrecut viaţa. îN loc să meargă direct la Bucureşti, trenul va trece mai întâi prin Transilvania, şi după ce se va opri în oraşele unde Moţa şi-a petrecut copilăria şi tinereţea, va coborî pe valea Oltului, în Oltenia, îndreptându-se către Capitala ţării. Astfel, Moţa şi Marin, în cursul ultimei lor călătorii, vor traversa mai multe provincii, pentru ca locuitorii să poată să le aducă un ultim omagiu.

Prima oprire este la Cernăuţi, capitala Bucovinei. Coşciugele sunt depuse în Catedrala oraşului. Toată ziua, coloane nesfârşite de persoane venite din oraş şi din satele apropiate aşteaptă în tăcere ca să ajungă la rând pentru a îngenunchia în faţa celor doi eroi. Oraşul Cernăuţi, unde trăiau numeroşi evrei, îşi reia pentru câteva ceasuri caracterul său etnic românesc şi se umple de ţărani bucovineni, în frumoasele lor costume naţionale.

Coborând de-a lungul Moldovei, în toate gările, mari şi mici, în care se opreşte trenul sau numai trece, aceeaşi scenă impresionantă se repetă. Mii de ţărani, în frunte cu preoţii lor, uneori însoţiţi de episcopi locali, vin să-i întâmpine. Sub un frig intens şi viscol, ei aşteaptă ore întregi sosirea trenului, într-o reculegere completă. Când trenul intra în gară, mulţimea îngenunchia în zăpadă, cu lumânările aprinse, capetele descoperite; şi nu se aude decât murmurul prelung al rugăciunilor. După aceea, preoţii rostesc o scurtă slujbă pentru sufletele martirilor. Şi trenul se pune lent în mişcare spre alte orizonturi…

La fiecare oprire, preoţii se urcă în tren, ca să-i acompanieze în ultima lor călătorie, şi pentru a lua parte la ceremonia de înhumare. Când trenul soseşte în Bucureşti, peste 60 de preoţi sunt prezenţi. Opririle cele mai importante au avut loc la Roman, Cluj, Orăştie şi Sibiu. La Cluj, studenţii din Centrul local, pe care Moţa îl prezidase 15 ani de zile, îl aşteptau în masă. În piaţa gării, se ridicase un catafalc, unde raclele au fost depuse. De jur împrejur, o mare mulţime: tot tineretul universitar şi, de asemenea, aproape întreaga populaţie românească a Clujului şi din satele vecine.

Sensibilizată de fiorul sfintei jertfe, mulţimea se pietrificase într-o poziţie de gardă hieratică. Cu mâinile înălţate spre cer, la comanda dată de şeful legionarilor din Cluj, Ioan Banea. Pentru prima dată – scrie Bănică Dobre – Moţa şi Marin trec înaintea Căpitanului. Toate privirile sunt îndreptate spre estrada acoperită cu cetini de brad şi cu steaguri, ca şi cum s-ar fi aşteptat ca Moţa şi Marin să se ridice şi să vorbească mulţimii… Moartea lor părea ireală, imposibil de admis. Căpitanul, în mijlocul mulţimii, părea că aşteaptă şi el ca miracolul să se produce… O intensă emoţie puse stăpânire pe aceste suflete, pline de atâta durere, dragoste curată şi profundă… E o apoteoză şi, singuri, acei care au trăit asemenea momente pot ţine seama de plenitudinea aceasta!… Neamul nostru nu participa doar la doliu Legiunii, fenomen pur omenesc, ci într-un elan de comuniune spirituală, preţuia şi venera pe acei care căzuseră în Spania, considerându-i ca pe fiii şi eminenţii săi reprezentanţi.

De la Cluj, trenul se îndreaptă spre Orăştie, mic oraş din Ardeal, unde Ion Moţa s-a născut şi şi-a petrecut copilăria. Pentru ultima oară, părinţii îşi primesc feciorul în casă. Zdrobiţi de durere, bătrânul preot Moţa şi soţia lui cu păr alb, îşi frâng mâinile şi îmbrăţisează sicriul. Pe urmă, iau un pumn de pământ din grădina casei lor şi o întind pe coşciugul fiului lor, pentru ca să ducă cu el în locurile îndepărtate unde va fi el înmormântat, amintirea căminului său.

Seara, trenul pleacă spre Sibiu, unde soseşte la ceasul două dimineaţa. În pofida orei târzii, o impozantă masă omenească aşteaptă la gară, având în frunte pe Vicarul mitropolitan, episcopul Vasile Stan. După slujba religioasă, episcopul pronunţă o cuvântare funebră de o mare nobleţe, din care spicuim câteva fragmente: „Fericiţi soldaţi ai lui Hristos!

Vă salutăm cu evlavie pe drumul vostru către eternul repaus. Vă salutăm cu sentimentul îndurerat al despărţirii, cu suferinţa din conştiinţa noastră care ne spune câtă tinereţe spirituală, câtă vitejie eroică s-au pierdut din comoara neamului românesc, atunci când v-aţi dat ultima suflare…

Moartea voastră consimţită, voită, ca o jertfă supremă, pentru păstrarea în toată splendoarea Crucii lui Crist şi pentru triumful ideii naţionale, ne-a tulburat profund. Este un şoc ce se repercutează în sufletul tuturor românilor.

O zguduire de durere, niciodată încă resimţită, ne loveşte acum când vă cunoaştem în toată măreţia voastră, acum când ne mai sunteţi vii printre noi. Un fior de ruşine ne străpunge, pentru că atâta vreme cât aţi fost acolo, luptând ferm pentru a garanta naţiunii noastre drepturile ei suverane, noi nu v-am înţeles cum trebuie şi nu v-am apreciat cum meritaţi.

Plini de tristeţe, suntem datori să vă expatriem, pentru a vă înţelege în cele din urmă marele vostru suflet, vigoarea credinţei voastre şi eroismul sacrificiului vostru…

Desigur, Dumnezeu a călăuzit hotărârea voastră şi paşii voştri, pentru ca martiriul să radieze ca un fulger binefăcător în adâncurile sufletului românesc, revelându-i abisul în care vor să-l arunce ateismul. Altfel, jertfa voastră dramatică ar rămâne inexplicabilă, poate fără urmări, şi mai ales fără ecou în inimile naţiunii române…”

Cuvântarea funebră a episcopului Vasile Stan nu era un simplu panegiric de circumstanţă; ea rezuma în chip remarcabil înalta semnificaţie a vieţii şi a morţii lui Moţa şi Marin. Ei au plecat în Spania pentru apărarea lui Hristos împotriva ofenselor şi ultragiilor la care era supus în această ţară de către ateo-marxişti; totodată, ei voiau, prin jertfa lor, să trezească neamul din apatie, averizându-l de pericolul comunist. Dacă poporul nostru nu va trage învăţămintele necesare din tragedia Spaniei, se va prăbuşi şi el în prăpastie. Duşmanii creştinătăţii îi pregăteau şi lui o soartă tot atât de oribilă ca şi aceea care se abătuse asupra poporului spaniol.

„Am fi nişte nebuni şi nişte incapabili – concluzionează Vasile Stan în dramaticul său apel la conştiinţa naţională şi creştină, în faţa celor două sicrie – dacă nu I-am înţelege şi nu I-am urma”.

De la Sibiu, trenul coboară valea Oltului şi, de acolo, se îndreaptă către Bucureşti. În aceste ultime două provincii, Oltenia şi Muntenia, aceeaşi fervoare stăpâneşte masele populare. Un irezistibil sentiment le îndeamnă să-şi părăsească ocuipaţiile cotidiene şi căminele, ca să meargă să întâmpine pe bravii din Spania. Poporul îşi dădea seama, mai mult decât clasele cultivate, graţie unei intuiţii făurite de-a lungul mileniilor, că jertfa lor era un semn prevestitor al marilor schimbări din lume, şi că „am fi nişte nebuni, dacă n-am înţelege tâlcul”, cum subliniase episcopul Vasile Stan. În ochii lor, Moţa şi Marin nu erau reprezentanţii unei grupări politice, ci crainicii comunităţii naţionale. Trebuiau ascultaţi cu pietate, întrucât erau precursorii unei noi ere istorice, ce se realizase în bine ori în rău după cum am urma sau nu exemplul lor.

La 11 Februarie 1937, trenul special intră în gara de Nord, din Bucureşti. Piaţa gării era neagră de lume. În mijloc, se înălţa un imens catafalc, ce putea fi văzut din toate părţile. Îndată ce sicriele au fost depuse acolo, o impresionantă slujbă a fost oficiată drept omagiu sufletelor eroilor, de către peste o sută de preoţi.

După ceremonie, legionarii prestează „Jurământul Moţa-Marin”…Acest jurământ a fost conceput de Căpitan, în vreme ce veghea la căpătâiul celor doi camarazi şi medita asupra viitorului Legiunii. Dispariţia lui Moţa şi a lui Marin lăsa un vid imens în Mişcarea Legionară. Pierderea lor era ireparabilă, nici unul din şefii în viaţă nefiind în măsură să-i înlocuiască. Totuşi, Moţa şi Marin nu trebuiau să moară spiritualiceşte. Sensul jertfei lor se cuvenea fixat într-un jurământ şi transmis viitoarelor generaţii legionare.

Deasupra treptelor, alături de cele două sicrie, Comandantul legionarilor bucovineni, Vasile Iasinschi, cu o voce puternică, enunţă formula jurământului: „Jur în faţa lui Dumnezeu şi în faţa jertfei voastre sfinte pentru.

Hristos şi pentru Legiune, să alung toate plăcerile lumeşti, să mă rup de dragostea omenească şi, pentru învierea neamului meu, să fiu mereu gata de moarte, Jur!”

Mulţimea legionarilor în uniformă – erau aproximativ 50.000 – repetă în cor cuvintele jurământului. Glasul ieşit din zeci de mii de piepturi se rostogoleşte precum un vuiet al mării, ajungând până în centrul Capitalei, până la Palatul regal, unde Regele şi consilierii lui aşteptau înfriguraţi ştirile. În sufletele lor, turmentate de invidie şi de ură, se mistuia neputinţa de a nu reuşi să împiedice grandioasa participare a poporului nostru la funeralii. Şi-au dat seama că nu se pot opune valului de adeziune colectivă dezlănţuit de jertfa de la Majadahonda, fără a risca o confruntare gravă cu naţiunea.

Există momente cruciale în viaţa unui popor, când chiar cei mai cruzi tirani nu se pot împotrivi afirmării voinţei colective.

După jurământ, coşciugele au fost transportate la biserica Sf. Ilie Gorgani, aproape de sediul central al Mişcării, de pe str. Gutengerg, nr.3. la această biserică se ducea de obicei Căpitanul şi acolo veneau şi toţi capii Legiunii, ca să asiste la slujba religioasă. Moţa şi Marin se numărau de asemenea printre credincioşii ei. Frecventată de un număr mare de legionari, biserica Sf. Ilie Gorgani a sfârşit prin a fi socotită „Biserica Legiunii”…În faţa altarului ei, cei doi legionari şi-au stropit sufletele, când au luat drumul către Spania, invocând protecţia divină; acuma, rămăşiţele lor pământeşti sunt tot acolo depuse, în ultima etapă printre oameni şi camarazi.

Îndată ce sicriele au fost instalate în biserică, legionarii au început să facă de gardă la căpătâiul eroilor, potrivit unui program stabilit, pornind de la cele mai înalte grade legionare. Totodată, a început şi procesiunea populaţiei Capitalei. De seară până în zori, şi din zori până-n noapte, mii de oameni, îndrumaţi de seviciul de ordine al Legiunii, pătrund în biserică, pentru ca să-şi aducă ultimul omagiu celor doi bravi eroi, morţi în Spania. Oamenii se apropiau în tăcere, cu feţele gânditoare, atingând cu mâna raclele; apoi, se închimau în faţa icoanelor şi ieşeau din biserică, Transfiguraţi de forţa supranaturală ce emana din toată această ambianţă. Graţia divină cobora cu generozitate asupra sufletelor, înălţându-le pentru o clipă în lumea Adevărului Veşnic, pentru triumful căruia aceşti eroi şi-au dat viaţa.

A doua zi, la ora 9 seara, soseşte ordinul ca mulţimea săevacueze biserica. Mai nimeni nu putea intra acolo. În biserică nu mai rămâne decât Căpitanul şi gradele legionare din întreaga ţară. Nimeni nu ştia de ce Căpitanul a convocat doar gradele legionare; dar toţi bănuiesc că un act de-o însemnătate extraordinară pentru viitorul Mişcării trebuie să aibă loc în prezenţa lui Moţa şi a lui Marin.

Căpitanul comandă „gardă, drepţi!”, apoi începu să citească, cu vocea gravă şi sacadată, un „Ordin de zi”, urmat de „Jurământul gradelor legionare”: „Dragi camarazi, ori de câte ori am fost în faţa unei jertfe legionare, mi-am spus: Ce îngrozitor ar fi ca pe sfânta jertfă supremă a camarazilor, să se instituiască o castă biruitoare, căreia să i se deschidă porţile către viaţa afacerilor, a loviturilor fantastice, a furturilor, a înbuibărilor, a exploatării altora.

Deci: au murit unii, ca să slujească poftelor de îmbogăţire, de viaţă comodă şi de desfrâu ale altora.

Iată, acum, ne-a adus Dumnezeu aici, în faţa celei mai mari jertfe pe care putea s-o dea Mişcarea Legionară.

Să punem inima, fruntea şi trupul lui Moţa şi a camaradului său Marin, temelie Naţiunii române. Fundament peste veacuri pentru viitoarele măriri româneşti.

Să punem deci pe Moţa şi Marin bază viitoarei elite româneşti, care va fi chemată să facă din Neamul acesta ceea ce abia întrezăreşte mintea noastră.

Voi, care reprezentaţi primele începuturi ale acestei elite, să vă legaţi prin jurământ, că vă veţi comporta în aşa fel, încât să fiţi cu adevărat începutul sănătos, de mare viitor al elitei româneşti, că veţi apăra întreaga Mişcare Legionară, ca ea să nu alunece pe căi de afaceri, de lux, de trai bun, de imoralitate, de satisfacere a ambiţiilor personale sau poftelor de mărire omenească.

Veţi jura că aţi înţeles, că deci nu mai există nici un dubiu în conştiinţa Dvs., că Ion Moţa şi Vasile Marin n-au făcut uriaşa lor jertfă, pentru ca noi câţiva de azi, sau de mâine, să ne îmbuibăm de bunătăţi şi să benchetuim pe mormântul lor. Ei n-au murit ca să biruim prin jertfa lor o castă de exploatatori, pentru a ne aşeza noi în palatele acestei caste; continuând exploatarea ţării şi a muncii altora, continuând viaţa de afaceri, de lux, de destrăbălare.

În cazul acesta, biata mulţime a românilor, prin biruinţa noastră, ar schimba numai firma exploatatorilor, iar ţara stoarsă şi-ar încorda istovitele puteri ca să suporte o nouă categorie de vampiri care să-i sugă sângele: adică noi.

O! moţa, tu n-ai murit pentru aceasta. Jertfa ta ai făcut-o pentru neam.

De aceea, veţi jura că aţi înţeles, că a fi elită legionară în limbajul nostru nu înseamnă numai a lupta şi a învinge, ci înseamnă: permanentă jertfire de sine în slujba Neamului, că ideea de elită este legată de ideea de jertfă, de sărăcie, de trăire aspră şi severă a vieţii, că unde încetează jertfirea de sine acolo încetează elita legionară.

Vom jura că vom lăsa prin legământ urmaşilor să vină să jure la mormântul lui Moţa şi Marin, pe următoarele condiţii esenţiale ale elitei, pe care noi înşine jurăm:

1. Să trăim în sărăcie, ucigând în noi poftele de îmbogăţire materială.

2. Să trăim o viaţă aspră şi severă, cu alungarea luxului şi a îmbuibării

3. Să înlăturăm orice încercare a exploatării omului de către om.

4. Să jertfim permanent pentru ţară.

5. Să apărăm Mişcarea Legionară, cu toată puterea noastră, împotriva a tot ce ar putea s-o ducă pe căi de compromisuri sau compromitere; sau împotriva a tot ce ar putea să-i scadă măcar înalta ei linie moral㔄

Moţa, Marin, jurăm!

Cele două jurăminte nu diferă în esenţa lor. Amândouă se inspiră din ideea de sacrificiu al individului pentru Hristos şi Legiune. Dar, în timp ce „Jurământul Moţa-Marin”, destinat legionarilor, este formulat în termeni generali, acela rezervat gradelor e prevăzut cu un preambul şi o expunere de motive, care conţin raţiunile doctrinare ale jurământului şi o enumerare a obligaţiilor contractate, luând pe Dumnezeu ca martor.

Aceste precizări erau absolut necesare, avându-se în vedere rolul jucat de gradele legionare în sânul Mişcării. Ele formează elita Legiunii, adică elementele care, printr-un lung proces de selecţie, ajung în vârful piramidei legionare. Principala lor misiune este de a educa pe ceilalţi legionari, potrivit doctrinei şi normelor de organizare a Legiunii. Şi cum instrumentul de educaţie cel mai puternic este exemplul viu, gradele trebuie să-şi conformeze strict viaţa doctrinei legionare, ca să devină un model pentru cadre şi mase.

Înmormântarea lui Moţa şi Marin a avut loc exct la o lună de la moartea lor la Majadahonda. Serviciul funebru început în dimineaţa de 13 Februarie, în prezenţa conducătorilor legionari, având în fruntea lor pe Căpitanul şi generalul Cantacuzino, ca şi reprezentanţii diplomatici ai Spaniei, Portugaliei, Poloniei şi Germaniei.

S-a format apoi cortegiul. Sicriele au fost aşezate pe un car împodobit cu cetini de brad, tras de 75 de legionari. După carul mortuar, o enormă Cruce cie formată de legionarii care cântau de-a lungul întregului drum „Imnul lui Moţa-Marin”, compus în timpul acestor zile de un poet mare şi un mare compozitor, în vederea glorificării jertfei eroilor. În urma Crucii vii, mergeau familiile celor dispăruţi. În fine, Căpitanul şi generalul Cantacuzino, având alături de ei pe combatanţii legionari reveniţi din Spania teferi. Aceştia arborau uniformele militare din „Tercio”, pe care pe puseseră pe frontul spaniol. De-a lungul străzilor, două şiruri de legionari mărşăluiau ca două rânduri paralele, formând un zid care despărţea cortegiul de mulţimea îngrămădită pe trotuare. Erau membrii serviciului de ordine al Mişcării, în mare parte studenţi, restul muncitori, care aveau misiunea de a împiedica acţiunea agenţilor provocatori.

Pe întregul parcurs al procesiunii, sute de mii de oameni aşteptau în ninsoare, de la primele ceasuri ale zilei, pentru a-şi asigura un loc de unde ar putea contempla desfăşurarea funeraliilor. La trecerea cortegiului, oamenii se descopereau, făceau semnul crucii şi salutau, cu mâna ridicată spre cer. Chiar şi cei mai indiferenţi, chiar acei care nu veniseră decât din simplă curiozitate, nu puteau să nu ridice braţul şi să nu lăcrimeze. Populaţia Capitalei, luată de o viziune mistică asupra jertfei, uitase pentru moment interesele materiale şi barierele sociale, pentru a se lăsa antreantă de elanurile curate ale sufletului.

Deja se făcuse noapte, când cortegiul ajunse la „Casa Verde”…Aici un mausoleu, construit de Căpitan şi de o echipă de legionari, aştepta osemintele celor doi eroi. Căpitanul muncise mult la temeliile acestui mausoleu, ca şi cum voia să mângâie locul cu privirea şi mâinile lui… Moţa şi Marin îi erau prea dragi!… Jertfa lor afecta viaţa naţiunii întregi. Prezenţa lor permanentă în mijlocul legionarilor ar fi fost seva care hrăneşte arborele vieţii Legiunii, până la generaţiile cele mai îndepărtate.

Căpitanul hotărâse ca Moţa şi Marin să fie îngropaţi aproape de „Casa Verde”, pentru ca „prezenţa” lor în centrul conducerii Mişcării să devină pentru legionari un perpetuu stimulent în luptă şi jertfă. Astfel, Moţa şi Marin se vor afla printre camarazi şi nimic nu-i va despărţi de legiune. Nici chiar moartea!

Căpitanul, care de multă vreme îşi stabilise reşedinţa la „Casa Verde”, va cobotî în fiecare dimineaţă în faţa criptei şi-şi va consacra primele gânduri amintirii camarazilor săi. Aproape de mormântul lor; putea să mediteze cum îi plăcea; le simţea mai profundă prezenţa şi influienţa în toate problemele pendinte de viitorul Legiunii…

Era deja noaptea când oamenii se împrăştiaseră. Legionarii, uzi până la piele, au rămas toată noaptea sub ploaia amestecată cu zăpadă; flămânzi, căci postiseră din ajun, s-au retras tăcuţi, în grupuri, spre casele din Capitală care-i adăposteau, ori direct la gară. S-au reîntors în oraşele şi satele lor, cu sufletul reconfortat şi călit. Se înfăptuise marea comuniune spirituală a neamului românesc. Din acel moment, o nouă lume prindea contur, o lume bazată pe jertfă, aşezată sub ocrotirea lui Moţa şi Marin.

Legiunea pierduse două mari personalităţi, dar în schimb câştiga definitiv marea bătălie spirituală, care de-aici înainte îi va fi temelie.