6) „PUNEREA LA PUNCT” A JUSTIŢIEI

„Noul curs” începe să se facă simţit şi în domeniul justiţiei. De fiecare dată când guvernul încercase, până atunci, să facă presiuni asupra instanţelor civile de judecată, el s-a lovit de o rezistenţă obstinată a acestuia onorabil corp. corpul judiciar din România se bucura de inamovibilitate, ceea ce-i asigura o totală independenţă în raport cu Puterea executivă. Câtă vreme guvernul a respectat statutul judecătorilor, aceştia au refuzat să judece altfel decât potrivit legilor şi conştiinţei lor. În 99 la sută din procesele legionarilor, aceştia au fost achitaţi. Rareori, şi în circumstanţe speciale, apărea vreo sentinţă de condamnare. Şi procesele erau numeroase!… Nu exista un singur tribunal în ţara noastră care să nu aibă cel puţin un proces legionar pe an, ceea ce reprezenta sute de procese în întreaga Românie.

Trebuie să recunoaştem că tribunalele militare s-au comportat cu aceeaşi loialitate faţă de legionari, atâta timp cât puterea executivă nu le-a alterat compoziţia. Ofiţerii justiţiei militare erau elemente de elită, foarte bine pregătite din punct de vedere profesional, şi grijulii faţă de obligaţiile lor patriotice. Cu un astfel de corp incoruptibil de judecători civili şi militari, o acţiune radicală de nimicire a Legiunii era de neconceput.

Dar vânturile s-au schimbat! Începând din primăvara lui 1937, guvernul liberal al lui Tătărăscu, controlat de „camarilă”, hotărî să sfârşească cu „anarhia” ce domnea în justiţia ţării. Regele Carol al II-lea avea nevoie de o justiţie docilă, supusă ordinelor sale. Totuşi, cum „punerea la punct” a justiţiei era mai greu de realizat în cadrul justiţiei civile, din cauza numărului mare de instanţe şi solidarităţi morale a acestui corp, guvernul impune Parlamentului votarea unei legi prin care toate procesele politice să fie judecate, de aci înainte, de către instanţele militare. Acuzaţii sunt astfel sustraşi de la judecătorii lor naturali şi transferaţi instanţelor incompetente juridic. Consiliul de Război sau „Tribunalele militare”, cum s-au numit mai târziu, nu erau normal autorizate să judece decât în perioade, excepţionale, când se proclama starea de asediu, şi atâta vreme cât această stare rămânea în vigoare; procesele politice erau de competenţa exclusivă a instanţelor civile. Orice proces politic, indiferent de importanţa lui, va fi de-aici înainte în sarcina instanţelor militare.

Legea aceasta anticonstituţională a fost completată de un alt ordin ierarhic administrativ, ce-a fost pus în practică încetul cu încetul şi cu multă discreţie. Avându-se în vedere că guvernul nu putea conta atât de mult pe supuşenia oarbă a Consiliilor de Război în compoziţia lor normală, a început epurarea de elemente „„esigure”„ adică de aceia care n-ar fi fost dispuşi niciodată să-şi renege conştiinţa, dând sentinţe „ordonate de sus”.

În ansamblu, măsura aceasta a lovit pe ofiţerii-judecători de carieră, care s-au trezit îndepărtaţi din funcţiile lor legale, în favoarea anumitor ofiţeri de trupă, infinit mai puţin competenţi, dar şi infinit mai docili. În afară de asta, aceşti ofiţeri, gata la orice, fuseseră aleşi printre acei care-şi atrăseseră pedepse disciplinare, şi acum erau doritori să se „reabiliteze” cu orice chip, pentru a nu pierde dreptul la avansare. Executânsd fidel ordinele venite de la palat, ei sperau să restabileasxcă „integritatea morală şi profesională a dosarelor lor”.

Cele două măsuri combinate au produs efectul dorit de guvern. „JUSTIŢIA” ţării îşi pierde independenţa şi-şi denaturează funcţia specifică în cadrul statului, devenind un instrument orb în mâinile forţelor care operau, în umbra Palatului, împotriva intereselor naţionale.

Efectele „noului curs” în administraţia judiciară încep să apară imediat procesele aflate pe rol. Exemplu tipic: în ziua înmormântării celor doi eroi legionari Moţa şi Marin, tineretul din Partidul Liberal a lansat un Manifest, în care era insultat Corneliu Codreanu, Mişcarea Legionară şi, ceea ce era mai grav, memoria celor doi combatanţi căzuţi pe frontul spaniol. Un grup de studenţi legionari, revoltaţi de această infamie, au administrat o corecţie autorului acestui Manifest, un oarecare Amedeu Bădescu.

Autorităţile s-au sesizat imediat de incidentul acesta şi au trimis în judecată pe studenţii care participaseră la sancţionarea laşului. Spre surprinderea generală, cazul a fost alipit în categoria delictelor politice. În acest fel, conform noii legi, procesul a fost remis Consiliului de Război al Corpului II de Armată din Bucureşti.

Dezbaterile au avut loc la 2 Aprilie 1937, şi, spre uimirea generală, a fost pronunţată o condamnare împotriva lui Viorel Trifa, Preşedintele Cercului studenţesc Bucureşti şi a altor studenţi legionari care luaseră parte la incident. Nedreptatea făcută acestor tineri era evidentă: Amedeu Bădescu nu deţinea nici o calitate oficială care să justifice că i se face onoarea unui proces politic. Partidul Liberal, ce se găsea pe-atunci la putere. Era singura lui legătură cu puterea constitutivă. De altă parte, legionarii care I-au aplicat corecţia, n-aveau nici o intenţie să facă vreo demonstraţie politică. Gestul lor era expresia revoltei contra josniciei unui individ, care mersese până într-acolo încât insultase memoria celor doi mucenici, pe care naţiunea întreagă îi venera.

În această atmosferă, tulburată de „incidentul Bădescu” şi de neaşteptatul deznodământ, începe, la 15 Aprilie 1937, în faţa aceluiaşi Consiliu, marele proces al „DECEMVIRILOR”, cei zece legionari care l-au omorât pe trădătorul Mihasil Stelescu. Sentinţa s-a dat la 27 Aprilie, şi ea era de o excepţională duritate. Opt din cei zece legionari au fost condamnaţi la muncă silnică pe viaţă, ceilalţi doi la zece ani de muncă silnică.

Legionarii se aşteptau la o condamnare, dar nimeni nu se gândea la o atare gravitate. Stelescu nu deţinuse nici o funcţie oficială, nu fusese prim-ministru ca I. G. Duca, pentru ca legionarii, care l-au pedepsit cum merita, să sufere o pedeapsă egală aceleia a „NICADORILOR”.

Atunci s-a înţeles sensul real al legii votate, care smulgea procesele din sfera judecătorească civilă pentru a le upune justiţiei militare: ea fusese în mod special promulgată pentru asigurarea condamnării „DECEMVIRILOR” la pedeapsa maximă, ceea ce nu se putea realiza decât de o instanţă militară şi, încă, doar după o epurare prealabilă. Deşi Stelescu era mort din Iulie 1936 şi instrucţia fusese de mult timp terminată, procesul a fost suspendat până s-a creat – prin votarea Constituţiei – un aparat judecătoresc în întregime aservit Puterii executive.

Un şi mai alarmant simptom decât asprimea sentinţelor a fost maniera scandaloasă în care au fost judecaţi cei zece legionari. Au fost pur şi simplu privaţi de orice posibilitate de apărare. Avocaţii apărării au fost eliminaţi în bloc; aceeaşi măsură a fost aplicată martorilor principali ai apărării. uN ofiţer a fost însărcinat să pledeze timp de ŞAPTE MINUTE în favoarea acuzaţilor. Şi asta-i totul. Abuzuri avuseseră deja loc deseori în procesele legionare, dar niciodată nu se acumulase atâta brutalitate şi cinism, ca să suprime în bloc toate regulile de procedură.

Revoltat de această scandaloasă procedură, ce distrugea însăşi noţiunea de justiţie, Corneliu Codreanu a adresat o „Scrisoare” tuturor avocaţilor legionari, rugându-i să facă cunoscut întregii naţiuni: „Domnilor avocaţi, Mă adresez Dvs. şi prin Dvs. tuturor avocaţilor din toate barourile ţării, mă adresez tuturor judecătorilor de orice instanţă, mă adresez ţării întregi pentru ca mai înainte de a vedea ce avem de făcut, să protestez din adâncurile sufletului împotriva modului nemaipomenit şi nemaiauzit în care au fost judecaţi cei zece legionari.

1. Protestez împotriva faptului că au fost ridicaţi prin noua lege votată, de la judecătorii lor fireşti şi trimişi unei instanţe militare de judecată, în atribuţiile căreia nu intra judecarea acestui proces.

2. Protestez în contraeliminării din instanţă a întregii apărări, lăsând pe acuzaţi fără nici o apărare, căci nu poate fi considerată ca apărare aceea făcută de un singur ofiţer, în 7 minute, pentru zece oameni pe care îi condamni la muncă silnică pe viaţă.

3. Protestez în contra faptului că prin acest sistem, acuzaţii au fost lipsiţi de martorii principali în această chestiune, martori care deţin lucruri senzaţionale în favoarea acuzaţilor, martori care, după planul apărării, au fost lăsaţi mai în urmă, dar care în urma măsurilor luate, n-au mai putut fi audiaţi…

4. Protestez în contra acestui sistem care ridică în ţară neîncrederea în justiţie, neîncredere care este începutul tuturor nenorocirilor, pentru cărefuzul de justiţie duce pe om la ideea de a-şi face singur justiţie.

— Ca în cazul Stelescu – Or, aceasta este cea mai mare nenorocire care se poate abate asupra unei ţări.

Domnilor avocaţi, rog luaţi toate măsurile dictate de legi, pentru ca hotărârea dată să fie casată în instanţele superioare.

Bucureşti, 28 Aprilie 1937.

Corneliu Codreanu”.

Efectele „noului curs” s-au făcut simţite şi în alte regiuni ale ţării, unde se judecau procese legionare. Conducătorii studenţilor care prezidaseră Congresului de la Tg. Mureş, unde e formaseră echipele de pedepsire a membrilor „Forţelor Oculte”, cu toţii au fost trimişi în faţa justiţiei. Procesul a început la Tg. Mureş, apoi, prin ordin al Miniterului de Justiţie, a fost transferat la Braşov, unde condamnarea lor părea mai sigură. Sentinţa a fost pronunţată la 17 Mai 1937, exact în perioada în care justiţia era jugulată. Cârmuitorii studenţilor, cu Gheorghe Furdui, Preşedintele Congresului în frunte, au fost condamnaţi la un an şi jumătate închisoare. Era o nouă nedreptate, deoarece ameninţările exprimate la Congres (sub forma echipelor de pedepsire) n-aveau nici un caracter imediat; aceste ameninţări se refereau la eventualitatea în care persoanele vizate ar atenta la viaţa lui Corneliu Codreanu.

Faţă de modul în care procesele acestea s-au desfăşurat, faţă de sentinţele pronunţate, Corneliu Codreanu a intuit marea schimbare intervenită în cadrul justiţiei. De-aici înainte, nu se mai putea ţine cont de imparţialitatea puterii judecătoreşti… Trebuia aşadar, să se evite în orice chip incidentele cu autorităţile; nu trebuia să se răspundă la nici o provocare, pentru a nu da ocazie guvernului să utilizeze forţa judiciară, ajustată şi redusă la neputinţă, transformată într-un simplu instrument de opresiune contra Mişcării. Era preferabil să se abandoneze anumite poziţii, mai degrabă, decât să se reziste unui asemenea arbitrar, pentru că nu mai exista nici un organism independent şi destul de puternic ca să ia apărarea cetăţenilor împotriva abuzurilor guvernului.

Politica de intimidare şi de aservire a justiţiei române, începută în primăvara lui 1937, a fost menţinută cu energia disperatului. În primăvara lui 1938, când a fost instaurată dictatura carlistă, operaţia de substituire era consumată, şi noul regim dictatorial dispunea de un instrument complet subordonat scopurilor lui criminale. Prin mijlocirea corpului judecătoresc, naţiunea pierduse stăpânirea justiţiei; ea nu mai avea de suportat decât deciziile şi ordinele venite de la Palat.