8) O LEGE MONSTRUOASĂ

„Noul curs” şi-a urmat ofensiva vicleană, atacând încetul cu încetul şi celelalte sectoare legionare. În luna Mai 1937, cu puţin timp după „punerea la punct” a justiţiei, guvernul liberal, prezidat de Tătărăscu, trimite Parlamentului proiectul de lege care interzice „taberele de muncă” legionare.

În pofida memorabilei intervenţii a prof. Mihail Manoilescu, simpatizant al Mişcării care a demonstrat, în faţa Senatului, absurditatea şi montruozitatea unei asemenea legi, majorităţile parlamentare, dominate de Partidul Liberal, au votat textul propus de guvern.

Potrivit acestei legi, legionarii nu mai au dreptul să se concentreze în sate şi în alte centre sociale, în vederea realizării în comun a unor lucrări de interes colectiv. De-acuma le este interzis să construiască o şcoală, o biserică, să repare un pod sau un drum ruinat de ape, ori să ajute ţăranii la muncile câmpului. Prin arbitrariul acelora care se dovediseră incapabili de a face ceva pentru îmbunătăţirea soartei claselor nenorocite, „taberele de muncă” au fost declarate „SUBVERSIVE!”… Adică, socotite ca întreprinderi susceptibile să răstoarne ordinea de stat! Toţi legionarii care ar ajuta populaţia să lupte împotriva mizeriei, să-i amelioreze bunăstarea, se expun încarcerărilor şi condamnărilor.

Legea aceasta a paralizat una din manifestările cele mai înfloritoare din activitatea socială a Mişcării. Mai ales că, pentru vara lui 1937, se prevăzuse dublarea numărului de „tabere” în raport cu anul precedent. Delegaţii ţărăneşti din toate regiunile României s-au succedat la Sediul Central al Mişcării din Bucureşti şi l-au rugat pe Şeful Legiunii să-şi trimită echipele pentru a-i ajuta. Acuma, tot acest elan de generozitate şi solidaritate al noii generaţii, răspândit cu dragoste şi dezinteres până în satele cele mai îndepărtate, era blocat de mâna invizibilă care guverna din umbră… Se poate imagina care ar fi fost aspectul ţării în vara anului 1937 animat de sutele de tabere de muncă şi de zecile de mii de şantiere. Câte lucruri folositoare n-ar fi putut să fie realizate în clocotul energiilor întregului neam unit într-un acelaşi efort şi acelaşi ideal!… Fiecare tabără reprezenta nu numai o comunitate care lucra cu voioşie şi profit pentru popor, dar şi un centru de însemnătate naţională, de unde iradia speranţa unei reînnoiri a patriei.

Şi iată că toate lucrările începute trebuiau abandonate. Pe multe şantiere, munca, întreruptă înainte de sfârşitul construcţiei, trebuia reluată vara viitoare; acolo, se pregătiseră cărămizile şi se puseseră temeliile; în multe locuri, construcţia ajunsese la acoperiş, dar pereţii mai aşteptau mortar, uşi şi ferestre; un ultim effort, şi construcţia ar fi fost gata…

Acum, ceea ce s-a clădit trebuia să cadă în ruină; tot materialul adunat să fie pierdut. Taberele rămân goale, iar satele, private de elanul şi energia tineretului legionar, cădeau iarăşi în apatie şi în mizeria la care le-au condamnat politica anti-socială a partidelor politice tradiţionale.

Ce lege monstruoasă! Munca, semna distinciv al omului, activitate care înnobilează pe individ, fusese declarată „act subversiv”! în România Mare, ce se prăbuşea din pricina incompetenţei dirigiuitorilor, unde jefuirea caselor de bani era o regulă, unde mizeria claselor sărace se învecina cu incuria administrativă, erau interzise, prin lege, repararea unui pod, construirea unui dig, refacerea unei şosele desfundate.

Vechile partide, incapabile de o politică constructivă, formate în marea lor majoritate din profitori, din paraziţi şi speculanţi, n-au găsit nimic mai bun de făcut pentru salvarea „democraţiei” lor, decât să se coalizeze cu „Forţa Ocultă” să se înverşuneze împotriva acelora care voiau să muncească pentru binele naţiunii.

Aceste tabere, unde, în vreme ce se efectuau lucrări folositoare de ordin material se făurea şi o mentalitate, nouă, îl deranjau ca un colţ înfipt în speranţele lor de privilegiaţi egoişti. Trebuia cu orice preţ distrusă această operă dinamică. Mişcarea Legionară dovedise, prin vibrantul exemplu al acestor tineri luptători, că imaginea patriei poate fi transformată, înălţată, dacă în locul unei politici sterile şi retrograde, se va dedica unei acţiuni comunitare de ajutor reciproc şi de înţelegere mutuală, în beneficiul maselor sărăcite şi umilite.

Regele, camarila, partidele politice, forţa ocultă, urau exemplul acesta viril şi patriotic, pe care-l priveau ca pe un coşmar. Era o sfidare la modul lor de a trăi, la adresa sistemului lor de guvernământ, bazate pe corupţie şi pe exploatarea maselor inculte. Şacalii din viaţa politică simţeau că le scapă prada seculară, că poporul, ca redeşteptat dintr-un somn prelung, se îndrepta plin de încredere către crainicii „Credo-ului” legionar.

Odată promulgată această lege monstruoasă, guvernul s-a întrebat ce va face Corneliu Codreanu în timpul verii? Va îndemna pe legionari să continue munca în tabere? Se va duce personal la Carmen Sylva, pe malul mării, ca să dirijeze lucrările deja începute, riscând un proces?

Nu! Corneliu Codreanu era cu mult prea înţelept ca să procedeze în aşa fel. Cu inima rănită, el renunţă la „Taberele de muncă”…Mişcarea nu dispărea prin aceasta. Legiunea era destul de bogată în iniţiative şi în imaginaţie. i se răpise tinerimii, printr-o lege infamă, dreptul de a munci în tabere, eh, bine! Energia creatoare care clocotea în fibrele lor va fi mobilizată şi dirijată în alte direcţii.

Într-o „Circulară” datată 13 Iunie 1937, Corneliu Codreanu anunţă că Partidul „Totul pentru Ţară” nu va mai face anul acesta tabere de muncă. O Circulară care se va trimite la timpul nimerit, va explica pe larg şi aşa cum se cuvine, cine, cum şi în ce împrejurări a răpit tineretului legionar dreptul sacru de a munci”.

În aceeaşi Circulară, el anunţă că organizaţia legionară va face numai două tabere de odihnă: una la Carmen Sylva, pentru cei reumatici, şi a doua, într-o regiune muntoasă, la Câmpina, pentru cei bolnavi de pipt.

Pentru a nu contraveni legii care interzicea munca în tabere, şi prin aceeaşi Circulară, Corneliu Codreanu precizează că: „În aceste tabere, munca este strict interzisă! (Bineânţeles, în afară de curăţenia necesară). Oricine va încerca să muncească va fi imediat eliminat; pentru a nu călca legea şi mai ales intenţia legiuitorului sau a celui ce l-a inspirat şi pentru a nuda pretexte închiderii taberelor”.

Guvernul şi-a dat imediat seama de ingenioasa replică a Căpitanului. Nici un text legal nu împiedica pe legionari să se adune în tabere de odihnă, unde puteau fi iarăşi împreună, puteau cânta împreună, face excursii împreună, se puteau bucura împreună de aerul curat şi de soare. Problema nu era decât parţial rezolvată.

Deşi fără nici o bază legală, guvernul hotărăşte împiedicarea cu orice preţ a funcţiunii taberelor de odihnă. uN atare guvern putea întotdeauna să-şi pună în aplicare deciziile cele mai inumane sau mai impopulare fără ruşine şi fără remuşcări.

La 14 Iunie 1937, Corneliu Codreanu primeşte o Notă din partea Oficiului de Educaţie a Tineretului, organizaţie oficială, denumită „STRAJA ŢĂRII”, prin care e prevenit că în cazul când, în taberele de odihnă sau coloniile de vară prevăzute, se aflau copii ori tineri între 7 şi 18 ani, trebuia să ceară aprobarea preliminară a acestei organizaţii şi să execute pe durata întregului sejur un program minimal de educaţie pentru „străjeri”, condus de un comandant-străjer. În aceeaşi zi, Corneliu Codreanu răspunde printr-o altă „Circulară”: „Subsemnatul, cu întreaga Mişcare Legionară, refuz să mă supun acestei invitaţii pentru motivele pe care le vom expune la timp.

Îmi face impresia că Domnii aceştia vor voi într-o zi să ne trimită şi un şef de partid, ca să ne facă educaţia.

De aceea, pentru a nu fi obligat să mă supun unei atari invitaţii, şi pentru a nu mă vedea silit ca în casa mea să văd făcându-mi educaţie un „comandant-străjer”, refuz ca să primesc în cele două tabere de sănătate, tineri între 7 şi 18 ani.

Dacă şi pentru mai mult de 18 ani mi se va impune a cere aprobare de la O. E. T. R., acest lucru nu-l voi face, şi voi renunţa şi la cele două tabere anunţate”.

În aceeaşi Circulară, el cere autorităţilor să-l înştiinţeze dinainte dacă poate deschide cele două tabere de odihnă pentru tinerii de peste 18 ani, ca să dispună de timpul necesar pentru prevenirea întregii lumi şi evitarea cheltuielilor inutile.

Neprimind nici un răspuns din partea autorităţilor, Corneliu Codreanu a concluzionat că era logic ca guvernul să nu vadă nici un inconvenient în funcţionarea coloniilor de odihnă pentru tinerii de peste 18 ani. În consecinţă, la 5 Iunie 1937, el dă un „Ordin de zi”, prin care anunţă deschiderea coloniei de odihnă de la Câmpina, a doua zi. Între 14 Iunie şi 5 Iulie, guvernul avea tot timpul să examineze cererea şi să se pronunţe.

Cu începere din 6 Iulie, tinerii au început să sosească din toate colţurile ţării la Câmpina şi, în câteva zile, toate locurile erau ocupate. Este chiar momentul în care autorităţile ordonă închiderea taberei deja organizate. Forma impusă pentru închidere este, ea însăşi, dintre cele mai barbare: jandarmii îşi fac apariţia în tabără, somează pe legionară să părăsească locurile în 24 de ore; apoi se instalează acolo, ca să aştepte plecarea tinerilor, dintre care cea mai mare parte făcuseră cheltuieli importante şi veniseră de tare departe.

Toate telegramele de protest adresate de generalul Cantacuzino, şeful partidului „Totul pentru Ţară”, sunt inutile. Tinerii trebuie să golească locurile în 24 de ore, conform ordinului de evacuare.

Guvernul luase această inumană măsură pentru a spori amărăciunea din sufletul acestui tineret, deja de mult pus la încercare. vOia să-l umilească cât mai mult posibil.

Vara anului 1937 s-a scurs fără tabere de muncă şi fără colonii de odihnă. Guvernul n-a permis legionarilor, nici să muncească, nici să se odihnească. El se temea de apropierea, de viaţa lor în comun, chiar şi în caz de boală. Astfel, mii de tineri slăbiţi şi suferinzi au fost privaţi de aerul binefăcător al munţilor şi de soarele vivifiant al mării, sub pretextul aă ar „tulbura ordinea publică”!…