12) APARIŢIA CĂRŢII CĂPITANULUI.

După ce şi-a terminat cartea „PENTRU LEGIONARI”, Corneliu Codreanu şi-a pus problema tipăririi ei. Chestiunea nu era uşoară. În Capitală, ca şi în toate oraşele din provincie, funcţiona un serviciu de cenzură, şi orice lucrare, inclusiv cărţi, nu putea apărea fără autorizaţie.

Rarele publicaţii legionare se izbeau, pentru a apărea, de mari dificultăţi. Cu atât mai mult, o carte semnată Corneliu Codreanu ar fi fost imediat pusă la index. Guvernul ştia că el scrisese Memoriile, şi căuta, prin toate mijloacele, să afle numele editurii sau al imprimeriei în care trebuia să apară.

Mare era pericolul pentru Legiune! Odată respinsă de cenzură, cartea nu mai putea să apară fără să încalce legile în vigoare. În cazul acesta, Căpitanul a ales între imprimarea clandestină a cărţii, ceea ce-l expunea unui proces, şi renunţarea publicării ei, lăsând neamul românesc în neştiinţă despre 15 ani de lupte şi de suferinţe ale vieţii lui şi a celorlalţi legionari.

În momentul în care Căpitanul nu ştia ce să facă pentru a soluţiona această dilemă, un ajutor providenţial îi parvine din partea organizaţiei legionare judeţene de la Sibiu. Această organizaţie izbutise, în Aprilie 1936, să tipărească, cu aprobarea cenzurii, colecţia de articole ale lui Ion Moţa, intitulată „CRANII DE LEMN”…Faptul părea incredibil, căci era singurul loc din România în care cenzura s-a arătat, într-un fel generoasă faţă de legionari.

Ce se petrecuse la Sibiu ca legionarii să se bucure de acest tratament de favoare? Foarte simplu, şefii organizaţiei s-au împrietenit cu şeful cenzurii, un ofiţer; şi acesta s-a declarat dispus, pe propriile sale riscuri, să autorizeze publicaţiile legionare, fără a preveni guvernul de importanţa lucrărilor suspuse aprobării lui. Încurajaţi de această promisiune, şefii organizaţiei din Sibiu s-au prezentat în faţa Căpitanului şi I-au promis tipărirea lucrării sale în acest oraş.

Corneliu Codreanu încredinţă manuscrisul profesorului Nicolae Petraşcu şi îi ură noroc. Totodată, pentru a deruta pe informatorii ce se îmbulzeau în jurul lui, începu discuţii cu mai multe edituri din Bucureşti. Guvernul era informat zi de zi de aceste conversaţii, şi pândea momentul în care Corneliu Codreanu să remită manuscrisul unei imprimerii, spre a-l confisca. Jocul acesta a durat toată vara; iar guvernul nu şi-a dat seama că era înşelat decât atunci când cartea era în librării; şi culmea, cu aprobarea cenzurii.

Răspunderea pe care şi-a asumat-o Nicolae Petraşcu era grea. Chiar dacă putea conta pe aprobarea cenzurii, trebuia să asigure absoluta discreţie asupra tuturor acelora care au lucrat la tipărirea ei, a proprietarului, până la cel din urmă ucenic. Cea mai mică informaţie filtrată la Bucureşti putea compromite toate eforturile. Lucrarea nu putea fi realizată în câteva zile; manuscrisul era voluminos. Pe de altă parte, fiind dat autorul ei, lucrarea trebuia să apară în condiţii perfecte. Căpitanul era foarte exigent. Nu admitea ca o treabă să fie făcută prost sau pe jumătate.

Nicolae Petraşcu, ajutat de organizaţia locală, trecu cu strălucire proba. Nimic nu a transpirat din munca îndârjită efectuată în tăcere. El se ocupa şi de corectura şpalţurilor şi urmărea cu febrilitate, zi de zi, lucrul de la imprimerie. Această bătălie surdă a durat câteva luni, în timpul cărora legionarii din Sibiu au trăit într-o continuă tensiune.

La 1 Octombrie 1936, cartea iese, în sfârşit, din tipografie. Când, graţie excelentului „Serviciu de colportaj” al Mişcării, ea a fost expediată, în valuri succesive, în întreaga ţară, legionarii de la Sibiu au trăit cele mai fericite momente din viaţa lor.

Într-o săptămână, cartea ajunsese în toate regiunile ţării noastre. Ediţia se epuiză rapid, şi, după puţin timp, nevoia se simţea pentru a doua ediţie, spre a face faţă cererilor.

Ce putea întreprinde guvernul? Cartea apăruse cu aprobarea cenzurii. Legal, nu exista nici o raţiune pentru a o confisca. De altfel, era prea târziu! Cartea era deja cunoscută în toată ţara. Surprinşi de lovitură, trebui să se resemneze la această nouă înfrângere.

Pentru a recompensa fapta eroică a organizaţiei din Sibiu, Căpitanul îl ridică pe prof. Nicolae Petraşcu la gradul de comandant legionar cu titlul excepţional. Totodată, trimisese o scrisoare de felicitare şefului Regiunii, dr. Augustin Bidianu. În aceeaşi scrisoare, îl rugă să transmită mulţumirile sale, atât proprietarului tipografiei, M. Vesteman, cât şi întregului personal care a lucrat la imprimarea textului. Organizaţia de la Sibiu realizase, prin munca de echipă, un lucru preţios pentru Legiune. Acţiunile legionarilor străluceau de-acuma înainte în lumina istoriei şi conform adevărului lor, consemnate fiind chiar de acela care condusese legionarii în atâtea bătălii, din victorie în victorie.

„Pentru Legionari” nu e o carte de memorii sau de istorie clasică, în sensul că ea nu include doar faptele, adică evenimentele petrecute. Căpitanul povesteşte luptele a căror desfăşurare era în curs. Era o carte palpitantă, care resurcita trecutul şi lumina prezentul, spre a indica mai bine şi a trasa orizontul viitoarelor lupte. Capitolele fuseseră trăite de cea mai mare parte dintre legionari. În paginile ei se vedea curgând sângele martirilor şi al celor torturaţi; dar se vedeau înflorind şi speranţele într-un viitor mai bun al Bneamului.