13) MEMORIUL ADRESAT REGELUI.

În Circulara din 30 Mai 1936, Corneliu Codreanu dăduse un strigăt de alarmă, denunţând politica externă a lui Nicolae Titulescu drept o mare primejdie pentru interesele ţării. La 5 Noiembrie acelaşi an, el revine asupra problemelor de politică externă într-un Memoriu adresat Regelui şi tuturor oamenilor politici ai ţării.

Acest Memoriu reprezenta documentul principal de expresie legionară în materie de politică externă. Era o sinteză a tuturor declaraţiilor făcute până atunci de şeful suprem al Mişcării Legionare; dar, totodată, un angajament categoric pentru viitor.

Dacă se examinează declaraţiile de politică externă ale lui Corneliu Codreanu, se constată că ele nu conţin nici o modificare esenţială, din 1927 şi până în 1938. O gândire continuă le leagă pe toate într-o perfectă unitate de vederi. Corneliu Codreanu a ajuns, în acest domeniu, la o concepţie clară, la o doctrină coerentă, la o linie de politică externă echilibrată.

n-au lipsit criticile, că maniera lui de tratare a problemelor de politică externă nu era adecvată chestiunilor impuse de securitatea externă a ţării. În acest domeniu, spun criticii, rigiditatea, inflexibilitatea, pot fi vătămătoare intereselor naţiunii. Politica externă, prin natura ei, e supusă fluctuaţiilor, şi reclamă o permanentă supleţe de mişcări, utilizarea inteligentă a tuturor oportunităţilor. Orice tendinţă de imobilizare a politicii externe, de aţi imprima cu orice chip o anumită direcţie, poate produce neamului pagube ireparabile. Or, aceste observaţiuni nu sunt juste decât în plan tactic.

În materie de strategie, situaţia e total diferită. În perspectiva unui viitor mai îndepărtat, omul de stat să-şi fixeze un obiectiv, pe care-l va urmări cu o inalterabilă perseverenţă. O politică externă care să se orienteze numai după circumstanţele momentului riscă să devină jucăria lor; şi omul politic care se mulţumeşte să navigheze improvizând, va sfârşi prin a sparge corabia statului de colţuri de stâncă neprevăzute.

Evident, nu există imuabile în politica externă. Ele sunt valabile numai pentru un anumit timp. De exemplu, idealul unităţii naţionale a dominat politica externă a României după războiul de independenţă (1877) până în 1919. Odată acest ideal atins, a încetat, în mod natural, să figureze în programul afacerilor externe ale ţării noastre. Obiectivele unei politici externe reprezintă constantele acestei politici: pentru o anumită epocă, şi adevăratul bărbat de stat trebuie să le urmărească cu perseverenţă, sesizând toate ocaziile care se înfăţişează pentru înfăptuirea lor.

Corneliu Codreanu a răspuns, ca toţi românii, că obiectivul principal de politică externă a ţării noastre, după realizarea unităţii teritoriale, era apărarea patrimoniului naţional împotriva tuturor pericolelor care pândeau la hotare. Mai trebuiau ca aceste primejdii să fie supuse unei analize înţelepte, pentru o justă evaluare a importanţei lor. Or, pericolele care ameninţau România erau multiple şi de o gravitate variabilă. Ele veneau din toate părţile: de la Sud, de la Vest, de la Nord şi de la Est. rămânea, deci, să se stabilească anume care era „pericolul” prin excelenţă, acela care nu se dădea în lături să-l priveze de o bucată de teritoriu, şi care compromitea propria lui supravieţuire fizică şi spirituală.

Analiza politicii externe pe care a făcut-o Corneliu Codreanu era complet diferită de aceea a Regelui şi a tuturor politicienilor responsabili din epocă… el afirma, bazându-se pe condiţiile geopolitice ale ţării, şi pe studierea situaţiei internaţionale, că cel mai mare pericol, răul cel mai mare cu putinţă pentru poporul nostru, vine din partea Rusiei sovietice. Celelalte ameninţări – şi el nu le pierdea din vedere – erau secundare în raport cu pericolul de la Răsărit. În consecinţă, politica externă a României trebuia definită, elaborată şi urmărită în permanenţă, în funcţie de planurile imperialiste ale Moscovei. Asta trebuia să fie constanta politicii noastre internaţionale, şi în această lumină reală trebuia organizat întregul nostru dispozitiv de apărare.

Odată anunţată această constantă, Corneliu Codreanu a făcut un pas mai departe şi a expus şi mijloacele logice de apărare contra unei agresiuni din Est. mai întâi, alianţele noastre principale trebuiau orientate în sensul acesta, adică ele să fie selecţionate după unicul criteriu valabil: ce state, ce popoare din Europa şi de-aiurea, pot să ne ajute împotriva unei invazii venite de dincolo de Nistru? Sistemul de alianţe construit după primul război mondial, având Franţa drept punct de sprijin, ne protejase într-o anumită măsură împotriva Moscovei, în cursul primului deceniu. Dar către anii 1930, sistemul începuse să se deterioreze, până a-şi pierde întreaga eficacitate după venirea la putere a lui Hitler. Nici una din construcţiile politicii externe a României posterioare războiului nu ne-au difuzat o pavăză impenetrabilă contra unei invazii bolşevice.

În Memoriul din 5 Noiembrie 1936, adresat Regelui, Corneliu Codreanu preciza: „Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică nu mai există. Cine mai crede în ele dovedeşte că n-a priceput nimic”.

Într-adevăr, acel care mai putea încă să se gândească, în 1936, că cele două Atlante pot să ne fie de o oarecare utilitate, într-un moment dificil, făcea dovada unei orbiri nemărginite. Aceste Alianţe au avut o valoare reală, atâta vreme cât puterea militară franceză dominase pe continent şi Rusia fusese ţinută în şah prin „cordonul sanitar”, organizat în Europa răsăriteană de-a lungul frontierelor sale, având tot Franţa drept sprijin principal.

Când statele revoluţiilor naţionale, Italia şi Germania, s-au evidenţiat – în vreme ce Franţa îşi pierdea hegemonia asupra Continentului – aceste Alianţe deveniseră de o extremă fragilitate; puse la încercare, ele cu siguranţă nu rezistau.

Acest fapt devenise evident în 1936 şi dacă, în pofida tuturora, şefii de partide mai credeau în solidaritatea vechilor Alianţe, faptul trebuie atribuit propriei lor inerţii politice, lipsei lor de discernământ şi influienţei nefaste exercitate asupra lor de Titulescu. Nu Corneliu Codreanu se înşela asupra falimentului Micii Înţelegeri, al Înţelegerii Balcanice, al Societăţii Naţiunilor, al vechilor alianţe anglo-franceze, ci Maniu, Brătianu, Iorga, Argetoianu, Tătărăscu şi toţi ceilalţi şefi de partide mai mici, care ascultau cu religiozitate oracolul titulescian.

În noile circumstanţe, „marii noştri aliaţi”, aşa cum erau desemnate Franţa şi Anglia în toate discursurile oficiale, nu mai erau în stare să ne ajute împotriva unui atac venit de la Răsărit; nici contra unui atac, de mai mică anvergură, venit de la Apus. Ele însele abia respirau, sub crescânda presiune a Puterilor Axei. A aşeza destinul patriei pe nişte construcţii aşa de rtificiale însemna a urmări în mod deschis dezastrul.

Titulescu nu ignora, desigur, aceste realităţi. El ştia că politica lui externă era fatală ţării noastre. Dar soarta României nu-l interesa. De multă vreme, el se despărţise de naţiune, pentru a sluji interesele comunismului mondial. El acţiona într-o manieră perfect logică şi lucidă pe linia care-i fusese fixată de noii lui stăpâni. Grija sa majoră nu era de a salva România de furtuna ce se apropia, ce de a adormi vigilenţa conducătorilor ţării.

Totodată, el exagera pericolul maghiar, pericolul secundar, care n-ar fi putut deveni efectiv şi ascuţit, decât în ipoteza unei înţelegeri militate cu Germania. Falsificând datele de politică externă, Titulescu căuta să modifice în aşa fel dispozitivul de apărare al ţării, încât noi să ajungem a ne sprijinii pe Rusia contra unui pericol maghiar presupus, ca să sfârşim, încetul cu încetul, prin a fi invadaţi şi cuceriţi de bolşevici.

Corneliu Codreanu vedea lucrurile cu limpezime. El susţinea că Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică nu erau decât nişte ficţiuni diplomatice, întreţinute de Titulescu pentru a da ţării un sentiment fals de securitate; că Anglia şi Franţa nu erau capabile să ne ajute împotriva unui atac venit de la Est, şi că Societatea Naţiunilor era totalmente inoperantă. În consecinţă, se cerea cu orice preţ înlocuirea alianţelor existente, deja caduce, cu altele mai sigure, capabile să ne garanteze integritatea noastră teritorială. N-aveam de ales, de ne place ori nu; asta era situaţia: trebuia să ne întoarcem către Puterile Axei. Noua conjunctură ne constrângea să căutăm alte alianţe.

„Faţă în faţă stau numai două lumi. Sub presiunea lor, în clipa războiului, toate combinaţiile diplomatice se vor nărui ca nişte castele de carton. Aceste lumi sunt: Statele revoluţiilor naţionale care luptă pentru apărarea Crucii şi a unei civilizaţii milenare şi bolşevismul cu anexele sale, care lută pentru nimicirea neamurilor şi pentru prăbuşirea civilizaţiei creştine”.

Previziunile corneliene s-au verificat cu o exactitate matematică. În momentul izbucnirii războiului, Franţa şi Anglia au fost rapid eliminate din conflict. Ce spuneau atunci Mica Înţelegere, Înţelegerea Balcanică şi Societatea Naţiunilor, ce făceau figură de pise de muzeu!… România a rămas izolată, prinsă între o Germanie victorioasă pe continent şi o Rusie perfidă, care pândea momentul favorabil pentru a se declanşa.

În 1940, deşi fusese semnat cu România un „Pact de neagresiune”, Rusia şi-a însuşit Basarabia şi Bucovina de nord. Ea le-ar fi anexat în întregime, dacă în ultimul moment n-ar fi intervenit Germania în ajutorul ei. Această Germanie pe care Titulescu, omul Moscovei, şi marea majororitate a oamenilor politici români, o detestau! În fine, România a fost silită să se unească cu Puterile Axei, aşa cum prevăzuse Corneliu Codreanu, dar în condiţiile cele mai puţin prielnice, plătind noua alianţă indispensabilă prin mari pierderi teritoriale…

Titulescu fusese eliminat din guvern în August 1936, înainte de a fi publicat Memoriul adresat regelui de către Corneliu Codreanu. Dar, deşi Titulescu nu mai figura ca ministru titular al Afacerilor Externe, guvernul continua politica lui nefastă de apropiere cu Rusia. Politica internaţională era dirijată direct de regele Carol, ale cărui vederi nu se deosebeau în nimic de acelea ale lui Titulescu. El se găsea tot sub influienţa metresei sale, Elena Lupescu; şi aceasta, cu întreaga camarilă regală, favoriza conspiraţia comunistă.

Constatând că îndepărtarea lui Titulescu n-a produs revirimentul salutar scontat în politica externă, Corneliu Codreanu a crezut că este necesar să adauge declaraţiilor sale un avertisment sever, dat acelora care ţineau atunci destinele ţării în mâinile lor: „Cerem ca Majestatea Voastră să pretindă tuturor celor ce conduc sau manifestă păreri cu privire la politica externă a României să declare că răspund cu capul pentru directivele pe care şi le însuşesc. Aşteptăm de asemenea un gest de mare curaj şi de mare cavalerism şi din partea Majestăţii Voastre, în ceea ce priveşte linia regală de politica externă a României.

În acest mod, în momentul unei eventuale catastrofe, ţara ar cunoaşte şi cui aparţin răspunderile şi natura sancţiunii.

Dacă noi, tineretul, vom fi puşi în situaţia tragică de a intra într-un război alături de puterile bolşevismului, împotriva celor care apără civilizaţia creştină a lumii, care apără bisericile de dărâmare, care apără moaştele sfinţilor, care apără de profanare mormintele eroilor – declarăm pe faţă că vom trage cu revolverele în acei ce ne-au adus acolo, şi pentru că nu vom putea dezerta, spre a nu face act de dezonoare, ne vom sinucide.

Nciodată tineretul Neamului românesc nu va lupta sub semnul Satanei împotriva lui Dumnezeu”.