14) EXPEDIŢIA LEGIONARĂ ÎN SPANIA

În seara de 24 Noiembrie 1936, pe peronul Gării de Nord, din Bucureşti, s-a petrecut o scenă sfâşietoare, de o profundă semnificaţie. Corneliu Codreanu, cu întregul său Stat-Major, îşi lua rămas bun de la legionarii care plecau să lupte în Spania. Doi dintre ei, Moţa şi Marin, n-au mai revenit vii în patria lor… în afara lui Moţa şi a lui Marin, echipa era formată din ing. Gh. Clime, avocatul Nicolae Totu, Prinţul Aşexandru Cantacuzino, preotul Dumitrescu-Borşa şi avocatul Bănică Dobre. Echipa pleca sub comanda bătrânului general Gh. Cantacuzino, care în afară de însărcinarea de a integra grupul românesc în armata spaniolă, primise misiunea să ofere – din partea Căpitanului şi a Mişcării Legionare – o sabie de onoare generalului Moscado, viteazul apărător al Alcazarului.

Căpitanul se despărţea, cu inima strânsă, de legionarii care plecau la distanţa de 4.000 km, pentru apărarea lui Hristos împotriva furiei devastatoare a hoardelor roşii. Aceşti legionari nu erau doar nişte bravi soldaţi ai Legiunii, ci conducători legionari care, la rândul lor, edificaseră această Mişcare pe parcursul nenumăratelor lupte, încercări şi suferinţe. Dispariţia nu importă a căruia dintre ei provoca un vid sensibil în cadrele Legiunii.

În special, neliniştea soarta lui Ion Moţa. Acesta depăşise pe mulţi şefi legionari. Era unul din fondatorii Mişcării şi colaboratorul cel mai apropiat. În momente dificile pentru Legiune, şi când chiar viaţa lui Corneliu Codreanu era ameninţată, Moţa îl ajutase trup şi suflet. Vorbele lui erau ascultate cu respect de legionari. Adversarii se temeau de el. Orice intervenţie a lui Moţa avea un efect răsunător în lumea politică. Când lua apărarea Căpitanului, ca să răspundă vreunui calomniator ori pentru a denunţa vreun complot contra vieţii lui, întreaga ţară era atentă. Inamicii ştiau că el nu dă înapoi niciodată, atunci când ia o hotărâre; şi când face o declaraţie o pune în aplicare.

Moţa era un om de o vastă cultură politică, un avocat strălucit şu un profund gânditor. Scrierile sale au fost proclamate, de către Căpitan, drept „doctrină legionară”, adică egale în valoare gândurilor fondatorului.

Însă deasupra tuturor meritelor, Moţa reprezenta ceva incomparabil pentru întreaga Mişcare. Era un model de om, şi de umanitate, în cea mai pură şi mai completă realizare a lor. Exemplul lui Moţa constituia dovada elocventă că nici Corneliu Codreanu nu se legăna în iluzii atunci când proclamase ca finalitate a Legiunii, crearea unui „om nou”…Moţa era alături de dânsul pentru a demonstra, prin propriile sale vrednicii, prin acţiunile lui proprii, reuşita experienţei educative a Legiunii. Căpitanul, sprijinit pe el, simţea întărindu-se certitudinea interioară că nu s-a înşelat făurind omul jerfelnic. Dispunea, încă de la început, de o energie ce acţiona potrivit legilor noului organism şi care putea fi dată ca exemplu membrilor săi. Corneliu Codreanu vedea în Moţa, în trăirea lui ţesută din renunţări şi sacrificii, reflectul operei sale.

Iniţiativa aparţinea lui Moţa. Era – se poate zice – o intimă necesitate a fiinţei sale. Înspăimântătoarele veşti care veneau din Spania îl răneau până în adâncul inimii. Nu putea suporta ideea altarelor profanate cu barbaria dezlănţuită în această ţară de ideologia marxistă, fără să nu simtă într-însul tendinţa ajutorului acelora care-l apără pe Christ.

Deşi I-a fost dureros Căpitanului să se despartă de Moţa, nu putea să se opună unei asemenea hotărâri. Totuşi, spre a diminua eventualele riscuri, atât pentru Moţa, cât şi pentru ceilalţi membri ai expediţiei, el le limitase prezenţa pe front la o lună de zile, după care trebuiau să fie înlocuiţi cu alţi legionari, care să participe la luptă. Sute de legionari erau gata să ia drumul Spaniei, şi doar precaritatea mijloacelor de materiale a împiedicat formarea unei unităţi mai mari.

Trenul se puse lent în mişcare. Braţele celor care au rămas pe peron, cu Căpitanul în frunte, se ridicară într-un ultim salut adresat acelora care se duceau să înfrunte duşmanul neamului şi al creştinătăţii pe pământul însângerat al Spaniei!… Drumul pe care trebuia să-l parcurgă trecea prin Nordul ţării, prin punctul de frontierp „Grigore Ghica Vodă” (în Bucovina); şi de acolo, prin Polonia şi Germania. Drumul cel mai scurt ar fi fost traversarea Franţei, dar ei trebuiau să evite această ţară, unde la putere era atunci un guvern al „Frontului popular”, prezidat de Leon Blum, care sprijinea regimul comunist spaniol.

Autorităţile poloneze au primit grupul cu amiciţie; la fel germanii, care şi ei trimiseseră în Spania aviatori de vânătoare ai „Legiunii Condor”, asigurând astfel, încă din primele luni ale războiului, superioritatea aeriană a forţelor naţionaliste.

La Hamburg, echipa legionară s-a îmbarcat pe vasul „Monte Oliva”, ca să ajungă în Portugalia. Numele vasului le evoca ceasurile tragice din viaţa Mântuitorului înainte de a cădea în cursa fariseilor.

Călătoria pe vas a durat mai multe zile. Timpul a fost întrebuinţat în vederea discutării temelor de luptă cu generalul Cantacuzino şi cu ing. Clime. Ion Moţa, singur, privea de departe!… S-ar zice că lucrurile din această lume deja nu-l mai interesau… În timpul acestei călătorii era ca un moment de iluminare spirituală, spune Bănică Dobre (care a consemnat aceasta în cartea lui): „Frumos este să trăieşti în slujba unui ideal, dar e sublim să mori în serviciul lui”.

La 4 Decembrie 1936, legionarii români debarcară în Portugalia. Au fost primiţi de Ministrul Spaniei naţionaliste, care le-a urat bine aţi venit! Studenţii portughezi, aflând de trecerea legionarilor români, au venit şi ei ca să le aducă mărturia călduroasei lor simpatii. Moţa improviză un scurt discurs, pentru a le explica raţiunea marşului lor către Spania.

De la Lisabona, ei au luat drumul spre Salamanca. De cum au trecut frontiera, au intrat în contact cu realităţile creude ale războiului: case distruse, ogoare devastate de obuze, gări pline de soldaţi şi de femei în doliu… „Mare şi sublimă este totuşi tragedia poporului spaniol care, pentru Cruce şi Patrie, preferă să piardă totul!…” remarcă Nicolae Totu în cartea sa.

În seara de 5 Decembrie, ei au sosit în gara Salamanca, unde au fost salutaţi de un reprezentant al generalisimului Franco. General Cantacuzino a răspuns în limba franceză: „Căpitanul legionarilor români, Corneliu Codreanu, trimitr Spaniei naţionaliste care apără Credinţa şi Crucea, şapte conducători ai Legiunii, ca să lupte şi să moară, dacă Dumnezeu le cere, apărând idealul care, aci, în Spania, ca şi acasă la sora ei îndepărtată, România, este acela al Legiunii şi al Căpitanului ei”.

Un număr mare de persoane s-au adunat în jurul lor la sosire. Deşi neînţelegând sensul exact al vorbelor Generalului, ele ascultau cu emoţie, şi au izbucnit în aplauze la sfârşitul alocuţiunii sale.

La Salamanca, unde se afla atunci Cartierul general al lui Franco, problema a fost rapid rezolvată. Li s-a oferit posibilitatea să se angajeze cu gradele pe care le aveau în România (toţi erau ofiţeri de rezervă); dar ei au refuzat, declarând că preferă să lupte ca simpli soldaţi în linia întâi. Alexandru Cantacuzino a explicat mai târziu şi de aleseseră ei această cale: „Voim să luptăm ca soldaţi şi pentru a da exemplu. Exemplu de contopire sufletească cu soldaţii, cu cei mici şi necăjiţi, a căror jertfă este ornată cu lauri.

Am vrut ca muncitorii şi sătenii şi copiii din şcoală să ştie cu neşovăitoare convingere: comandanţii legionari nu îşi câştigă gradele şi dreptul la comandă pe temei de privilegiu şi de învârteală, ci încovoindu-se sub lipsuri, suferinţe şi răni, şi zâmbind când şuiera moartea”.

Au fost repartizaţi „Legiunii Străine Spaniole”, pe însuşi Al. Cantacuzino o numea „infamia cea mai vitează din lume”.

Însoţiţi de colonelul Villalba, unul din eroicii apărători ai Alcazarului, echipa legionară, având în frunte pe generalul Moscardo, comandantul frontului de Nord, la ceremonia predării sabiei de onoare.

La Soria, o imensă mulţime îi aştepta în faţa Palatului guvernatorului provinciei. Tot oraşul era pavoazat cu steaguri spaniole şi româneşti iar reprezentanţii îndepărtatei Românii au fost îndelung aclamaţi. Iată cum ne descrie Nicolae Totu această emoţionantă ceremonie: „Lume multă. Ordine. Însuşi generalul Moscardo a ieşit în întâmpinarea noastră, înconjurat de întregul stat-major. Mergem într-o sală să ne pregătim. Părintele Dumitrescu îmbracă odăjdiile, desfăşurăm drapelul nostru trei culori. Ne aranjăm hainele pe noi. Într-o ţinută majestuoasă, păşim în sala mare de recepţie. mOţa comandă. Ah! să-l fi văzut, ce măreţ, ce sublim! Noi parcă eram stane de piatră: Ion Moţa comandă pentru onor. O linişte profundă. Toţi parcă am încremenit. Generalul scoate sabia din îmbrăcăminte. O apucă de gardă şi de vârf şi o face arc. Oţel de Toledo fin. Începe grav, aşa cum ştia domnia-sa să fie în momente mari, într-o franţuzească impecabilă. Ceea ce ţine el în mână nu este o jucărie, de altfel se şi vede. Lama din mâna Generalului se răsuceşte ca un şarpe. „Eu am purtat-o în lupte”, zice el. Toţi cunosc trecutul de vitejie al acestui erou. Mă uit la Generalul nostru, erou între eroi, în faţa lui, vestitul Moscardo. Cuvintele calde cuprind şi înflăcărează inimile. Îmi vin în ochi lacrimile. Mă reţin.

Generalul a terminat răscolitorul său discurs. Predă sabia şi îmbrăţişează pe generalul Moscardo, care-l sărută. Lumea mişcată bate din palme”.

În discursul său, generalul Cantacuzino a pus accent pe solidaritea de destin a Spaniei, a României şi a lumii întregi: „Acest război sfânt nu este numai acela al Spaniei; el aparţine tuturor şi asemeni nouă. Chiar Dvs., la Alcazar şi aici, pe frontul Nord de Madrid, v-aţi asumat apărarea întregii lumi” strălucitele fapte de arme ale generalului Cantacuzino erau cunoscute de generalul Moscardo din tratatele de istorie militară.generalul Moscardo, în răspunsul său, a avut delicateţea să sublinieze că învăţămintele trase din splendida apărare a crestelor Carpaţilor de către generalul Cantacuzino în timpul primului război mondial, I-au fost utile, atât în apărarea Alcazarului, cât şi în cele mai recente lupte duse pe frontul din Nord de Madrid.

De la Soria, echipa legionarilor români a plecat la Toledo, unde a vizitat ruinele Alcazarului, şi la 8 Decembrie 1936 a ajuns la Talavera de la Reina, unde se găsea Inspectoratul Legiunii Străine. Au fost introduşi la colonelul Yague, comandantul Legiunii Străine, apoi repartizaţi în Bandera 6 de Tercio, compania 21. Aci s-a isprăvit misiunea generalului Cantacuzino. El trebuia să se reîntoarcă la Salamanca şi de-acolo în România. Bătrânul general, cu lacrimi în ochi, s-a despărţit de „copiii săi”, regretând că nu mai este tânăr ca să rămână cu ei, pentru a înfrunta din nou moartea din tranşee. La vârsta lui, nu mai putea face campania în prima linie; şi Înaltul Comandament spaniol l-a făcut să înţeleagă că nu mai are loc disponibil demn de gradul său.

După o sumară instrucţie de câteva zile, mai ales pentru a se familiariza cu comandanţii spanioli, legionarii români au fost trimişi pe front.

Înainte de a relata despre luptele la care au luat parte, se cade să reamintim starea de spirit, fundamental diferită de aceea a altor străini angajaţi în Tercio. Ceea ce I-a determinat să plece în Spania, nu era o analogie politică cu forţele naţionaliste, ci, îndeosebi, un element religios: ultragiile zilnice comise de comunişti împotriva lui Dumnezeu. Cea mai scumpă dorinţă a lor era de a duce mărturie pentru Hristos, oferindu-şi pentru aceasta, dacă era necesar, propria viaţă. Ardeau de nerăbdare să plece pe front. Li se părea că timpul se scurge prea încet şi că un eveniment neaşteptat – poate o victorie naţionalistă precipitată – îi putea frustra de puternica lor sete de sacrificiu.

Moţa, mai ales, trăia într-o permanentă tensiune. Când, la Talavera de la Reina, Nicolae Totu se îmbolnăvi şi nu putu, mai multe zile, să participe la exerciţii, Moţa a fost în culmea agitaţiei. S-a uşurat când Totu a învins boala şi a putut să se integreze companiei. Suprema satisfacţie la care aspirau legionarii era aceea de a putea defila, cu steagul românesc în frunte, într-un Madrid eliberat şi datorită jertfelor lor.

Sosirea pe front a legionarilor a coincis cu marile lupte din împrejurimile Madridului. De unde speranţa lor că luarea capitalei Spaniei nu era decât o chestiune de câteva săptămâni.

După devansarea victorioasă a trupelor naţionaliste din Maroc, până în împrejurimile Madridului, Înaltul Comandament spaniol a luat hotărârea de a concentra toate trupele disponibile împotriva Capitalei, ca să încerce cucerirea ei chiar în cursul acestei ofensive. Această tentativă a eşuat, deoarece, în momentul cel mai critic al bătăliei, au intervenit, în apărarea Madridului, brigăzile internaţionale.

Legionarii români au participat din plin la activitatea de pe front. Bandera nr. 6, din care făceau parte, a fost aruncată în luptele cele mai înverşunate care s-au dat între „Casa de Campo – Las Rozas – El Escorial”, din timpul fazei ofensive a naţionaliştilor, ca şi în contraatacul duşman şi în luptele aprige în vederea stabilirii frontului pe linia care, drept urmare, n-a mai suferit schimbări mari până la finele războiului.

Legionarii scăpaţi din războiul acesta au povestit peripeţiile trăite pe frontul spaniol, şi fiecare a scris câte o carte. Viziunea patetică a războiului se împleteşte în naraţiunile lor cu şirul nesfârşit de orori comise de comunişti împotriva populaţiei civile şi împotriva Bisericii. Ceea ce au văzut ei cu ochii, I-a umplut de durere, de revoltă, de mânie. În toate localităţile pe unde au trecut comuniştii, au lăsat în urma lor biserici distruse, altare profanate, imaginile sfinte sfâşiate de lovituri de baionetă, preoţi asasinaţi, femei şi fete violate; apoi asasinate cu un sadism înspăimântător.

Toate aceste orori nu erau „excese inerente oricărui război”, cum a dorit să facă să credem presa comunistă, ci acte de vandalism, de cruzime şi de perversiune. În cursul atacurilor următoare legionarii români au luptat cu o violenţă înzecită la vederea acestor atrocităţi.

Vom urmări faptele de război ale echipei legionare, din naraţiunea lui Nicolae Totu, care, în cartea lui „Însemnări de pe front”, a lăsat cea mai detaliată cronică a acestor evenimente. Într-adevăr, N. Totu poate fi considerat drept cronicarul expediţiei legionare din Spania.

Cea dintâi localitate din zona frontului unde au sosit ei a fost Boadillia del Monte. Acest mic oraş fusese ocupat cu o zi înainte de trupele naţionaliste şi era într-o stare lamentabilă. Nici o clădire nu era intactă. Compania nr. 21 şi-a instalat cartierele generale într-o mănăstire. Ceea ce văd acolo este terifiant: „Icoane pictate cu nume celebre, opere de artă din timpulk Renaşterii şi chiar înainte, mânăstirea are vreo 600 de ani, sunt rupte, ochii scoşi. Icoanele Maicii Domnului profanate cer răzbunare. Nici nu se pot descrie toate ororile…

Facla noastră luminează fantastic galeriile, altarele, ni se pare că este sfârşitul şi iadul a pus stăpânire. Murdării făcute pe altar, totul este murdărit şi – ca sacrilegiul să fie mai mare – secera şi ciocanul făcute de mâini pricepute, umplu pereţii, icoanele, toate ungherele. Iată ce civilizaţie ne aşteaptă şi pe noi!…” la Boadillia del Monte legionarii au descoperit şi cadavrul unui preot într-o capelă distrusă şi profanată.

„Capela este transformată în batjocură. Pe treptele altarului se vede ceva, parcă ar fi un trup omenesc, dar nu ne vine a crede. Ne apropiem. Cu groază recunoaştem în mototolul de haine şi în sânge închegat, cadavrul unui preot. Ne priveşte cu ochii sticloşi, împrejmuiţi de sânge. Ne mirăm de ochii aceştia anormali de mari, ne uităm mai de-aproape şi ne trece fiorul. Pleoapele au fost tăiate. Nările nasului arse şi sfărâmate, se cunoaşte urma prafului de puşcă. Nasul preotului a servit pentru artificii. Comuniştii I-au umplut nările cu praf şi pe urmă le-au dat foc. Ce spectacol sadic! Mâinile au fost legate la spate. Numai capul a fost cruţat, probabil ca să se vadă mutilările sau să se lungească moartea în chinuri. Peste tot, sânge împroşcat pe pereţi, în unele locuri rămăşiţe de creier, uscate, cu fir de păr. Aici a fost un fel de comandament militar comunist… în aceeaşi localitate, cadavrele unei tinere femei şi a unei fetiţe de vreo şase ani, violate şi omorâte de aceşti monştri. Moţa este tulburat. Sufletul său sensibil se rupe de durere. Este incapabil de a pronunţa un cuvânt. Cade în genunchi şi cere preotului Dumitrescu să spună o rugăciune”.

Nu povestim decât cele mai însemnate momente din această campanie, care, deşi a durat numai şase săptămâni, e plină de intensitate dramatică.

Trupele concentrate în jurul lui Boadillia del Monte au fost surprinse chiar în noaptea Anului Nou de un ordin de trecere la atac. Până atunci, ele aveau sarcina să sape tranşee, în special gropi anti-tanc, ceea ce dădea impresia că se urmărea stabilizarea frontului. În realitate, toate aceste lucrări serveau de simplu camuflaj, pentru a disimula ofensiva în sectorul Banderei a 6-a era să taie şoseaua spre Las Rozas, în amonte de localitatea aceasta, ocupată de roşii.

Mai întâi, pleacă la atac trupele maure, apoi legionarii din Tercio. Compania 21, din care făcea parte echipa românească, deşi venită târziu, izbuteşte să înainteze rapid şi să taie marginea şoselei, unde au săpat tranşee. Într-o singură zi, au progresat cu 17 km, răsturnat toate obstacolele, devansând multe flancuri ale companiei. Doar seara se putea restabili legătura cu restul Banderei. pIerderile erau foarte grele. Bandera nr. 6 a pierdut aproape toţi ofiţerii, morţi sau răniţi. În cursul acestei ofensive, grupul român suferă prima pierdere: Bănică Dobre a fost rănit de un glonte mexican şi a trebuit să fie evacuat.

Surprins de ofensiva naţionalistă, inamicul acedat terenul, dar, a doua zi, revine cu mari întărituri de oameni, de tancuri şi de material greu. Scopul contraatacului era reocuparea drumului spre Las Rozas şi respingerea naţionaliştilor cât mai departe posibil, spre punctul lor de plecare.

În momentul contraatacului, compania 21 se găsea pe poziţia cea mai periculoasă, încadrată de un intens foc de mitraliere, de puşti-mitralieră şi de tunuri. Avioanele inamice mitraliau şi ele neîntrerupt tranşeele. Mai târziu, au ţâşnit 25 de tancuri şi, sub protecţia lor, infanteria duşmană a putut să se apropie.

Situaţia părea disperată. Întăririle nu puteau sosi, fiindcă terenul din spatele frontului era în îîntregime sub bătaia focului inamicului. Dintr-un moment în într-altul, apărătorii se aşteptau să fie zdrobiţi de tancurile care înaintau. Nimeni nu mai comanda, deoarece nu numai toţi ofiţerii, ci şi un număr mare de subofiţeri fuseseră scoşi din luptă. Imposibilă scăparea. Nimicirea părea inevitabilă. Grupul român mai rezista încă; moartea îi cruţase până atunci. În ultima clipă, când totul părea pierdut, o intervenţie eroică a lui Moţa salvă situaţia. Să urmărim, iarăşi, pe cronicarul expediţiei: „Iadul pe pământ. Tranşeele sunt întoarse pe dos. Nu mai este nici un chip de scăpare. Vezi sărind picioare, mâini, corpuri sfărâmate, auzi horcăituri, gemete, strigăte şi focul care nu slăbeşte. Ajutoare nu ne mai pot veni, căci inamicul a barat şi drumul rezervelor… deodată, o voce, un răgnet, ce nu mai are nimic omenesc. Sărim cu toţii arşi în sus. Moţa în picoare pe tranşee, în ploaia de gloanţe, ia comanda:

— Înainte!

Au înţeles toţi, spanioli, portughezi, ruşi, nemţi. Moţa este de două ori mai mare, parcă e o statuie.

— Baioneta la armă!

E o nebunie ce facem, dar tot moartea ne aşteaptă. Din tranşee ţâşnesc nu oameni, ci fiare înnebunite de focul ucigător…”

Toate celelalte trupe, văzând gestul temerar al românilor, se alătură atacului lor. În acel moment critic, din fericire, sosesc întăriturile. Comuniştii fug, după ce au pierdut un număr mare de tancuri. Atacul a fost respins.

„În jurul lui Moţa se face cerc. Ofiţerii îl felicită. Soldaţii se uită cu admiraţie la el. Nouă, românilor, ne creşte inima. Lacrimile ne-au năpădit. Privirea lui pluteşte în înălţimi neînţelese de noi. Este transfigurat…”

Graţie gestului eroic al lui Moţa, Compania nr.21 a putut păstra poziţia cucerită în ajun, cu preţul unor grele sacrificii. În afară de acestea, Bandera nr.6 a fost salvată de un dezastru sigur.

Atacul naţionalist naţionalist împotriva şoselei Las Rozas nu era decât un obiectiv secundar în ansamblul operaţiunilor; era mai degrabă o manevră de diversiune, destinată să mascheze veritabilul obiectiv: cucerirea Madridului.

Imediat după această victorie, Compania nr.21 a fost evacuată de pe şosea şi i s-a ordonat să se regrupeze în spatele frontului, pentru o nouă misiune: cucerirea satului Pozuelo, ce se afla în direcţia Madrid. Duşmanul, surprins de schimbarea frontului, se retrăsese în debandadă spre Pozuelo.

Compania 21 înaintă vertiginos ca să împiedice regruparea şi formarea unei noi linii de apărare. La liziera satului, roşii îşi stabiliseră tranşee întărite. În jurul satului, un vast teren descoperit. Legionarii nu puteau să se camufleze nici într-un chip; pe de altă parte, din clopotniţa unei biserici, două mitraliere acopereau întregul sector. Ofensiva părea oprită.

„Atunci Moţa se duce la Căpitan şi cere voie ca împreună cu românii să încerce distrugerea cuibului de mitraliere, încercare de o îndrăzneală nebunească, ne povesteşte Nicolae Totu. Noi suntem gata cu toţii. Căpitanul însă nu vrea să descompleteze secţia, care şi aşa are o poziţie periculoasă. Ordonă să i se dea din fiecare escuadă câte un om. Moţa cere măcar încă un român. Căpitanul strigă: Basil Marin. Pornesc 12. Noi ne uităm şi ne rugăm lui Dumnezeu în gând.

Mitralierele au priceput manevra şi tot focul se revarsă asupra lor. Cad, se ridică, salturi, iată au ajuns patru inşi lângă clopotniţă. Nici nu observăm bine cine sunt. Se aud pocnete de grenadă. Mitralierele au amuţit. Se reîntorc şi grăbiţi: Moţa, Marin, Igor Zaharov (fiul unor ruşi exilaţi, angajat voluntar în „TERCIO”) şi un spaniol. Se aşează la locurile lor, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic”.

Odată pericolul eliminat, Compania poate înainta spre Pozuelo, de unde inamicul vârât prin case, revărsa torente de foc. Operaţiunea era riscantă, întrucât înaintarea trebuia să se desfăşoare în teren descoperit şi multe atacuri anterioare, efectuate de mauri, fuseseră respinse cu grele pierderi. Aceştia refuzau să facă o nouă tentativă. Atunci s-a făcut apel la unitatea cea mai vitează a Banderei, Compania nr.21.

În frunte înaintau românii, conduşi de sergentul Ortigoza. Întregul foc inamic se concentra asupra lor; însă nimica nu-i putea opri. Au ajuns la reţelele de sârmă ghimpată, de-a lungul cărora s-au strecurat unul câte unul. Apoi, au pătruns în sat, unde începu curăţarea caselor cu grenada. Odată comuniştii izgoniţi, Compania a putut în sfârşit să se odihnească, după o luptă neîntreruptă de 25 de ceasuri.

Odihna n-a durat mult. Compania a fost retrasă din adăpostul ei chiar a doua zi şi îndreptată spre Aravaca. Obiectivul ei: interceptarea căii ferate şi a şoselei paralele Las Rozas-Madrid şi ocuparea Aravancăi ce era în apropiere. De pe înălţimile care înconjurau Aravanca, se putea contempla panorama Madridului. Secţia din care făceau parte românii era totdeauna gata cea dintâi, la orice apel. Moţa îi grăbea mereu: „Repede, camarazi! pentru ca spanilii să nu râdă de noi!” În toate împrejurările, de la acţiunile cele mai simple din viaţa de soldat, şi până la tensiunea de luptă, când se cuvenea curaj în faţa morţii, Moţa era preocupat de renumele Legiunii: „-Să ne prezentăm bine, pentru ca Căpitanul să fie mândru de noi, ca să fim la înălţimea vitejiei spaniole”.

Asaltul împotriva Aravancăi a avut loc în două etape. Compania a ajuns relativ repede până la calea ferată; dar, înainte de a pătrunde în localitate, avea o depresiune, dominată de sat, în care inamicul se întărise solid. Situaţia era asemănătoare cu aceea de la Pozuelo. Ca să treci prin valea aceasta era o nebunie; terenul era în întregime descoperit; nici măcar un mărăcine. Nimic decât ogoare arate. Unităţile ezitau. Desigur, se va face iarăşi apel la Compania 21.

„Deodată se aude cuvântul magic: „Ventiuna!” Un fior ne-a străbătut pe toţi. Nu ştiu de ce, dar când striga „Ventiuna!” parcă vedeam toate luptele şi toată gloria acestei companii comprimate în acest strigăt. Câteva comenzi scurte şi pornim, desfăşuraţi în trăgător, pe vale. Inamicul rămâne o clipă năucit. Suntem nebuni. Această vale înseamnă moarte sigură. O capcană mai bună nu se poate. O victorie mai uşoară, nici nu puteau gândi comuniştii. Cine a făcut războiul, ştie ce înseamnă să înaintezi pe câmp deschis, bătut pe flancuri de mitraliere. Ne dăm seama unde intrăm. Toţi suntem serioşi. Marin are un surâs dispreţuitor în colţul gurii. Moţa ne spune: -Să vă ţineţi bine băieţi, să fie mulţumiţ Căpitanul de noi. Mereu aceeaşi grijă, să fim cei mai buni”.

Pleacă într-o cursă nebună; picioarele se încleie în pământul arat; fac să-şi piardă respiraţia, ca să nu rămână în urmă. Mitralierele trag fără odihnă; rândurile se subţiază… În fine, legionarii ajung la o sută de metri de-o casă din Avaranca. Un ultim effort şi pătrund înăuntru. O curăţă cu grenada şi o iau în primire.

Dar partea anevoioasă abia începea. Erau aici într-o insulă din mijlocul duşmanilor. Tot restul satului era încă în mâna comuniştilor, care îi somau continuu să se predea. Căutau să stabilească o legătură cu alte case, dar omul trimis în recunoaştere le confirmă că sunt încercuiţi. Petrec o noapte teribilă în această insulă, aşteptând dintr-un moment într-altul să fie luaţi prin asalt şi lichidaţi. Rezistă 24 de ore până la venirea întăriturilor care I-au eliberat.

Această acţiune, în care românii au jucat un rol decisiv, a fost o mare însemnătate pentru situaţia întregului front. Şoseaua Escoral-Las Rosas-Madrid, căzu sub controlul naţionaliştilor, şi trupele se ţineau drumul şi-au putut continua ofensiva spre Madrid, strângând din ce în ce mai mult cercul din jurul Capitalei. Frontul s-a îndepărtat de Aravanca. Li s-a promis un repaus de o săptămână pentru oamenii Companiei a 21-a, foarte încercaţi. De o lună de zile, ei n-avuseseră o clipă de odihnă. Mereu în luptă, mereu în ofensivă. Totuşi, de astă dată, soarta le-a fost împotrivă. Abia de-şi amenajaseră locuinţele, că o salvă puternică s-a auzit în direcţia Madridului, apropiindu-se. trupele naţionaliste băteau în retragere. S-a dat ordinul de repliere tot la Aravanca. Compania nr.21 a fost retrimisă la punctul de plecare, de unde ea pornise în ofensivă, sectorul Las Rozas-Madrid, unde situaţia se agravase brusc. Duşmanul ataca cu forţe puternice, în scopul de a străpunge frontul în acest punct şi de a învălui poziţiile avansate ale naţionaliştilor din jurul Madridului.

La 11 Ianuarie 1937, Compania a 21-a se afla cantonată în satul Majadahonda. Frontul trecea pe marginea satului. Aci, Nicolae Totu, cronicarul expediţiei, cade lovit de o gripă puternică, cu temperatură ridicată. Rezistase multă vremii bolii, dar acuma îl doborâse şi a trebuit să fie evacuat. Echipa legionară era redusă la cinci membri: Moţa, Marin, Clime, Al. Cantacuzino şi preotul Dumitrescu-Borşa.

Până la Majadahonda, legionarii noştri cruţaţi de moarte. Era singura escuadă din Companie pe care moartea n-o lovise. Trăiseră momente dramatice, fiecare în parte, sau echipa în totalitatea ei, fuseseră ameninţaţi din toate părţile. Nu numai că n-au căutat să evite moartea, ci au mers în întâmpinarea ei, oferindu-se ca voluntari, de fiecare dată când situaţia cerea o intervenţie specială. Dumnezeu I-a cruţat până în ziua aleasă de El, şi în locul fixat de El.

Moţa şi Marin au căzut împreună la 13 Ianuarie 1937!