3) PREOCUPĂRI IMPORTANTE DE POLITICĂ EXTERNĂ.

Politica externă a lui Nicolae Titulescu era urmărită cu nelinişte de toate cercurile politice din ţară. Pe de altă parte, ministrul român al Afacerilor Externe făcea toate eforturile ca să împiedice apropierea României cu statele naţionaliste: Germania, şi Italia; pe de altă parte, el lucra cu aceeaşi ardoare pentru împingerea tării noastre spre sistemul de alianţe franco-cehe-sovietic, adaptat de Pactele din 2 şi 16 Mai 1935.

Faţă de şefii de partide, se susţinea teza că o apropiere a României de Rusia Sovietică nu reprezenta nici un pericol pentru independenţa şi integritatea ei teritorială. Adevărata ameninţare nu venea de la Moscova, pentru el, ci de la Berlin, care srijinea revizionismul maghiar. După dânsul, axa Moscova-Paris, singură, putea să garanteze frontierele ţării. Preţul plătit pentru intrarea în noul sistem nu era prea mare, zicea el: acceptarea trecerii trupelor ruseşti prin Nordul ţării, în eventualitatea unui război în centrul Europei, pentru ca Rusia să poată veni în ajutorul Cehoslovaciei.

Or, orientarea politicii externe a României faţă de Rusia Sovietică se afla la antipozii intereselor vitale ale neamului românesc. Titulescu inversa ordinea gravităţii primejdiilor ce ameninţau ţara noastră. El crease detaliat ideea ostilităţii Reich-ului german faţă de România – atunci inexistentă această ostilitate – pentru a determina ca partidele şi guvernele să accepte politica lui criminală de alianţă cu bolşevicii. Politica externă a lui Titulescu era împotriva realităţilor geo-politice ale ţării noastre. În loc să orienteze politica externă în funcţie de statele dispuse să-l ajute, adică noua Germanie, el dădea la o parte, în mod voluntar, acest pericol major şi dorea să convingă poporul român să-şi caute salvarea în braţele duşmanului săi mortal.

Neamul românesc, în chip instinctiv, era ostil apropierii cu Rusia. El se opunea, în special, oricărei treceri a trupelor sovietice pe teritoriul său, în caz de conflict în inima Europei. Această propunere părea exorbitantă, şi oamenii politici, având simţul răspunderii, au reacţionat cu vigoare. Dacă trupele ruseşti intrau în România, cine putea garanta că ele s-ar fi retras? Şi, o dată Germania anihilată ca factor de ordine în Europa Centrală, cine ar fi putut constrânge pe ruşi să evacueze România?

Chestiunea a fost dezbătută şi în Parlament, unde A. C. Cuza, Gh. Brătianu, Oct. Goga, Pamfil Şeicaru şi alţii, au combătut politica străină a lui Titulescu. Nici o intervenţie n-a mai fost tranşantă, mai categorică şi mai eficace decât „Circulara de politică externă”, din 30 Mai 1936, în care Corneliu Zelea Codreanu spunea între altele: „…Lumea sănătoasă românească este îngrijorată de soarta ţării pe care o joacă în mâinile sale, foarte debile, d-l Titulescu. Noi, românii, înţelegem cp d-l Titulescu este un talent, mai puţin o inteligenţă şi aproape deloc o înţelepciune.

Mai bine să se încredinţeze soarta unei ţări unui înţelept fără talent, decât unui talent lipsit de înţelepciune.

Apropierea de Rusia.

I. Este un gest de trădare pe care poporul român îl face faţă de Dumnezeu şi faţă de ordinea morală a acestei lumi, şi faţă de popoarele care stau în slujba acestei ordine, în războiul cu puterile nimicitoare ale răului. Onoare acestor popoare.

Gestul nostru murdăreşte în faţa istoriei obrazul poporului român, îl dezonorează.

Numai cu sânge, cu sânge mult, vom mai putea în viitor să ne răscumpărăm onoarea pierdută, în faţa acelor pe care îi trădăm şi ne vor desconsidera.

II. De vor intra trupele ruseşti pe la noi şi vor ieşi învingătoare, în numele Diavolului, cine poate să creadă, unde este mintea care să susţină că ele vor pleca de la noi înainte de a ne sataniza, adică bolşeviza? Consecinţele? Inutil de a le discuta.

III. Dacă însă vor ieşi biruitoare armatele creştine, rezultatul va fi împărţirea noastră, desfiinţarea statului român, ca plată pentru trădarea noastră…

Cei ce poartă răspunderea viitorului României, în ceasul de faţă, să ia aminte!” în câteva cuvinte, Corneliu Codreanu a definit profilul psihologic şi moral al lui Titulescu: un orator de remarcabil talent, un bun mânuitor de fraze, o inteligenţă strălucitoare; dar superficială, incapabilă să discearnă sensul profund al evenimentelor, nu un înţelept, căci înţelepciunea presupune respectul ordinei morale a lumii.

Punându-se în slujba comunismului mondial, Titulescu dovedea cât era de pervertit moraliceşte; pentru că rezultatul final nu putea fi decât ruina şi moartea naţiunii care-i încredinţase destinele.

Corneliu Codreanu şi-a exprimat gândurile cu rezervă. Titulescu era ministrul Afacerilor Străine al României, şi nu putea permite expresii prea dure. Astăzi, noi avem toate dovezile că Titulescu se afla în serviciul duşmanului. El ştia că politica sa ducea ţara la dezastru; însă setea lui de parvenire, gustul vieţii somptuoase, nu cunoşteau limite şi-i omorâseră orice sentiment naţional.

Corneliu Codreanu a judecat problemele de politică externă aşa cum le judeca pe toate celelalte, dând prioritate noţiunii de ordine morală. Indiferent la punctul de vedere material, avantajele îndoielnice, dacă nu ipotetice, ale unei asemenea alianţe cu Rusia, numai gândul la o apropiere cu Sovietele, cu Rusia comunistă şi atee, îi provoca oroare.

Există popoare şi state, spunea el, ce se găsesc, în anumite epoci, înslujba ordinei morale ale lumii. Aceste state personifică, la un moment dat, forţele Binelui şi ale Adevărului, care luptă împotriva puterilor Răului.

În acel context al istoriei mondiale, Răul era reprezentat de Rusia bolşevică. Ea trebuie combătută. El se încredea în etica statelor naţionaliste, în linia lor de onoare, în decizia lor de a lupta contra comunismului şi de a-l zdrobi pe plan internaţional, aşa cum acestea au făcut-o în propria lor ţară.

La acea dată nu seputea prevedea, în primăvara lui 1936, care va fi evoluţia Germaniei naţional-socialiste, cum Hitler se va lăsa antrenat, progresiv, înspre o politică de forţă, ce nu va mai ţine cont de nici un comandament moral. Ar fi fremătat de durere dacă ar fi asistat la încheierea „pactului de neagresiune Ribbentrop-Molotov”…N-a mai trăit ca să vadă această zi neagră din istoria naţionalismului european, deoarece călăii Regelui l-au asasinat în Noiembrie 1938.