4) „FRONTUL POPULAR” ÎN ROMÂNIA.

Anul 1936 este cunoscut în istoria Europei ca acela al implantării, în numeroase ţări, de către Internaţionala comunistă, a fronturilor „antifasciste” şi „populare”…Scopul acestor acţiuni politice diversioniste era de a mina securitatea internă a statelor naţionale şi de a le atrage, pe această cale, în sfera de influienţă a Moscovei.

Originea acestor „fronturi” trebuie căutată în situaţia precară a Uniunii Sovietice pe plan internaţional, după victoria lui Hitler în Germania. Ameninţată în Europa de puterea militară crescândă a noului Reich, şi în Extremul Orient de tendinţele expansioniste ale Japoniei; având un câmp de acţiune sensibil redus în aproape tote ţările europene, din priocina apariţiei fascismului şi a altor mişcări naţionaliste, Moscova şi-a căutat salvarea, apropiindu-se de statele democratice occidentale. În aceste state, URSS dispunea nu numai de puternice formaţiuni comuniste, ci şi de importante complicităţi din lagărul democratic, URSS a fost admisă, în 1934, în LIGA NAŢIUNILOR, deşi nu îndeplinea condiţiile indispensabole spre a face parte din acest organism. Tot graţie complicităţilor acestora, guvernul bolşevic a reuşit să semneze un Pact de asistenţă mutuală cu Franţa şi cu Cehoslovacia, embrion al unei politici noi de încercuire a Germaniei.

„Fronturile” politice de inspiraţie comunistă, ivite în 1936, şi cunoscute sub numele de „„ronturi antifasciste”„şi de „Fronturi populare”, sunt proiecţia unei aceleaşi strategii elaborate de Stalin, după 1933. Ele aveau drept obiectiv principal protejarea Mecăi comunismului mondial de izolare totală, în eventualitatea unui atac concentric al statelor naţionaliste din Europa şi Asia. Totuşi, alianţele externe, pentru a putea fi durabile şi eficiente, trebuiau consolidate printr-o a doua linie de fortificaţii, constituită chiar în inima statelor noncomuniste.căci, un stat guvernat de către un „FRONT POPULAR” ar fi fost mult mai accesibil ideii de alianţă cu Rusia Sovietică, şi ar fi constituit un partener mult mai loial în lupta pentru nimicirea naţionalismului european.

Concepţia Kremlinului, în vederea montării acestor ingenioase instrumente de subversiune în interiorul altor state, era următoarea: partidele comuniste din ţările europene, oricât de puternice şi de dezvoltate ar fi, nu sunt suficient de forte pentru a cuceri SINGURE puterea pe căi legale, adică prin alegeri şi Parlament; în ceea ce priveşte cucerirea puterii prin revoluţia proletară, erau şi mai puţin capabile s-o facă. Ca să pătrundă în incinta superioară a guvernului, era nevoie să fie vehiculate de către alte forţe, de către partidele social-democratice de exemplu, şi chiar de acelea pur burgheze. Dar, acestui plan i se opunea continuu repulsia organică pe care aceste partide o simţeau, atunci când era vorba să se alize cu comuniştii; ştiindu-se cu pertinenţă, că scopul final al acestora era distrugerea democraţiei parlamentare şi instaurarea dictaturii partidului.

Pentru a învinge neîncrederea partidelor democratice faţă de extrema stângă, Internaţionala Comunistă, prin mijlocirea miilor de canale subterane, s-a apucat să injecteze în mentalitatea acestor partide teama de un „iminent pericol fascist”… În faţa acestei situaţii – susţineau comuniştii – vechile prejudecăţi trebuiau pentru un moment stăvilite, pentru a face loc unei unităţi de acţiune împotriva extremei drepte. Nu era vorba de a se menţine rezervele obişnuite faţă de comunism, CI DE A LUPTA ÎN COMUN, de la centrul burghez până la comunism, împotriva pericolului ce îi ameninţa pe toţi, şi care, risca să compromită însăşi existenţa statului democratic.

Cele două tipuri de „fronturi” au fost lansate, în acelaşi timp, de Internaţionala Comunistă; deşi există, între ele, o deosebire obiectivă. „FRONTUL ANTIFASCIST” servea la pregătirea psihologică a opiniei publice în vederea formării unui alt front: „FRONTUL POPULAR” era o grupare politică operaţională în politica unei ţări.

„Antifascizmil” era sloganul lansat de comunişti pentru a atrage partidele burgheze şi a le face intrarea într-o nouă combinaţie. Fără obsesia „pericolului fascist” nu se ajungea la „Frontul popular”, întrucât i-ar fi lipsit cimentul capabil să lege diferitele formaţiuni politice chemate să constituie „frontul”… după cum se ştie, în Spania mai întâi, şi apoi, în Franţa, partidele non-comuniste au cedat instigaţiilor orchestrate de Moscova şi au constituit guverne de tip „front popular”, cu rezultatele funeste care se cunosc. Spania n-a putut să se elibereze din ghiarele Moscovei decât la capătul unui sângeros război civil; în timp ce Franţa a scăpat ca prin minune să fie înghiţită într-o astfel de luptă.

Odată „frontul popular” instalat la putere, urma a treia fază, aceea a înfloririi lui: calul Troian introdus în guvern – reprezentat prin partidul comunist – începe să elimine progresiv pe ceilalţi parteneri, mai întâi pe burghezi, pe urmă pe socialişti, pentru a-şi asigura omnipotenţa şi a transforma nenorocitele ţări înşelate într-un sclav al Kremlinului.

Momentul politic european, caracterizat prin apariţia „fronturilor populare” a fost evocat cu vigoare şi clarviziune de Vasile MARIN, într-un articol apărut în 1936; „La sfârşitul acestei ierni primăvăratice, sub acţiunea dinamizantă a soarelui „de la răsărit”, pe copacul vieţii publice, până la cele mai firave rămurele, au răsărit, svâcnitori de sevă, mugurii blestemaţi ai comunismului, etichetat pentru circumstanţă „antifascist” de către trăgătorii de sfori de la Moscova.

Aur greu, contravaloarea obţinută prin silnicie din munca şi sângele milioanelor de roboţi moscoviţi, trupele marxiste din toate ţările lumii au pornit la atac. Având asigurată asistenţa laşă şi interesată a masoneriei şi a democraţiei iudaizante, organizaţiile comuniste au trecut la atac sub noua camuflare, botezată, pentru adormirea naivilor, în „acţiune antifascistă”…Efectele n-au întârziat să apară: în Spania, intrată de mult în debandadă republicană, pe urma unui regim venal şi afacerist, se ridică triumfător din recentele alegeri, frontul popular, instrument de luptă parlamentară al comunismului. Înainte chiar de a fi luat guvernul, închisorile sunt deschise şi bandele eliberate ard biserici, ocupă cazărmi, spânzură de copacii drumurilor pe patrioţi; în Franţa comandată de slugile lui Leon Blum şi ale lui Cachin, lepădăturile mahalelei pariziene defilează în cortegii smălţuite cu drapele roşii şi urlă netulburate, pe sub arcadele palatelor durate de regalitate, „Inaternaţionala”…Prin ambuscade aranjate cu concursul poliţiei republicane, omoară patrioţii ligilor şi fără teamă de pedeapsă pregătesc în administraţie, în armată, în învăţământ şi chiar în justiţie „noaptea cea mare”.

La Geneva, regizată de jidanul delincvent de drept comun Litvinoff, se fac congrese sub semnul Internaţionalei; sub masca „antifascistă”, pentru placul babelor anglo-saxone transformate subit în apărătoare ale raselor de culoare, comunismul îşi face jocul şi pregăteşte focul Europei, pentru ca de pe urma măcelului şi pe ruinele unei civilizaţii să se aşeze la urmă cucuvaia comunistă.

În sfârşit, ordinele şi rublele generoase ale tovului Stalin au început să producă efecte şi în dulcea noastră ţară. Şi e simptomatic faptul că recrudescenţa comunistă din ţara românească coincide, straniu, cu instalarea unei reprezentanţe diplomatice a URSS-ului la noi, reprezentanţă condusă de fiul Izraelului, cu rabinale origini de prin regiunea Bălţi a Basarabiei, tovul Mişa Ostrovschi” (47).

România nu putea scăpa de zona de atac a Moscovei, cu atât mai mult cu cât anemicul partid comunist (mai puţin de 1.000 de membri înainte de-al doilea război9 nu putea nici într-un fel aspira la titlul de forţă politică reală. În pofida oricărui sprijin de care partidul comunist se bucura din partea Palatului, unde o camarilă de extracţie iudeo-marxistă dirija viaţa publică, ei se axifisiau la periferia societăţii, incapabili să pătrundă şi să se afirme în conştiinţa naţiunii; şi aceasta din cauza puternicei mişcări naţionaliste legionare, ce corespundea în întregime coordonatelor spirituale ale neamului.

Misiunea celor două „fronturi” teleghidate de la Moscova, fusese de a reda debilicului „Partid Comunist din România” o anume vigoare, şi a-l relansa în actualitate, prin transfuzia de energie provenind din celelalte sectoare politice. În ţara noastră, obiectivul de operaţie a „frontului popular” nu putea fi, în această împrejurare, precum în Franţa ori Spania, cucerirea puterii, ci cel mult punerea la dispoziţia partidului comunist local a unui balon de oxigen, a unui colac de salvare.

Semnalul agitaţiei antifasciste în România a fost dat de profesorul de la teologie CONSTANTINESCU-iAŞI, care-şi concilia foarte bine poziţia „bugetivoră” din stat cu aceea de militant într-o grupare de extremă stânga. El a organizat câteva manifestaţii minore la Iaşi şi Chişinău, utilizând în mod special un personaj politic omogen, recrutat dintre evrei, ruşi şi ucrainieni.

Dar, de aci, scânteia agitaţiei antifasciste a făcut un salt spectacular, invadând organismul „Partidului Naţional-Ţărănesc”…Pe când ducea o slabă campanie în vederea răsturnării guvernului liberal, deodată, partidul „ţăranilor” a început să dea semne de dinamism, resimţindu-şi vocaţia „antifascistă”.

Partidul acesta aveao structură hibridă încă de la naştere. Una din ramuri, cea ardelenească, reprezenta linia burgheziei naţionale; în vreme ce aceea din Vechiul Regat (ex-Partidul Ţărănesc) înclina spre lupte de clasă şi marxism. Printre conducătorii acestei ultime ramuri, exista un nucleu puternic de personalităţi marxiste, care nu-şi ascundeau simpatia lor şaţă de Rusia şi de comunism. Aceştia făceau parte şi din camarila regală, grăbind ţara înspre o dictatură roşie. Figurile principale ale stângii militante a Partidului Ţărănesc, angajate într-o colaborare secretă cu comuniştii, erau: Armand CĂLINESCU, Mihail RALEA, Petre ANDREI şi Virgil MADGEARU.

„FRONTUL POPULAR” în România şi-a găsit un început de expresie politică în timpul alegerilor parţiale care au avut loc la începutul acelui an, în mai multe circumscripţii vacante, pentru Cameră şi Senat. Pivotul coaliţiei stângii în timpul acestor alegeri era Partidul Naţional-Ţărănesc, în jurul căruia se reuniseră numeroase grupări de tendinţă radicală, de cea mai redusă importanţă.

Pentru a contracara existenţa acestui „front”, s-a constituit, în vederea acestor alegeri, „Blocul partidelor de dreapta”, prin aderarea Partidului Naţional Creştin, a „Frontului Românesc” şi a câtorva grupări mici. Mişcarea Legionară n-a făcut parte din acest bloc, şi nici n-a intrat în lupta electorală.

În judeţul Suceava, candidatul partidelor de dreapta: Prof. A. C. Cuza a ieşit învingător. În schimb în judeţul Mehedinţi, victoria a revenit candidatului Partidului Naţional-Ţărănesc. Totuşi, alegerea cea mai interesantă, din punctul de vedere al experienţei „frontului popular” a avut loc în judeţul Hunedoara. Din cauza numărului mare de întreprinderi miniere şi industriale ce existau în această regiune, voturile stângii aveau o anumită pondere. Particularitatea acestor alegeri parţiale din Hunedoara a fost participarea unei noi grupări marxiste, recent constituite, sub preşedinţia unui ex-ministru din guvernul Averescu, PETRE GROZA, personaj care va juca, în 1945, tristul rol în comunizarea ţării.

Gruparea lui se numea „FRONTUL PLUGARILOR”, şi niciodată nu depăşise în importanţă graniţele judeţului Hunedoara, unde fostul ministru beneficia de oarecare popularitate. Acest „Front al plugarilor” luase naştere în acord cu Moscova şi Partidul Comunist din România, în perspectiva unor anumite evenimente viitoare, pere strategia comunistă le prevedea cu câţiva ani înainte.

Cum era de aşteptat, partidul lui Groza s-a ataşat imediat, în vedera bătăliei electorale din judeţ, „Frontului popular”, în formare. Au loc alegerile şi candidatul „frontului popular” embrionar, un membru al Partidului Naţional-Ţărănesc a repurtat victoria, obţinând, în cifre rotunde, 31.000 de voturi, faţă de numai 21.000 pentru Partidul Liberal (partid de guvernământ, dispunând de întregul aparat administrativ) şi, lăsând cu mult în urmă candidatul „Blocului de dreapta”, care n-a obţinut decât 8.000 de voturi. Amintim că Mişcarea Legionară n-a luat parte la aceste alegeri.

Acţiunea întreprinsă de KOMINTERN în România prin filiera celor două „fronturi” a beneficiat, încă de la debut, de sprijinul nelimitat al presei iudeo-marxiste de pe „strada Sărindar”…Întreaga reţea a gazetelor scoase de acest trust a început o violentă campanie împotriva pericolului „fascist” şi a „extremismului de dreapta”, Mişcarea Legionară fiind vizată în primul rând. Luni şi luni de zile, rotativele publicaţiilor „DIMINEAŢA”, „ADEVĂRUL”, „LUPTA”, „PRESA”, „ZORILE”, „TEMPO”, „FACLA”, „ZIUA” şi „CUVÂNTUL LIBER”, deloc inoportunate de cenzură, cu o ură isterică, au instigat guvernul să ia măsuri contra „fasciştilor” şi a „hitleriştilor”.

Cele câteva succese obţinute nu satisfăceau pe agitatorii „frontului popular” în România, pentru că ele nu afectau izvorul naţionalismului românesc, care era însăşi clasa studenţească. Desigur, dacă această forţă studenţească putea fi slăbită, şi după aceea captată pe linia marxisto-comunistă, „frontul popular” ar fi avut şansa de a prinde rădăcini în ţara noastră. De aceea, eforturile principale ale instigatorilor ascunşi ai celor două „fronturi” s-au concentrat asupra studenţimii. Banii au curs râu, propaganda a fost deversată în avalanşă asupra universităţilor, iar momelile individuale au devenit monedă curentă. Ce nu s-a încercat ca să se spargă unitatea de granit a clasei studenţeşti…

În acel timp, au apărut în lumea studenţească o mulţime de publicaţii de tendinţă bolşevică: „STUDENTUL ROŞU”, „ŢĂRANUL LENINIST”, „AJUTORUL ROŞU”, „STUDENTUL ROMÂN”, „ŢĂRANUL EVREU” etc… Fără a mai vorbi de broşuri comuniste incendiare, strecurate pe ascuns în sevietele studenţilor, în pupitrele lor, pe culoarele facultăţilor…

În primăvara anului 1936, s-a creat chiar şi o grupare studenţească marxist-leninistă, numită „GRUPUL STUDENŢILOR DEMOCRAŢI”, destinată să culeagă fructele propagandei roşii.

Nici una din aceste manifestări publicitare, şi mai puţin grupul studenţesc comunist (redus la câteva zeci de persoane, şi incapabil să se manifeste public) n-avea să tulbure ritmul vieţii studenţeşti, aflate pe linia naţionalismului, dacă nu primeau nici un ajutor neaşteptat din partea guvernului. Statul în persoană venea, s-ar putea spune, în ajutorul acestor formaţiuni de tip „front popular” care URMĂREAU TOCMAI DISTRUGEREA LUI.

Lucru incredibil: sprijinirea grupării studenţeşti marxiste de către organismele chemate să vegheze la menţinerea ordinei publice s-a realizat PRIN FILIERA PALATULUI. „Camarila” bine cunoscută a indicat guvernului liberal al lui Tătărăscu să intervină discret, însă eficace, în vederea susţinerii grupărilor studenţeşti „democratice”, contra grupărilor „extremiste” (!)

Astfel conspiraţia comunistă de la Palat venea în ajutorul „tovarăşilor” care lucrau în ţară la constituirea „frontului popular”…Ne vom referi din nou la cuvintele lui Vasile MARIN, care, mai bine decât oricine, a sesizat acest moment politic din ţara noastră.

„Internaţionala a declanşat ofensiva ei dizolvantă în toate straturile societăţii româneşti şi şi-a îndreptat atacul îndeosebi spre studenţime, fără adeziunea căreia nu se poate face nimic în politica ţării româneşti. Guvernanţii au prins prilejul şi au dat o mână de ajutor. Iată cum, pentru atingerea scopului său infam, divizarea studenţimii, statul pretins burghez, apărător al unei anumite ordine politice, sociale şi economice, se pune în slujba agenţilor lui Dimitrof. Zis şi făcut. Din cabinetele ministrului de Interne şi sub protecţia siguranţei; au pornit ordine de menajare şi de încurajare a acţiunilor „profesionale”, „antifasciste”, studenţeşti.

Sub formula „studenţimea să se preocupe din nou de nevoile ei”, pe care le-ar fi părăsit de când s-a integrat disciplinei naţionaliste, şi prin lozinca „Jos fascismul!” se caută dizolvarea studenţimii. În grabă, şi sub protecţia directă a poliţiei, s-au constituit, fie la sedii politice, fie pe facultăţi, qanemice grupuri de „studenţi democraţi”, strânşi acolo „fără deosebire etnică sau de religie” (mai ales), şi de ale căror preocupări doctrinare fac tărăboi mare toate ziarele jidoveşti din Sărindar ori de pe aiurea. Manevra Internaţionalei, asistată de complicitatea politicienilor români, este sortită eşecului şi de data aceasta. Diversiunea n-a prins şi nu va prinde. Studenţimea naţional-creştină, perfect disciplinată şi conştientă de marele rol pe care l-a jucat şi îl va juca, nu s-a lăsat atrasă în cursă. „Fronturile democratice” ale studenţimii vor avea aceeaşi soartă, ca tot ce s-a încercat până acuma împotriva studenţimii” (48).

Experienţa „frontului popular” în ţara noastră a luat sfârşit puţin după aceea, printr-un eşec răsunător; şi, ceea ce este mai curios, nu ca rezultat al vreunei contraofensive a forţelor de dreapta, ci printr-un fenomen ce nu s-a mai văzut în România din 1922: o reacţie a opiniei publice, care a măturat, ca un uragan, fragilele organizaţii ale frontului popular.

Cu începere din luna Mai 1936, şi cu punctul culminant către mijlocul lunii următoare, o mişcare colectivă de protest izbucneşte împotriva provocărilor Moscovei. Răspândită în toată ţara, ea a luat aşa proporţii încât, într-o clipă, a făcut să dispară tot ceea ce urziseră agenţii comunişti în mai multe luni de penibilă aşteptare. Nimeni nu s-a putut opune acestei unde de indignare a conştiinţei naţionale ultragiate. Nici guvernul, nici Palatul n-au putut nimic salva.

Mişcarea Legionară a luat parte la lupta generală de condamnare a frontului popular, alături de toate partidele de dreapta. Totuşi, mişcarea anticomunistă nu s-a mărginit la sectorul politic. Ea a invadat studenţimea, s-a propagat în asociaţiile profesionale: avocaţi, medici, arhitecţi, ingineri, preoţi şi profesori; şi, ceea ce este cel mai semnificativ, a determinat adeziunea presei naţionale, a presei curat româneşti, cu marele ziar „UNIVERSUL” în frunte. O virulentă polemică s-a angajat între „UNIVERSUL” şi trustul iudeo-marxist al gazetelor „de pe Sărindar”, cotidienele „ADEVĂRUL” şi „DIMINEAŢA” în primul rând, asupra chestiunii capitale a „PRIMATULUI NAŢIONAL ÎN VIAŢA PUBLICĂ ŞI PROFESIONALĂ”.

Pentru întâiaşi dată, presa „de pe Sărindar”, dirijată de iudeo-marxiştii BLUMENFELD, PAUKER, HONIGMAN şi ceilalţi, e condamnată de opinia publică şi publicaţiile ei arse în pieţele publice. La Bucureşti şi în toate oraşele ţării, gazetele iudeo-comuniste nu se mai vindeau, şi nu mai puteau fi vândute. Ele erau smulse de către manifestanţii revoltaţi, din chioşcuri, din mâinile vânzătorilor, şi aruncate în foc. Boicotajul se generalizează şi, cu începere din acest moment, o asemenea presă, atât de ostilă intereselor neamului românesc, îşi pierde definitiv creditul în faţa opiniei publice.

Agitaţia ia sfârşit odată cu sosirea iernii. Cu cenuşa ultimelor exemplare arse, dispare şi din ţara noastră „frontul popular”