5) TABĂRA DE LA CARMEN-SYLVA.

În vara anului 1936, activitatea predominantă a Legiunii a fost consacrată taberelor de muncă. De la patru, în 1934, numărul lor s-a ridicat la douăzeci în 1935; pentru ca să crească în aşa fel, în 1936, încât aproape fiecare judeţ (71 în total) să-şi aibă propria sa tabără de muncă. Fără să mai pomenim de şantiere, de mici lucrări, al căror număr se ridica la mai multe mii. Nu exista cuib care să nu realizeze cel puţin o lucrare de interes general.

Toţi oamenii cinstiţi admirau munca legionarilor. Aici se înălţa o biserică; acolo o şcoală; în altă parte se construia o casă de odihnă sau o locuinţă pentru o familie săracă de ţărani ori de muncitori… În anumite judeţe, legionarii începuseră să clădească sediul organizaţiei. Anul 1936 va rămâne în istoria Legiunii drept „anul taberelor de muncă”.

Căpitanul ăşi petrece această vară în tabăra de la Carmen-Sylva. Zi cu zi, era la postul său printre legionari. Împărtăşea cu ei viaţa aspră, dormea sub un cort ca şi dânşii, şi mânca aceeaşi mâncare… Singurul lux pe care şi-l permitea era o ţigară în orele de repaus. Era departe de familie, de soţia lui şi de tot ceea ce nu avea legătură directă cu tabăra. Toată energia îi era concentrată asupra sutelor de legionari veniţi la Carmen-Sylva din toate părţile României. El le era comandant, dar şi tată, sfătuitor, exemplu…

Cu ochiul strălucitor comtempla lucrările din tabără: unii scoteau pietre din mare; alţii le transportau în tabără; nişte echipe clădeau ramblee pentru evitarea surpăturilor pe timp ploios, terenul fiind în pantă. Mulţi munceau la drum; o şosea largă coborând de la faleză până la mijlocul taberei. Alţii făceau grădinărit într-un ogor vecin. Echipa de serviciu de la bucătărie prepara hrana în cazane enorme. Toţi lucrau cu veselie şi cu ardoare. O privire a Căpitanului era suficientă ca să-i reanimeze; bucuria de a trăi cu el compensa toate eforturile…

Munca începea în zori; se făcea o pauză la amiază pentru dejun şi se continua apoi până la apusul soarelui. Tabăra era condusă milităreşte. În fiecare zi, Căpitanul desemna un ofiţer de seviciu, care era răspunzător de funcţionarea taberei până a doua zi. Acesta dădea deşteptarea, aduna pe legionari în careu, dădea raportul Căpitanului şi trimitea oamenii la treabă. El avea grijă de curăţenia în tabără, de hrană, de primirea şi instalarea noilor veniţi.

Lucrările propriu-zise erau dirijate personal de Căpitan. El stabilise programul treburilor cotidiene şi obiectivele de atins. Fiind dotat cu simţul arhitectonic, conducea lucrările cu precizie şi cu gust, încercând să unească utilul cu esteticul.

Seara, după cină, era consacrată educaţiei. Tabăra trăia atunci o altă viaţă. După apăsarea oboselii şi a căldurii zilei, legionarii aspirau să evadeze de pe pământ şi să descopere înţelesul existenţei lor legionare, al sacrificiilor, al luptei lor… Adunaţi în jurul Căpitanului, îi ascultau vorbele, şi maiestatea naturii dădea un plus de greutate învăţămintelor sale. Un foc de tabără ardea cu o flacără surdă… Şeful, aşezat pe o piatră sau pe un butuc, în mijlocul lor, le cuvânta… Singure, lumina focului şi aceea a lunei se reflectau pe feţele lor atente. Liniştea exterioară îi învăluia; abia de se mai auzeau clipocitul valurilor şi trosnitul lemnelor care ardeau… Ai fi crezut că trăieşti o scenă din Scripturi: Hristos vorbind mulţimii, la malul apei… Glasul lui, bine timbrat pătrundea adânc în inimi. Vizionarul, doctrinarul şi politicianul se topeau într-o singură gândire. În cuvintele sale, trecut, prezent şi viitor se uneau, pentru a furniza cel mai bun răspuns problemelor stresante. Pentru el, price reflecţie lua perspectiva eternităţii. Şi totuşi, chiar în circumstanţe asemănătoare, Corneliu Codreanu se ferea să ţină discursuri ori să se angajeze în discuţii sterile. Departe de astea!… Nu era în genul lui. Elocvenţa sa era elocvenţa faptelor. N-avea defel gust pentru adunările publice; prefera să trimită alte persoane ca să vorbească mulţimilor, şi în special pe tatăl său, prof. Ion Zelea Codreanu, orator popular fără pereche. Căpitanul era şi el un orator, dar de o altă specie: el vorbea sufletului, căuta căile de acces spre interior. Ca să poată să-şi dezvolte întreaga forţă de convingere, avea nevoie de o ambianţă intimă, de căldura camarazilor săi. Nu se simţea bine decât în mijlocul alor săi, şi doar acolo gândirea lui îşi demonstra întreaga forţă. Pentru a se manifesta din plin, trebuia să simtă, încă de la bun început, o comuniune spirituală cu auditoriul său. Atunci, elocvenţa lui atingea sublimul.

O altă caracteristică a causeriilor Căpitanului era aceea că nu-i plăcea să se întindă prea mult asupra unui acelaşi subiect. Câteva fraze îi erau suficiente ca să-şi explice gândirea. Afecţiunea, maniera de cuvântare academică sau didactică, îi repugnau. Deşi ascendentul său, faţă de legionari a fost total, nu voia să pară că le dă lecţii, că le calcă ştiinţa şi personalitatea. Îi plăcea vorba vie, dialogul; prefera să fie întrebat.

Căpitanul era în acelaşi timp un eminent pedagog. Ştia că, pentru a educa, trebuia să se situeze la nivelul de înţelegere a oamenilor, să caute aflarea a ceea ce e în sufletul lor; şi, după aceea, să încerce a-i ridica până la marile adevăruri naţionale-creştine. Toate felurile de probleme i se puneau de sute de legionari care-l înconjurau. Le răspundea cu aceeaşi bunăvoinţă şi seriozitate la toate, atât chestiunilor profunde şi subtile puse de oamenii simpli, cât şi acelea mai simple, şi chiar naďve, ridicate de un liceean, un ţăran sau un muncitor. Deşi îşi făcuse studiile în drept şi economie politică în Franţa, n-avea vanitatea anumitor intelectuali care, deoarece şi-au asimilat câteva noţiuni timpurii, cred c-au cucerit înţelepciunea totală. Aici era legionarul, ce predomina în Legiune, şi toate clasele sociale erau respectate în mod egal.

Iată câteva din întrebările puse Căpitanului în acele memorabile şedinţe nocturne de la malul Mării Negre:

— Care trebuie să fie comportamentul legionar faţă de celelalte grupări naţionaliste, Vaidiste şi Cuziste?

— Care e situaţia ziarului „PORUNCA VREMII”?

— Cum vom ajunge la putere, dacă guvernele continuă să ne persecute?

— Ce atitudine să luăm faţă de Iuliu Maniu?

— E profitabilă crearea de tabere, sau ar fi mai folositor ca timpul petrecut şi energia depusă în tabere să fie întrebuinţate în propagandă şi organizare?

— E de salutat faptul că legionarii se căsătoresc, întrucât viaţa lor este în permanenţă expusă pericolelor?

— Care este rolul femeii în organizaţie şi în societate?

— Cum se poate concilia viaţa de student, constrâns de studii şi de examene, cu viaţa de legionar?

— Care e atitudinea Bisericii Creştine faţă de război şi de orice act sângeros?

În răspunsurile sale, Căpitanul nu se mulţumea să dea soluţii la cazurile ridicate; el exprima şi principiile şi legile legionare. Baza răspunsurilor lui era întotdeauna practică şi doctrinară, totodată. Nu uita niciodată latura educativă a problemelor, chiar când subiectul în discuţie era pur politic. Cuvintele care-i reveneau neîncetat pe buze, ca un leit-motiv al concepţiei sale integral educative, erau: DRAGOSTE, BUN SIMŢ, COMPORTAMENT CORECT.

Aceste trei cuvinte sintetizează întreaga etică legionară. Un legionar trebuie sărespecte buna-cuviinţă în toate ocaziile. El trebuie să fie bun, duios, tolerant. Nici lăudăros, nici orgolios; să păstreze măsura în toate, să nu facă nici un gest deplasat. Trebuie să evite atacul la persoană, să nu poarte cămaşa verde decât cu bună ştiinţă; să nu provoace autorităţile fără motiv, nici să le exalte; să fie curat îmbrăcat, evitând ostentaţia; îmbrăcămintea lui, chiar peticită, să fie curată şi îngrijită. Să respecte femeia şi să nu comită nici o mojicie faţă de duşman…

Şedinţele se terminau cu cântece, ieşind din sute de piepturi tinere: cântece triste, cântece eroice, cântece evocând gloriile strămoşeşti, cântece care păreau a-i transfigura…

Renumele Legiunii pătrundea din ce în ce mai adânc în ţară; poporul urma, tot mai numeros, calea trasată de Căpitan. Totuşi, aceste, succese de masă nu-l satisfăceau. Viziunea lui mergea mult maideparte. Era preocupat de problema „omului nou”…Crearea acestui „OM NOU” era obiectivul său principal în privinţa neamului nostru; fiindcă acest om, odată făurit, ar fi putut rezolva toate problemele naţiunii. De aceea, în toate Circulările sale din acel timp, insista asupra importanţei educative a taberei.

La 10 Iulie 1936, Corneliu Codreanu adresă o Circulară comandanţilor de tabără, cerându-le să acorde prioritate educaţiei legionare:

Educaţia legionarilor în tabere „Aveţi grijă de educaţia legionarilor. Acestea se pot realiza:

A. Prin exemplu de viaţă comun! Ducând aceeaşi viaţă cu ei. Purtându-vă cu bunătate şi cu iubire.

B. Prin lecţiile de educaţie prin care ţineţi în şedinţă.

Aici veţi insista asupra următoarelor chestiuni:

1. Boala dezunirii şi a certurilor din organizaţie.

2. Pâra camaradului, şoapte la ureche, intrigă.

3. Nemulţumiri în contra şefilor, care au şi ei şefii lor care-i controlează.

4. Spionajul şi trădarea.

Insistaţi cu deosebire asupra purtării în societate a legionarului. prin purtarea lui, un legionar poate să ne facă cel mai mare bine sau cel mai mare rău.

Nu daţi exemplu de purtări urâte, necuviincioase, mândrie, îngăimare, discuţii prosteşti, etc.