6) Marşul frăţiilor de cruce

În după-amiaza zilei de 15 Iulie 1936, o lungă coloană legionară îşi făcu apariţia în tabăra de la Carmen-Sylva. Era formată din tineri sub 20 de ani, elevi de liceu şi din alte şcoli secundare. Ei parcurseseră pe jos cei 22 de km care separă Constanţa de Carmen-Sylva, sub razele arzătoare ale soarelui de vară. În timpul întregului marş, aceşti tineri nu mâncaseră nimic şi nu băuseră nici o picătură de apă, respectând ordinul conducătorului lor, Gheorghe Istrati, care voia să le încerce voinţa şi capacitatea de rezistenţă. Effort epuizant pentru liceeni, orăşeni în cea mai mare parte, care, în viaţa lor, nu făcuseră un astfel de effort fizic, nici marşuri lungi. Totuşi, nici o defecţiune şi nici o slăbiciune nu au fost semnalate; nici un bolnav, nici un rămas în urmă. Toţi suportaseră încercarea în perfecte condiţii.

Când au pătruns în incinta taberei, cântând „Sfânta tinereţe legionară”, orice urmă de oboseală dispăruse de pe feţele lor. Bucuria de a-l vedea pe Căpitan, şi de a se afla în tabără cu el, vreme de două săptămâni, compensa toate probele fizice.

Aceti tineri erau membrii organizaţiei legionare „Frăţiile de Cruce”, care se ocupa cu educaţia tineretului din instituţiile şcolare.

„Frăţia de Cruce” este un nume strâns legat de vicisitudinile istorice ale neamului românesc. Când duşmanii invadau pământul patriei noastre, sau când domnitori răi oprimau poporul, se ridicau din sânul naţiei oameni viteji, care combăteau pe opresori. Ei veneau în ajutorul maselor oprimate, şi, prin sprijinul lor îndrăzneţ, semănau teroarea printre tirani. Aceşti răzbunători se legau între ei prin jurăminte, jurându-şi loialitate mutuală până la moarte. Luau Crucea drept martor al jurămintelor lor, şi-şi făceau chiar tatuaje ale imaginii ei pe braţ. Aceşti oameni erau „Frăţiile de Cruce”.

Corneliu Codreanu alesese numele acestei foarte vechi instituţii, ca să desemneze organizaţia împuternicită cu perfectarea educaţiei tineretului în spiritul nou al naţionalismului creştin, pe care voia să-l imprime.

Ideea organizării tinerilor din clasele secundare în „Frăţia de Cruce” germinase în mintea lui Codreanu, în toamna lui 1923, pe când era închis în închisoarea de la Văcăreşti, inculpat în chestiunea „complotului studenţesc”…Meditând asupra raporturilor partidelor şi clasei dirigiuitoare cu tineretul, Corneliu Codreanu ajunsese la următoarele concluzii:

— Şcolarii de astăzi sunt viitoriii conducători ai ţării;

— De educaţia acestor elevi va depinde calitatea clasei conducătoare de mâine, printr-o relaţie de la cauză la efect;

— Dacă avem azi o clasă dirigiuitoare egoistă, laşă şi perfidă, aceasta se datorează mediului în care au fost crescuţi actualii politicieni;

— Şcoala actuală n-are nici o preocupare moralizatoare. Se pune accent pe cultura intelectuală, se acordă o importanţă nemăsurată acumulării de cunoştinţe, rezultatelor examenelor şi se neglijează formaţia morală. Şcoala modernă lasă sufletul în paragină;

— Paralel şcolii, şi fără să împieteze atribuţiile profesorilor, trebuie inoculată tineretului dragostea de patrie, sensul loialităţii, al onestităţii, credinţa. Aceşti tineri trebuie să crească într-un mediu curat, de unde să respingă exemplul laşităţii, al trădării, influienţa ttuturor sentimentelor josnice;

— Aceste mediu, această şcoală paralelă, fondată pe spiritul de sacrificiu, pe eroism, va fi „Frăţia de Cruce”.

Misiunea noii organizaţii este rezumată în următorii termeni:

Frăţia de cruce

O organizaţie a tineretului român care acoperă toată ţara, care are ca scop suprem formarea de buni soldaţi pentru România de mâine: acesta e imperativul actualelor timpuri – este un imperativ, coeficient al viitoarelor lupte la care tinerimea va fi chemată; şi care vor cere de la ea un spirit sănătos, un mare suflet, un pumn de oţel; e o necesitate ca să fie apărat sufletul copiilor noştri de atacurile sistematice ale duşmanilor.

A fi „Fraţi de Cruce” înseamnă fraternitatwe până la moarte, în jurul Crucii, al tuturor acelora care simt în sufletul lor scânteia sacră a iubirii pentru patrie”.

(Gheorghe Istrati, „Frăţia de Cruce”, Colecţia „OMUL NOU”, 1952, p.11)

Răspunsul adresat de Corneliu Codreanu din închisoare, în toamna lui 1923, elevilor Liceului „Mihail Kogălniceanu” din Vaslui, prin care-i încurajează să se organizeze, trebuie considerat ca actul de întemeiere a „Frăţiilor de Cruce”: „Aici, în această închisoare, în care suntem aşa de departe de lumea libertăţii, mult mai departe decât vă puteţi imagina, orice veste din afară ne bucură, ne aminteşte de zilele fericite în care putem să privim şi noi cerul…

Şi când aceste veşti ne sosesc de la tânăra generaţie, sfântă şi ardentă, care aşteaptă cu nerăbdare ceasul de îmbrăcare a uniformei şi de punere a mâinii pe sabie, atunci spiritul nostru este cuprins de un fior adânc şi sacru. Pentru că aceşti tineri sunt crainicii bătăliilor ce vor veni ca să decidă destinul pământului nostru strămoşesc. Cui va aparţine el? Nouă? Vouă, copii? Românilor care trăiesc aici de veacuri, ori invadatorilor străini?

Trebuie să luaţi seama de aceste responsabilităţi, dragi camarazi, şi să pregătiţi solid mintea, şi mai ales sufletul vostru, căci, nu contează să ai filosofi, dacă aceştia sunt toţi laşi, fără caracter, fără suflet ori, şi mai rău, şi-au pierdut sufletele.

(Citat din Gh. Istrati –”Frăţiile de Cruce”, Colecţia „OMUL NOU”, 1952, p13) din fundul închisorii, Corneliu Codreanu ajunsese nu numai la concluzii teoretice asupra necesităţii creării unei organizaţii a tineretului din licee şi colegii; dar şi elaborase planul de constituire a „„răţiilor de Cruce”„ îndată după ieşirea din închisoare, l-a şi pus în aplicare.

Cea dintâi organizaţie a „Frăţiilor de Cruce” a fost creată în Iaşi, la 1 Mai 1924, şi grupa de elevi din şcolile acestui oraş. Pe urmă, altele au fost constituite în mai multe oraşe din Moldova.

Primul conducător al „Frăţiilor de Cruce” a fost Ion Moţa, numit în Septembrie 1924. În urma „cazului Manciu”, Moţa a fost arestat şi „Frăţiile” au rămas câtva timp fără şef. Eliberat trei luni mai târziu, reia conducerea organizaţiei şi reuşeşte răspândirea ei şi în Transilvania. Sub conducerea lui Ion Moţa, „Frăţiile de Cruce” au dat prima bătălie: campania pentru lămurirea opiniei publice în legătură cu procesul intentat lui Corneliu Codreanu pentru moartea lui Manciu. Graţie elevilor din licee, încadraţi în „Frăţiile de Cruce”, zeci de mii de manifeste, de broşuri şi de scrisori au fost difuzate în cele patru colţuri ale ţării noastre.

Planul lui Ion Moţa era să provoace un puternic curent naţionalist în întreaga ţară, mai ales, în regiunea în care trebuie să se judece procesul. Efectele acestei campanii s-au făcut simţite în timpul procesului. Naţiunea întreagă aflase cine este acuzatul, ce lupte a dus el, ce voia. Opinia publică, nehotărâtă la început, a trecut de partea lui Corneliu Codreanu. „Frăţiile de Cruce” au jucat un rol determinant în această mişcare de opinie, care a izbutit să ducă la achitarea de la Turnu Severin.

Criza generală care a lovit mişcarea naţionalistă după ruptura Ligii, a zguduit grav organizaţia tineretului. Anii 1926-1927 reprezintă o perioadă de dezorientare şi de declin în istoria „Frăţiilor de Cruce”…Singure, organizaţiile din Focşani şi din Galaţi au reuşit să supravieţuiască şi să-şi menţină unitatea, constituind pepiniere ale conducătorilor legionari.

După crearea Legiunii, în 1927, legăturile au fost reînnodate şi s-a trecut la organizare. Treaba aceasta a mers foarte lent în anul întâi, deoarece multe „Frăţii de Cruce” de primă extracţie, decepţionate de ruptura Ligii Cuziste, s-au dispensat. Chiar puternica organizaţie de la Iaşi îşi pierduse în bună parte efectivele. Însă, puţin câte puţin, grupurile s-au reconstituit sub pavăza Legiunii, şi „Frăţiile de Cruce” şi-au reluat lupta cu elanul de odinioară.

Ele iau parte, de-acum înainte, la toate marile lupte ale Legiunii: marşul în Basarabia – luptele electorale din Neamţ şi din Tutova – digul de la Vişani – şi împărtăşesc suferinţele camarazilor lor mai în vârstă. Din această epocă datează un celebru Manifest al lui Corneliu Codreanu, adresat liceenilor care-şi terminau cursurile şi erau doritori să se încrie în Garda de Fier: „Există DOUĂ TINEREŢI – se spunea în acest Manifest. Există tineri care-şi zic studioşi, cu lunetele pe nas, cu un aer fals de savant, cu gesturi studiate, cu un umăr mai înalt decât celălalt, pentru a fi mai interesant, pieptul umflat şi strâns, picioarele răsucite; veniţi cu haine cârpite şi modeste, ei au devenit, câteva luni mai târziu, „Don-Juanii” centrelor universitare; şi aruncă priviri dispreţuitoare masei vulgare; le este ruşine să ţină în mână toporul pentru a sparge lemne acasă, să ia plugul în mână sau sapa pentru prăşit, când buruienile sufocă porumbul, ori să se pună în spatele tejghelei, ca să-şi ajute mama. Convinşi că pot rezolva, dintr-o trăsătură de condei, cele mai mari probleme, au un singur ideal de viaţă: să se slujească de politică pentru a ajunge cât mai sus şi mai uşor posibil; gata să sărute mâna primului stăpân puternic ce le promite vreo favoare.

Aceştia sunt neputincioşii, fariseii, incapabilii, linguşitorii şi risipitorii, din care se recrutează, după aproximativ 60 de ani, cea mai mare parte din conducătorii ţării, condamnată astăzi să plătească toate păcatele.

Cu astfel de oameni era fatal ca toate josniciile să triumfe la noi.

Dar există şi un alt tineret!

Un tineret care priveşte spre cer. Capabil, sănătos şi simplu, să pună mâna pe carte sau pe plug, pe armă sau pe unealtă, când trebuie. Capabil să respecte ceea ce e sacru în această ţară şi s-o apere făcând din pieptul său un meterez.

Care ştie să întindă o mână sinceră prietenului, să lovească duşmanul şi să huiduie pe imbecil sau pe trădător.

Acesta este tineretul format la şcoala Legiunii şi a Gărzii de Fier”.

În timpul marii prigoane din anii 1933-1934, „Frăţiile de Cruce” au dat tribut de sânge pentru cauza naţionalismului. Un tânăr bacalaureat, Virgil Teodorescu, a căzut lovit de un glonte, pe străzile Constanţei, atunci când lipea un afiş electoral. Alţi tineri au fost arestaţi şi aruncaţi în închisoare.

După prigoană, „Frăţiile de Cruce” au trecut şi ele printr-o perioadă de prefacere şi de transformări. La 10 Noiembrie 1934, Căpitanul a numit ca şef al organizaţiei din întreaga ţară pe un bărbat de o valoare excepţională: Gheorghe ISTRATI. Sub conducerea sa, organizaţia a luat o extraordinară dezvoltare, şi reţeaua ei a cuprins, încet-încet, toată ţara.

Istrati era un conducător model. El cerea tinerilor de sub ordinele sale o disciplină puternică; le impunea privaţiuni, dar, totodată, ştia să dea el însuşi exemplul. Era respectat şo preţuit, căci unea, în comanda sa, severitatea şi bunătatea. Nu lăsa să treacă nici o greşeală fără a o remarca şi a o pedepsi, pentru ca urmările să nu afecteze pe ceilalţi. Avea darul de a adapta doctrina legionară la mentalitatea acestor spirite tinere. În fraze precise şi clare, exprima gânduri de o mare profunzime; şi chiar intelectualii versaţi în cunoaşterea doctrinei veneau să-l consulte în anumite probleme.

Gh. Istrati este şi autorul unei lucrări consacrate, în sistemul de educaţie şi de organizare preconizat, cunoscute sub numele de „Îndreptarul Frăţiilor de Cruce”…Ca să scrie această carte, el a plecat de la dispoziţiile Căpitanului în materie de formare a tineretului din licee-colegii. Nu numai atâta, el le-a unificat, formând un corp de norme din toate aceste dispoziţiuni diverse, şi le-a completat pe baza propriei sale experienţe acumulate în timpul în care exercitase funcţia de Şef al „Frăţiilor de Cruce”.

Când a prezentat Căpitanului manuscrisul, acesta a fost înspăimântat de mărimea lui, ce nu-i părea adaptat tineretului. După ce l-a citit, i l-a restituit cu elogii, fără să-i schimbe o virgulă.

„Îndreptarul Frăţiilor de Cruce” este o operă capitală pentru cunoaşterea istoriei şi doctrinei legionare. Cartea aceasta conţine un istoric al organizaţiei, care, de la debut, se confundă cu acela al Mişcării: un expozeu al principiilor legionare, sub formă adaptată tineretului; în sfârşit – şi aceasta e partea cea mai însemnată – sistemul de educaţie şi de organizare a „Frăţiilor de Cruce”, în forma sa definitivă, aşa cum se cristalizase de-a lungul perioadei de expansiune a Legiunii.

Până la prigoana din 1933 nu existau decât organizaţii răzleţe, răspândite de-a lungul şi de-a latul ţării; de atunci; ele s-au înmulţit atât de tare încât Căpitanul s-a văzut constrâns să lărgească cadrul lor de organizare. În linii mari, sistemul de organizare era următorul:

1. Frăţiile de Cruce: toţi „fraţii” dintr-un liceu, sau dintr-o şcoală de acelaşi nivel, se asociau, constituind unitatea de bază a organizaţiei. Aici se făcea educaţie şi tot aici pornea acţiunea de recrutare de noi membri.

3. Corpul Frăţiilor de Cruce: Toate Grupele F. D. C. din întreaga ţară formau „Corpul F. D. C.”, al cărui sediu era la Bucureşti, condus direct de Centru, sub supravegherea Căpitanului.

Conducerea Corpului F. D. C. se chema „Comandamentul F. D. C.”.

Între 25 şi 30 Noiembrie 1936 s-a ţinut în Bucureşti prima „Şcoală de cadre” a Frăţiilor de Cruce” din întreaga ţară. Au luat parte 67 de şefi de Grupe, ceea ce înseamnă că, din 71 de judeţe, 67 aveau organizaţii compacte ale F. D. C.-ului.

Cu această ocazie au fost examinate şi rezultate obţinute de organizaţie, conform noii metologii întrebuinţate după 1934. Drept urmare a cestui examen, Căpitanul a aprobat definitiv „Îndreptarul F. D. C.”, elaborat de Gh. Istrati, şi i-a cerut să-l pregătească pentru publicare. Cartea a apărut în anul 1937.

La 13 Ianuarie 1937, Ion Moţa, primul şef al „Frăţiilor de Cruce”, căzu pe frontul spaniol. Această jertfă a avut un efect impresionant asupra miilor de tineri fedecişti. Cu o energie înteţită, ei au răspândit crezul legionar în masa elevilor, reuşind nu numai să creeeze în toate şcolile secundare organizaţii „F. D. C.”, ci să şi provoace un curent de simpatie, în marea majoritate a elevilor neîncaqdraţi, faţă de Mişcare.