8) PEDEPSIREA LUI STELESCU.

Se cunoaşte biografia lui Stelescu. Acest tânăr, la 25 de ani ajunse la o situaţie nesperată: fusese ales deputat pe listele Gărzii de Fier, datorită lui Corneliu Codreanu, care, prin acest gest, voia să arate cum răsplăteşte Legiunea vitejia şi sacrificiul soldaţilor ei.

Totuşi, îmbătat de orgoliu, Stelescu s-a pus în slujba duşmanilor organizaţiei ţării sale, şi atentase împotriva vieţii şefului lui. Descoperit, înainte de a-şi fi pus în aplicare planul monstruos, el fusese judecat de un Tribunal legionar de Onoare şi declarat vinovat. După această judecată, Căpitanul îl eliminase din Mişcare, lăsându-i, cu toate acestea, o posibilitate de a se răscumpăra, prin sacrificii voluntar consimţite.

Stelescu a refuzaz să se supună acestei sentinţe care reflecta, totuşi, imensa bunătate a lui Corneliu Codreanu şi spiritul de înţelegere şi iertare al Mişcării Legionare. Dacă Stelescu ar fi făcut cel mai mic gest de căinţă, Căpitanul l-ar fi iertat şi, cu timpul, I-ar fi redat rangul lui în Mişcare. Ceea ce se produsese cu Cotea, tânărul însărcinat cu atentatul. A doua zi după confesiunea şi căinţa lui, îşi reluase locul în familia legionară, Căpitanul înţelegând că era victima lipsei sale de discernământ.

Stelescu, devorat de orgoliu şi resentiment, a urmat o altă cale. Tentativa de asasinare cu revolverul sau otrava nereuşind, încearcă să-l asasineze pe Şeful Legiunii moraliceşte. Cu bani de la guvern, scoase o revistă, pompos denumită, „CRUCIADA ROMÂNISMULUI”, care se limita să-l defăimeze pe Căpitan. Îi imputa lui Corneliu Codreanu toate crimele imaginabile, ieşite dintr-un suflet pervertit. Cu o diabolică perseverenţă, număr după număr, lansă în opinia publică atacurile cele mai infame. Trebuie să reamintim că Stelescu beneficia de complicitatea cenzurii, pentru că, pe când ea lăsa toată libertatea în defăimarea Căpitanului, aceeaşi cenzură interzicea orice publicaţie legionară şi suprima orice articol ce-ar fi încercat să pună la punct pe impostor.

Această campanie, alimentară cu cele mai nedrepte acuzaţii, şi mai neverosimile, revela abjecţia morală în care se scufunda Stelescu. El îşi juca ultima carte, după ce se arătase incapabil de loialitate şi de fidelitate faţă de proprii camarazi. Pentru a-şi asigura o oarecare situaţie politică, se coborâse până acolo încât se asociase cu Forţele Oculte şi le executa orbeşte ordinele, în schimbul banilor evreieşti.

Mârşăviile publicate de „Cruciada Românismului” nu puteau să întineze pe Căpitan. El înregistra cu tristeţe şi dezgust convulsiile neputincioase ale unui camarad decăzut din demnitatea şi din plenitudinea fiinţei lui spirituale. Nu de el se temea, în efectul acestei campanii, căci nu se punea chestiunea unei rivalităţi cu Stelescu, în ciuda eforturilor inamicilor în acest sens. Căpitanul avea în jurul său zeci de mii de oameni intregi, în timp ce Stelescu nu dispunea decât de câteva elemente, şi acestea îndoielnice. Fondurile guvernului nu erau suficiente pentru a crea o mişcare!…

Cu toate acestea, pe când Căpitanul suporta în tăcere avalanşa aceasta de calomnii, mânia sporea din partea legionarilor. Ei erau furioşi, şi cu greu îşi stăpâneau indignarea, citind foaia lui Stelescu, care apărea cu regularitate în condiţii tipografice excepţionale. Repetarea infamiilor punea la grea încercare puterea de rezistenţă a oamenilor. Tensiunea creştea zi de zi şi scandalul devenea inevitabil. La toate întrebările lor în legătură cu atacurile lui Stelescu, legionarii primeau acelaşi răspuns al lui Corneliu Codreanu: „Dacă eu, care sunt lovit, pot să fiu răbdător, voi nu peteţi? Lasă că trece!”

Foştii amici şi camarazi de luptă ai lui Stelescu erau scandalizaţi şi chinuiţi. În adâncul inimii lor, ei mai păstrau un sentiment de regret pentru fostul lor camarad câzut atât de mult. De aceea, ei s-au dus să-l găsească, rugându-l să se calmeze şi să înceteze de a face jocul duşmanului. Stelescu interpreta gestul lor drept un semn al slăbiciunii lui Corneliu Codreanu; şi, în loc să se modereze, îşi intensifica campania. Or, toate aceste tentative au fost făcute fără ştirea Căpitanului.

Văzând că atacurile „Cruciadei Românismului” se înteţesc, conducătorii studenţilor, dintre care unii fuseseră prieteni de-ai lui Stelescu, au făcut un pas mai departe: la Congresul de la Tg. Mureş, din Aprilie 1936, l-au inclus pe Stelescu printre complicii Forţelor Oculte şi au anunţat formarea unei echipe pentru a-l lichida, în cazul în care ar atenta la viaţa lui Corneliu Codreanu. Acest sever avertisment, exprimat public şi sub formă solemnă, nu servi la nimic. Seria ticăloşiilor a continuat cu aceeaşi virulenţă…

Ameţit de promisiunile camarilei şi de cantitatea de bani pe care îi primea, Stelescu nu a ţinut cont de furtuna ce se apropia. Or, o grupare aşa de puternică cum era legiunea în 1936 nu putea să tolereze la infinit ca Şeful ei să fie insultat de un om de nimic. Stelescu îşi imagina că temeritatea şi insolenţa lui îi sunt îndestulătoare pentru a paraliza toate reacţiile. Se înşelase amarnic. Cu efective şi posibilităţi mult mai slabe, legiune putuse domina prigoana anilor 1933-1934. Şi acuma, când potenţialul ei de luptă se mărise considerabil, era cu atât mai puţin dispusă să se lase intimidată de un element aventurier.

În vara lui 1936, legionarii lucrau în linişte în zeci de tabere deschise în toată ţara. Nimic deosebit n-a survenit în viaţa politică naţională. Guvernul şi el părea să respecte efortul constructiv al Legiunii; şi ezita să arunce jandarmii împotriva legionarilor. În această perioadă de acalmie politică relativă, izbucni cu brutalitate vestea executării lui Stelescu, la 16 Iulie 1936.

Iniţiativa pedepsirii lui Stelescu aparţinea unuia dintre foştii camarazi de luptă, Ion Caratănase, originar din Dobrogea. El a fost unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Stelescu, şi în numeroase conflicte cu jandarmii înfruntase pericolul cot la cot. Când a aflat de trădarea lui Stelescu, a fost stupefiat. Legăturile dintre dânşii erau aşa de strânse, încât nu putea crede asta. Pe urmă, văzând că Stelescu era decis să-l nimicească pe Căpitan cu orice preţ, şi că, pentru a-şi atinge scopul, nu se dădea înapoi de la noci o crimă şi nemernicie, sufletul i se umplu de furie şi văzu în Stelescu un monstru, posedat de demon. De la revoltă, nu avea decât un pas de străbătut ca să încolţească în el ideea suprimării trădătorului.

Între timp, Centrul legionare aflase că Palatul urmărea un obiectiv precis prin campania lui Stelescu împotriva lui Corneliu Codreanu: redeschiderea procesului Duca, în intenţia de a-l împiedica pe Căpitan, pe baza „revelaţiilor”lui Stelescu. Nu-i nevoie de nici un efort de imaginaţie pentru a ne da seama de ceea ce ar fi putut declara Stelescu, un om care-şi trădase şeful şi atentase la viaţa lui. Era capabil de toate infamiile, pentru a-şi sluji noii stăpâni. Perspectiva aceasta neliniştea şi mai tare pe Caratănase, întărindu-l în decizia de a acţiona.

Mărturisi aceste nelinişti lui Ion Bozântan, un legionar din Transilvania, cunoscut prin spiritul hotârât şi curajul lui. Bozântan era turmentat de aceleaşi gânduri ca şi dânsul şi, împreună, stabiliră un plan în vederea suprimării lui Stelescu. Încetul cu încetul, opt alţi legionari au fost iniţiaţi în acest proiect; în aşa chip încât echipa finală a fost constituită din zece persoane.

De ce Caratănase şi Bozântan au implicat în acţiunea lor atâţia oameni, de vreme ce trei persoane puteau acţiona tot aşa de bine? Ideea era că nu trebuia suprimat numai trădătorul, dar se cerea să se dea şi un exemplu istoric. Trădarea în sine trebuia stigmatizată; şi de aceea Stelescu trebuia pedepsit de un grup de legionari, simbolizând plutonul de execuţie de pe front. Ei au ajuns şi la concluzia că la atacul de pedepsire a lui Stelescu trebuiau să participe nu numai reprezentanţii tuturor provinciilor româneşti, ci şi studenţi şi muncitori, categoriile naţionale cele mai conştiente şi dinamice din Mişcarea Legionară. Toate aceste deziderate au fost făcute, de unde compoziţia echipei. Fiind în număr de zece, executorii lui Stelescu au primit supranumele de „DECEMVIRI”, şi sub acest nume au intrat în istorie.

Odată constituită echipa, membrii ei s-au reunit la Bucureşti, în cursul lunii Iulie, şi au început să-l urmărească pe Stelescu. Între timp, acesta s-a internat la spitalul Brâncovenesc, în vederea unei operaţii uşoare. S-a spus mai târziu că el presimţise ceva şi s-a internat la spital, spre a i se pierde urma. Acolo, a fost identificat de un student la Medicină, care, întâmplător, a informat pe unul din membrii grupei şi a dat precizări asupra pavilionului şi a camerei unde se găsea. Echipa, mobilizată în permanenţă, s-a dus la spital şi a putut pătrunde uşor până în camerp. Stelescu, care se afla în pat, schiţă un gest de apărare, dar nu a putut să fugă. Cei zece legionari descărcaseră pistoalele asupra lui. La autopsie s-au găsit 200 de gloanţe în corpul lui. Fără să fie deranjaţi de nimeni, legionarii s-au retras şi au mers să se predea „in corpore” justiţiei.

Executarea lui Stelescu a bulversat ţara. Guvernul şi grupările din solda lui, ca şi Forţele Oculte, au fost cuprinse de panică. Nu numai pentru că fusese eliminat unul din instrumentele principale ale planurilor lor tenebroase, dar şi programul studenţilor, anunţat la Tg. Mureş, intrase în faza de execuţie.

Unul din acei pe care studenţii îl vizau căzuse. Paralizat de teamă, guvernul n-a îndrăznit, cum făcuse odinioară în cazurile „Scor”, „Angelescu” şi „Duca”, să implice pe Corneliu Codreanu şi pe alţi conducători ai Gărzii de Fier. După câteva zile de agitaţie şi de ameninţări, guvernul tăcu. Justiţia se mărgini la arestarea şi la punerea sub acuzaţie a autoriklor atentatului. Căpitanul a fost chemat la Cabinetul de instructaj, la Tribunalul militar din Capitală, unde a declarat că el n-are nici un amestec în această execuţie; însă înţelegea starea de spirit a acestor bărbaţi, că o aproba şi că-i va apăra la proces.