10) COMERŢUL LEGIONAR.

Muncile din tabere erau în plină desfăşurare(suntem la 14 Septembrie 1935), când Corneliu Codreanu lansă pe legionari într-o nouă bătălie, pe care a denumit-o „bătălia comerţului legionar”.

Această acţiune s-a născut, ca şi taberele de muncă, dintr-o necesitate materială. Legionarii care lucrau la sediul central – benevol – se aflau în imposibilitatea să-şi câştige viaţa în alt mod. Nu le rămânea altă soluţie pentru a se hrăni şi îmbrăca decât să facă apel la familiile lor sau la prieteni binevoitori. Totuşi, nu se putea cere de la aceşti tineri, în plină putere a vârstei, să trăiască din milostenii ori din experimente.

Atunci, Căpitanul s-a gândit să creeze un Fond propriu pentru legionarii mobilizaţi la Centru. De ce legionarii n-ar putea ei înşişi să facă comerţ şi să devină chiar buni negustori?

Nu era o treabă uşoară. Şi, înainte de toate, această idee se izbea de mentalitatea atunci dominantă în societatea românească, după care comerţul era socotit ca o activitate inferioară. Un funcţionar, chiar prost plătit, era mai bine apreciat în societate, decât un negustor prosper. Tineretul îşi întorcea faţa de la comerţ şi urma calea profesioniştilor liberale sau a funcţiilor de stat. Se mai susţinea, în anumite cercuri interesate, că românul „nu era dotat pentru comerţ”…Trebuia deci distrusă, cu orice preţ şi cât mai repede posibil, această mentalitate defetistă şi degradantă. Trebuia demonstrat că românul era tot atât de dotat pentru afaceri ca şi evreul, grecul, armeanul sau levantinul, care dominau, pe atunci, cea mai mare parte a comerţului ţării.

O dată hotărârea luată, se punea problema găsirii celui mai mic capital indispensabil primelor investiţii. Legiunea, era atât de săracă încât veniturile organizaţiei abia puteau acoperi cheltuielile micului grup ce lucra la Centru. Dar, Căpitanul nu era omul care să dea înapoi în faţa unui asemenea obstacol. Două luni după luarea deciziei de a angaja legionarii pe calea afacerilor, la 14 Noiembrie 1935, el inaugură prima întreprindere comercială a Mişcării: o cooperativă de consum, pe care a înregistrat-o sub numele de „Cooperativa legionară”, şi pe care a instalat-o într-o aripă a sediului Legiunii: str. Gutenberg nr. 3.

În două luni, formalităţile administrative fuseseră îndeplinite, localul amenajat, marfa adusă şi sistemul de aprovizionare organizat. Toate preparativele în vederea deschiderii magazinului fuseseră efectuate sub directa sa conducere. A supravegheat lucrările de amenajare, a examinat mărfurile comandate, a fixat preţurile şi a instruit personalul. În viaţa lui nu se ocupase cu afacerile comerciale, însă ochiului său vigilent nu-i scăpa nici un amănunt: de la aranjarea atentă a localului şi până la curăţenia personalului.

Marfa provenea din toate regiunile ţării şi era livrată pe credit. Din acest punct de vedere era indubitabil că organizaţia funcţiona admirabil. Conform unei liste făcute de Căpitan, Grupurile judeţene trimiteau la Centru tot ceea ce descopereau că-i bun în judeţul lor, cele mai bune vinuri, cele mai bune brânzeturi sau trufandale. Pe măsură ce marfa se vindea, era plătită furnizorilor, care se grăbeau s-o înlocuiască.

La fel ca taberele, această Cooperativă era fructul unei necesităţi immediate: crearea unui mijloc de existenţă pentru personalul Centrului. Odată începută acţiunea, Corneliu Codreanu îi descoperi sensuri noi şi vaste posibilităţi. Experienţa comercială realizată de Mişcarea Legionară îşi revela un model de urmat, de pe urma căruia putea să profite întregul popor. Afirmaţia după românii ar fi inapţi afacerilor nu era decât o prejudecată şi o perfidă insinuare. Dovvada era făcută de către legionarii care reuşiseră perfect. Modesta lor întreprindere prinsese rădăcini şi prospera în mod regulat. De ce nu făceau la fel toţi românii?… Prin exemplul lor elocvant, legionarii deschideau compatrioţilor lor calea într-un domeniu, până atunci practic acaparat de străini. NOUA ÎNTREPRINDERE LEGIONARĂ SE TRANSFORMĂ ÎNTR-O ŞCOALĂ DE COMERŢ PENTRU ÎNTREGUL POPOR ROMÂN.

Căpitanul nu se limită la aspectul material al problemei şi la rezultatele pe care le-ar fi obţinut prin intermediul acestei iniţiative, oricâte promisiuni făcea. Succesul imediat nu justifică niciodată o acţiune omenească. O şcoală de comerţ, destinată întregului nostru popor, trebuia în mod obligatoriu să se bazeze pe anumite principii, care să dea satisfacţie şi factorului spiritual. Altfel zis, Corneliu Codreanu căuta descoperirea şi definirea, în egală măsură, a fundamentelor etice ale comerţului.

Care sunt principiile unui comerţ sănătos, se întreba Corneliu Codreanu, a unui comerţ care să nu fie în slujba unei minorităţi lacome, care să nu se bazeze pe spolierea consumatorului, care să rămână o activitate avantajoasă, dar, totodată, o activitate în serviciul comunităţii întregi?

În Circulara din din 29 Septembrie 1935, el stabili principiile ce vor guverna viitoarea Cooperativă legionară:

— Prima deviză: „Aici nu se vinde marfă de proastă calitate”

— A doua deviză (care completează pe prima): „Aici se vinde cea mai bună marfă produsă de neamul românesc”.

— A treia deviză (emisă printr-o altă Circulară): „Comerţul legionar vinde la preţuri normale”.

Respectarea acestor principii atât de simple nu putea cauza nici o pagubă comerţului în sine, considerat ca o activitate lucrativă. Prin vânzarea mărfurilor bune la preţuri moderate, clientela trebuia să crească constant, marfa să se desfacă mai repede, şi profitul, deşi redus pe fiecare articol, devenea important pe grosul cifrelor de afaceri. Era aşadar indispensabil, pentru prosperitatea întreprinderii, ca negustorul să se mulţumească cu un beneficiu modest.

Căpitanul merse şi mai departe în dorinţa de a fonda un comerţ pe baze naţionale şi morale. Mai valabil decât beneficiul realizat, era atitudinea oamenilor care lucrau în această branşă. Principiile fixate mai presupuneau oameni care se respectă pe ei înşişi. Un comerciant se înjoseşte dacă oferă clientului marfă proastă la preţuri de speculă. Respectând clientul, el se respectă pe dânsul. Între client şi comerciant se stabilesc raporturi de onoare. Bunul renume al negustorului este mult mai important decât beneficiul suplimentar pe care-l realizează înşelând pe client. Comerţul e un serviciu adus colectivităţii. Comerciantul este un individ ce exercită o funcţie în societate, exact ca profesorul, medicul, cizmarul, şi, în schimbul acestui serviciu, el are dreptul la o compensaţie, la un mic câştig. „Comerţul legionar – spunea Corneliu Codreanu – este un comerţ creştin, bazat pe dragostea de oameni, nu pe furt; un comerţ pe cinste”.

Din punct de vedere naţional, Căpitanul considera angajarea legionarilor în afaceri drept o fază nouă în istoria poporului. Un sector considerabil al economiei naţionale, abandonat până atunci străinilor, trebuia recucerit. Într-una din Circularele sale preciză: „Un drum nou suntem chemaţi să străbatem în curând, cu acelaşi succes şi cu aceeaşi glorie cu care am străbătut pe cele trei de până acum. Am biruit pe drumul sabiei şi al luptelor, am biruit pe drumul închisorilor, am biruit pe drumul muncii în tabere.

Pentru prima dată legionarismul păşeşte, peste câteva zile, pe drumul comerţului.

Trăim într-o întreagă mentalitate, sub tirania ei: românul nu e bun de comerţ.

Voim să răsturnăm, să sfărâmăm această mentalitate şi să arătăm că şi pe acest drum legionarul va învinge”.

(Cieculară pentru comerţul legionar, 26 Septembrie 1935)

Cea mai mare parte a comerţului se afla pe-atunci în mâinile evreilor. Situaţia aceea a rezultat din faptul nu că românii erau incapabili de a fi negustori, ci că evreii formau un bloc ce ataca sistematic poziţiile comercianţilor români. Aceştia, abandonaţi de către stat, neglijaţi de compatrioţii lor, obligaţi, în afară de aceasta, să lupte împotriva unei administraţii corupte, se găseau izolaţi, în oraşele lor, în faţa întregii comunităţi evreieşti. Izolaţi, fără ca cineva să-i descopere, faţă în faţă cu miile de comercianţi evrei organizaţi şi susţinuţi de comunităţile lor. În acest fel, din pricina disproporţiei forţelor economice, elementele româneşti erau progresiv eliminate. Unul după altul, ei îşi închideau magazinele, îşi vindeau casele, făceau loc celorlaţi de pe marile artere comerciale, în faţa ofensivei organizate a evreilor.

Corneliu Codreanu, conştient de pericolul grav ce ameninţa centrele comerciale ale oraşelor, trecu la atac; dar într-o manieră care putea salva comerţul românesc. El nu instiga pe tineri să strige, cum făceau cuziştii: „Jos jidanii!”; nu-i îndemna să spargă geamurile evreilor ori să-i maltrateze; îi încuraja să intre în afaceri şi să dea bătălia pe terenul în care evreii îşi afirmau superioritatea. Tineretul românesc trebuia să înveţe să facă comerţ, pentru a-şi recuceri, pe seama evreilor, prin liberă concurenţă, poziţiile pierdute.

Pentru a fi în măsură să înfrunte armata economică bine organizată a evreilor, românul trebuie şi el să se prezinte în luptă în formaţie compactă. Corneliu Codreanu preconiza deci crearea unei „armate” de comercianţi români. „Blocului evreiesc”, suveran în afaceri, trebuia să i se opună „blocul românesc”, entuziast şi decis să învingă. Legiunea, cu cadrele ei disciplinate şi dezinteresate, putea angaja această bătălie, chiar fără capitaluri, formând avangarda viitoarei cohorte de comercianţi români, căliţi de spiritul legionar. Datorită muncii îndârjite a legionarilor şi cooperării publicului, s-a putut crea capitalul iniţial; iar acest capital, câştigat cu sudoarea frunţii, putea fi relansat în circuit şi în întreprinderi tot altele, până ce întreg comerţul ţării ar fi fost în mâinile românilor.

Vom vedea cum, în timpul anilor viitori, acest proiect grandios a început să se realizeze. De la modesta Cooperativă de pe strada Gutenberg s-au născut alte întreprinderi în toate marile oraşe ale ţării.