11) ECHIPA DE CONFERENŢIARI.

Alături de „taberele de muncă”, de „comerţul legionar” şi de efortul gigantic al studenţilor, în această perioadă de tranziţie (1934-1935), pe când organizaţia abia ieşise dintr-o perioadă de teroare, îşi pansa rănile şi-şi relua încetul cu încetul activitatea politică, „echipa de conferenţiari” ocupă un loc de onoare în lupta de recuperare a Legiunii.

Acţiunea Legiunii fiind blocată în domeniul politic, Corneliu Codreanu a trebuit să imagineze alte forme de manifestare a energiei legionare, care să nu intre în conflict cu legile în vigoare. Îndată după crearea partidului „Totul pentru Ţară”, noul instrument de afirmare a Legiunii, deşi legal constituit, s-a lovit de nenumărate dificultăţi. Mai întâi, el trebuia să lupte împotriva conspiraţiei presei, dominată de evrei sau de partide; periodicele adversarilor beneficiau şi de protecţia cenzurei, care izbea numai în Legiune, lăsând cale liberă atacurilor împotriva ei. În vreme ce în 1933 Mişcarea dispunea de 17 organe de presă, acum ea nu mai avea nici unul în funcţiune.

Totuşi, Căpitanul a compensaat slăbiciunea temporară a organizaţiei de bază prin taberele de muncă, comerţ, organizaţii studenţeşti şi, în fine, prin echipa de conferenţiari. Ca bun strateg, neputându-se mişca pe frontul principal cu elasticitatea necesară, el a întreprins manevre pe flancuri, ajungând la aceleaşi rezultate: trezirea naţiunii din apatia şi deznădejdea ei.

Ce era această echip de conferenţiari?

Un grupa de personalităţi, de oameni de elită, bucurându-se de un prestigiu recunoscut în toată ţara, însărcinaţi de către şeful Legiunii să se deplaseze neîncetat în oraşele patriei, pentru a ţine conferinţe asupra unor subiecte culturale.

Prin simpla lor apariţie într-o localitate, fără să facă cea mai mică aluzie la Mişcare, ei provocau interesul şi simpatia pentru Legiune.

Printre figurile eminente ale acestei echipe, acelea care s-au remarcat prin deplasări frecvente şi prin rezultate rodnice, se pot cita: profesorul de logică şi de metafizică de la Universitatea din Bucureşti, Nae IONESCU; avocaţii Ion MOŢA şi Vasile MARIN; poetul Radu GYR. Fiecare dintre ei se impusese în profesiunea lui, ca şi în viaţa publică a ţării.

Nae Ionescu era idolul noilor generaţii de studenţi şi de intelectuali; Ion Moţa era luptătorul „fără frică şi fără reproş”, posedând, pe lângă aceasta, o profundă cunoaştere a legilor; Vasile Marin era unul din tinerii avocaţi ai Capitalei ce pledase în numeroase procese legionare, şi pe toate le câştigase; Radu Gyr era unul din poeţii cei mai înzestraţi ai noii generaţii, ce îmbogăţise poezia lirică cu un val de motive noi de inspiraţie. Pe de altă parte, toţi patru erau şi oratori consacraţi, sensibili la pulsaţiile unei săli, ştiind cum să intre în comuniune spirituală cu asistenţa.

Cum se manifesta activitatea acestei echipe?

Corneliu Codreanu indicase o orientare generală transmisă tuturor organizaţiilor legionare provinciale, pentru ca ele să se ocupe cu invitarea personalităţilor desemnate de Centru, în vederea ţinerii conferinţelor. Toată dificultatea consta în aceste invitaţii, căci ele nu puteau emana direct de la organizaţia locală legionară. Autorităţile n-ar fi permis niciodată acest gen de manifestări sub auspiciile Legiunii. Singura posibilitate era ca această faimoasă „invitaţie” să provină de la un alt organism local.

Graţie legăturilor de prietenie pe care şefii legionari le aveau la faţa locului, ei aranjau ca o „Asociaţie culturală”, un „Ateneu popular” ori un „Cerc artistic” să insereze printre propriile lor conferinţe, cel puţin unul dintre numele propuse de Centru. În acest mod, autorităţile, chiar dacă voiau să-i împiedice pe Moţa, Nae Ionescu sau Radu Gyr de a vorbi, ar fi fost izbite de protestele organismelor sub auspiciile cărora erau prevăzute conferinţele. Un conflict permanent cu aceste instituţii era indezirabil. mai mult, organizaţia legionară nu era niciodată prezentă pe afişul care aunţa conferinţa; şi cu atât mai puţin printre personalităţile care-l primeau pe conferenţiar şi-l prezentau apoi publicului. Legionarii umpleau sala şi salutau oratorul cu ropote de aplauze.

O a doua caracteristică a aceastor conferinţe era faptul că temele tratate nu se refereau niciodată la Mişcare. Oratorii vorbeau de problemele generale: un mare eveniment naţional, o figură mare a istoriei, o chestiune culturală sau filosofică etc. Totuşi, în cursul expunerii, se intercalau subtil remarci legionare, ca o reflecţie naturală, impusă de ansamblul expozeului. Astfel, vorbind despre „noua generaţie”, era imposibil să nu se facă aluzii la Mişcarea Legionară, aceasta fiind moştenirea şi interpretarea marilor aspiraţii ale neamului nostru.

Rezultatele obţinute de aceste conferinţe au fost senzaţionale. Vechile prejudecăţi, înculcate de către presa partizană, şi prin prisma în care obişnuit era judecată Legiunea, se topeau ca un bulgăre de zăpadă la soare, în faţa argumentelor şi credinţei oratorilor. Toată mentalitatea împietrită din provincie se schimba în favoarea Mişcării Legionare, aşa cum prevăzuse Căpitanul.

Autorul acestei cărţi a putut aprecia personal efectele acestei tactici în provincia Banat, unde el a avut răspunderea grupului legionar unde el a avut răspunderea grupului legionar din oraşul Lugoj. În această localitate au foyst organizate trei conferinţe de Ion Moţa, Nae Ionescu şi Radu Gyr, la intervale destul de mari.

Ion Moţa, venit la sfârşitul anului 1934, a vorbit fără să facă cea mai mică aluzie la Mişcare; timpul nu-i permitea. Prezenţa lui şi vorba sa au creat o aureolă de simpatie în jurul Legiunii, scoţând-o din gheto-ul în care partidele voiau s-o închidă.

Câteva luni mai târziu, în 1935, marea figură a profesorului Nae Ionescu şi-a făcut apariţia. Ghiaţa era deja spartă. El şi-a îngăduit să fie un pic mai explicit şi să atingă anumite puncte imposibil a fi abordate cu un an mai înainte.

În sfârşit, în 1936, vine Radu Gyr, poetul, cu verva şi lirismul carateristic. N-a mai găsit nici o rezervă. A vorbit deschis despre mişcarea naţionalistă, căci simţea publicul pregătit din punct de vedere spiritual. Entuziasmul trezit de conferinţa lui a fost într-atâta, încât legionari şi simpatizanţi, trecând dincolo de consemnele date, s-au pus în coloană de marş şi au făcut o manifestaţie impozantă. Tot oraşul a răsunat de cântece legionare.

Rezultatele conferinţelor s-au reflectat în numărul adeziunilor care le-au urmat. Preoţi, profesori, învăţători, avocaţi, ingineri, funcţionari şi muncitori au venit în masă să îngroaşe rândurile noastre, pulverizând calomnia curentă, potrivit căreia în Legiune nu se află decât „drojdia” societăţii.