9) TABERELE DE MUNCĂ.

Una din cele mai mari realizări ale lui Corneliu Codreanu, cu efecte binefăcătoare asupra neamului românesc în totalitatea lui, şi în special asupra tineretului, a fost înfiinţarea taberei de muncă.

Să ne amintim că prima tabără de muncă a fost înfiinţată de Căpitan la Ungheni, în 1924, în vremea în care el milita, încă, alături de profesorul Cuza. Cu cărămizile fabricate în tabăra aceasta, s-a construit, după aceea, „Căminul Cultural Creştin”, de la Iaşi. Piatra fundamentală a acestui Cămin a fost pusă la 13 Septembrie 1925.

După întemeierea Legiunii, această tabără de muncă de la Unghieni a fost redeschisă, în cursul primăverii anului 1928; lucrul s-a reluat în vederea continuării Căminului, a cărui construcţie a fost terminată un an mai târziu.

Dificultăţile inerente creării noii organizaţii, numărul restrâns de legionari din timpul primilor ani, grijile Căpitanului, hărţuit mereu de autorităţi, au împiedicat realizarea acestei educaţii prin tabăra de muncă. Opera aceasta rămâne în suspensie până în 1933. În vara lui 1933, Căpitanulia totuşi iniţiativa construirii la Vişani, în judeţul Buzău, a unui dig lung de 6 km, destinat protejării câtorva sate şi culturi din regiune împotriva inundaţiilor. Am arătat, în capitolul precedent, de ce acest proiect n-a putut fi dus la îndeplinire. Guvernul a interzis continuarea lucrărilor, şi câteva sute de legionari ce fuseseră concentraţi acolo au fost arestaţi, apoi împrăştiaţi.

Totuşi, la începutul lui August 1933, se reluă ofensiva muncii şi se puse bazele „Taberei de la Bucureştii-Noi”, unul din cartierele mărginaşe ale Capitalei. Acolo s-a început construirea unui Cămin pentru legionarii răniţi în lupte, edificiu care va fi cunoscut, puţin mai târziu, sub denumirea de „CASA VERDE”…Prigoana din 1933 a întrerupt lucrările de la bucureştii-Noi, şi legionarii au fost forţaţi să-şi schimbe munca fecundă din tabără cu zidurile umede ale închisorile.

Persecuţiile încetând în primăvara şi vara lui 1934, taberele de muncă iarăşi se iviră în diferite puncte ale ţării. La Bucureşti, lucrul nu putea continua la „Casa Verde”, căci clădirea era încă ocupată de jandarmi; în schimb, o altă tabără a fost dechisă în localitatea Gileşti, situată tot în împrejurimile Capitalei, pe un teren donat de un binefăcător al Mişcării: Dimitrie MICESCU. Pe acest teren, legionarii cultivau legume şi fabricau cărămizi. Şeful taberei era studentul Ion Caratănase, legionar de o vitejie nepereche, care, mai târziu, va face parte din echipa ce s-a însărcinat să-l pedepsească pe trădătorul M. Stelescu.

În această „Tabără de la Giuleşti”, Căpitanul a decorat pe generalul Cantacuzino cu „Crucea Albă”, distincţie decernată legionarilor care se distingeau prin acte de bravură. Tabăra de la Giuleşti nu dură, nici ea, decât câteva luni, căci la 17 August 1934 jandarmii şi-au făcut aici apariţia şi i-au alungat pe legionari.

Tot în cursul verii lui 1934, a fost întemeiată şi prima tabără de muncă de la Universitatea din cluj, sub conducerea dr. Ion Banea, a început construcţia unei şcoli pe Dealul Negru, sat din ţara Moţilor, una din regiunile cele mai sărace din România.

În aceeaşi epocă, în comuna Cotiugenii Mari, din Basarabia, un alt grup de legionari lucra, sub conducerea avocatului Traian Puiu, la repararea unei biserici aflate în ruină.

În Bucovina, o altă provincie românească din Nordul Ţării noastre, în suşi Căpitanul punea bazele unei tabere noi. La începutul lui Iulie 1934, el s-a dus cu un grup de legionari pe muntele Rarău şi a început acolo clădirea unei case de refugiu. Corneliu Codreanu iubea natura. Îndată ce avea un moment liber, îi plăcea să meargă, fie la munte, fie la mare. Avea o afecţiune specială pentru muntele Rarău. Acolo şi-a lecuit rănile morale impuse de Manciu şi tot acolo a luat hotărârea neaşteptată de a nu mai suporta o nouă umilinţă.

„Tabăra de la Rarău” a fost luată în mână de Vasile Iasinschi, şeful legionarilor din Bucovina, şi dusă la bun sfârşit într-un timp record. O mândră clădire s-a ridicat în acest cuib de vulturi.

La începutul lui August 1935, Căpitanul părăsi muntele Rarău şi se stabili pe litoralul Mării Negre, la Movila-Techirghiol, unde inaugură o tabără de odihnă pentru legionarii bolnavi.

Dacă examinăm o hartă a ţării noastre, constatăm că fenomenul taberei de muncă s-a răspândit în întreaga Românie. Nu exista provincie, unde, în vara lui 1934, să nu funcţioneze cel puţin o comunitate voluntară de muncă. Luând drept model taberele întemeiate de Căpitan, forţele locale ale Mişcării s-au lansat cu entuziasm în aceeaşi direcţie. Fenomenul taberei de muncă se generalizase, provocând interesul tuturor legionarilor. Plecând de la câteva iniţiative sporadice ce se pierdeau în imensitatea ţării, dinamismul legionar găsise o formă nouă de afirmare, ce va da roade spectaculare în anii următori.

Adăugăm că, o dată cu taberele de muncă, legionarii se menţineau calm pe fronturile reorganizării şi propagandei. Ei îşi reluau contactele, îşi strângeau rândurile, însă evitau să se manifeste în alt chip. Acesta era cuvântul de ordine al Căpitanului: linişte şi aşteptare. În atmosfera aceasta, el urmărea cu o vie atenţie cursul politicii româneşti, spre a determina momentul în care forţele legionare ar putea, iarăşi, să acţioneze, ziua mare.

De ce, atunci când activitatea politică a Mişcării fusese în întregime oprită, Căpitanul îşi concentra legionarii în tabere de muncă? Care era mobilul acestei atitudini?

Guvernul se afla într-o situaţie neplăcută, chiar penibilă. El voise să împiedice această formă de manifestare a legionarilor, cum făcuse în atâtea locuri, însă-i lipseau textele legale de care să se sprijine şi, în afară de asta, se izbea de dezaprobarea opiniei publice: pe ce motiv să împiedice oamenii de a lucra?! Cum să interzică lucruri de interes general, precum construcţia unei şcoli, a unei biserici, a unei case de refugiu? După eşecul suferit cu procesul recent împotriva legionarilor, liberalii ar fi fost şi mai odioşi în ochii naţiunii.

Lucrul în taberele de muncă nu putea fi pedepsit, nici invocând starea de asediu, nici încadrându-l în paragrafele recentei legi asupra apărării statului. Din această cauză legală au putut funcţiona taberele de muncă, asigurând continuitatea spiritului legionar în masa poporului.

În vara anului 1935, după întemeierea partidului „Totul pentru Ţară”, numărul taberelor de muncă trecu de la 5 la 20. În plus faţă de tabere, au luat fiinţă multe „Şantiere”. „Tabăra de muncă” avea un efectiv numeros, de 30 persoane minimum (unele ajungeau până la 300); trebuia să dureze cel puţin o lună (de obicei, dura trei luni) şi obiectul ei era realizarea unei opere importante: biserică, şcoală, dig, casă de odihnă sau casă pentru un sărac. Datorită proporţiilor şi greutăţilor de instalare a unei tabere de muncă, ea nu putea fi rânduită decât cu sprijinul organizaţiilor legionare judeţene.

Un „şantier” era constituit din cel puţin 5 persoane, trebuia să dureze barem 5 zile; lucrul efectuat era de valoare modestă: repararea unui pod pe o vale, repunerea în bună stare a unui cimitir, înălţarea unei cruci, nivelarea unei gropi, aranjarea casei unui ţăran sărac… Orice „cuib” legionar putea să ia iniţiativa unui şantier, în vreme ce o tabără era creată numai cu aprobarea Căpitanului.

Legionarii care lucrau pe şantiere şi în taberele de muncă primeau o „diplomă”, semnată de generalul Cantacuzino, în calitatea lui de şef al Partidului, şi de Corneliu Codreanu, în aceea de şef al educaţiei legionare.

În vara lui 1936, mişcarea taberelor de muncă şi a şantierelor atingea punctul culminant. Aproape toate judeţele (71 în total) aveau o tabără de muncă, iar şantierele se numărau cu miile. În aproape toate satele, legionarii realizau opere de interes general. De-a lungul patriei noastre, zeci de mii de legionari lucrau cu toată inima pentru a ajuta poporul. Studenţii, în loc să se odihnească la munte ori la mare, îşi petreceau vacanţa în tabere, frământau pământul cu picioarele lor sub soarele ardent, alături de muncitori şi de ţărani.

Cele mai importante tabere, în 1935 şi 1936, au fost următoarele:

— Tabăra de la Cluj”, unde s-a început construirea unui cămin studenţesc.

— Tabăra de la Arnota” (Oltenia), unde s-a tăiat în stâncă un drum până la mănăstirea cu acelaşi nume.

— Tabăra de pe muntele Rarău”, unde au fost continuate lucrările întreprinse de Căpitan în timpul verii 1934.

— Tabăra de pe muntele Susai-Predeal”, unde a început construirea unui Mausoleu destinat să adăpostească osemintele soldaţilor căzuţi acolo în timpul primului război mondial.

— Tabăra de la Casa Verde” (Bucureşti), unde s-au continuat lucrările pentru Căminul legionarilor răniţi.

— Tabăra de la Carmen-Sylva”, unde se amenaja litoralul Mării Negre, şi unde Corneliu Codreanu voia să clădească, ulterior, un Sanatoriu. Tabăra aceasta era comandată personal de Corneliu Codreanu, şi acolo erau instruite cadrele necesare conducerii celorlalte tabere.

Impulsul pe care l-a luat cea dintâi tabără de muncă (aceea de la Ungheni, din 1924) a fost o necesitate de ordin material: tineretul naţionalist din Iaşi nu dispunea de un local în care să se poată aduna. Totuşi, apariţia pe teritoriul patriei noastre a primei tabere de muncă voluntară a avut efecte ce depăşeau mult realizarea obiectivului ei material: EA DISTRUGEA O PREJUDECATĂ DE CLASĂ – aceea asupra muncii fizice (pe ogoare, în ateliere, în fabrici), considerată a înjosi pe om şi a reveni claselor inferioare ale societăţii.

O dată cu întemeierea Mişcării, concepţia asupra taberei de muncă voluntară s-a îmbogăţit cu alte semnificaţii. Oamenii care lucrau acolo nu mai erau recrutaţi exclusiv din studenţi, ci din toate păturile sociale. Studenţi, muncitori, ţărani, membrii ai profesiunilor liberale, funcţionari, profesori, artişti, prinţi de sânge şi savanţi, toţi fraternizau în ritmul muncii creatoare. Se făurea acolo o comunitate naţională, victorioasă, dincolo de barierele tradiţionale. Oameni de origini sociale diverse se împărtăşeau spiritualiceşte din aceeaşi întreprindere. Toţi aveau sentimentul că munca lor în tabere nu era decât preludiul marilor realizări colective de mâine, care vor schimba faţa ţării. Fără să distrugă deosebirile naturale de clasă, fără să vizeze o nivelare forţată şi absurdă a indivizilor, lucrul în comun al legionarilor contribuia la formarea „OMULUI NOU”, individ despărţit de egoismul avid, capabil să-şi consacre viaţa unor idealuri naţionale superioare.

Începând cu anul1936, Căpitanul pune din ce în ce mai mult accent pe rolul educativ al taberelor. „Tabăra – spune el într-o Circulară adresată studenţilor – are un rol educativ. Toţi acei care pleacă din tabără sunt marcaţi cu amprenta legionară. Nimeni nu va primi vreun grad, vreo funcţie, dacă nu a trecut printr-o tabără, indiferent de vârsta lui”.

În rezumat, tabăra îndeplinea, în viaţa legionară, mai multe funcţii:

— crea un bun material pentru organizaţie,

— sporea patrimoniul neamului românesc,

— demonstra că relele ţării puteau fi vindecate prin unirea tuturor eforturilor, în loc de a le risipi în lupte sterile de partid,

— apropia pe români de diferite origini sociale,

— servea drept şcoală de educaţie legionară.