14) MAŞINAŢIUNILE PALATULUI

Cel care ar trece în revistă bogatele realizări ale Mişcării din anul 1935 – reconstituirea şi lărgirea organizaţiei, eflorescenţa doctrinară etc. – şi-ar imagina că legionarii lăsaseră în pace guvernul, ca să-şi continue drumul fără obstacole, şi că numai datorită libertăţii de care se bucurau, puteau ei să se afirme cu atâta vigoare.

Nimic mai fals. Prigoana slăbise, e-adevărat, îşi pierduse caracterul ei feroce în iarna 1933-1934, dar nu încetase nici un moment. Fiecare pas înainte făcut de legionari era plătit cu nenumărate suferinţe: insulte, ameninţări, torturi şi procese. În special procesele, interminabilele procese… Nu se poate ţine cont de ele, atât de numeroase au fost. În ţară, nu era nici un tribunal care să nu fi judecat astfel de procese. Totuşi, în toate sentinţele date, legionarii au fost în mod regulat achitaţi. Justiţia ţării era demnă; ea refuza să se lase transformată într-un instrument al puterii executive. Toate sentinţele de achitare a legionarilor se converteau, în schimb, în sentinţe de condamnare a ilegalităţilor guvernamentale.

Din ce motiv legionarii erau arestaţi şi târâţi în faţa tribunalelor? –Pentru o simplă medalie reprezentându-l pe Arhanghelul Mihail (patronul lor) purtată la butonieră; pentru un cântec patriotic sau legionar cântat în grup; pentru a fi intrat în sate în formaţie de marş; pentru a fi constituit „cuiburi”; pentru răspândirea de manifeste ale partidului „Totul pentru Ţară”; şi atâtea alte capete de acuzare la fel de meschine, absurde şi ilegale. Pe scurt, orice effort de afirmare a noului partid constituia, pentru guvern, un act de acuzare contra membrilor lui.

Tineretul legionar era obligat să facă un dublu sacrificiu: să lupte pentru Mişcare; şi să plătească, totodată, tributul de suferinţă guvernanţilor plini de ură. Dar, deşi angajat într-o luptă pe două fronturi, nimic nu putu rezista elanului său. Toate digurile înălţate de regim pentru a înfrâna noua viaţă se prăbuşeau unele peste altele. Legile cele mai severe se năruiau, guvernanţii oboseau de dat atâtea lovituri legionarilor şi, în cele din urmă, chiar autorităţile începură să se simtă atrase de fenomen.

Într-un singur loc, vigilenţa nu slăbea: la palatul Regal. Încrâncenată, camarila urzea noi planuri în vederea nimicirii Mişcării Legionare. Atacul frontal eşuase odată cu moartea lui Duca şi pierderea procesului intentat Gărzii de Fier; încercările de asasinare a lui Codreanu cu revolverul şi otava eşuaseră şi ele. Autorul lor direct, Stelescu, era obligat, de aceleaşi cercuri, să întreprindă o nouă campanie de defăimare contra Şefului Legiunii. Efectul ei a fost minim. Aderenţii lui Stelescu puteau fi număraţi pe degetele de la mână. Partidele erau dezorientate.

Ce-i de făcut? Singura, camarila, neobosită, era capabilă să inventeze neîntrerupt conspiraţii în vederea lichidării Mişcării. N-avea ea la dispoziţie toată forţa statului şi toate resursele economice? Nu era Regele un instrument docil în mâinile Elenei Lupescu? Şi, în rândurile partidelor, nu se puteau găsi în suficientă măsură indivizi fără caracter, dispuşi să comită acţiunile cele mai josnice, în schimbul participării la putere sau al unei remuneraţii substanţiale? Nimic nu era aşadar pierdut!

În noul plan imaginat de camarilă, se renunţa la atacul frontal şi se începea să se urzească o vastă manevră de încercuire a Mişcării; originalitatea acestui plan consista în faptul că el trebuia executat cu ajutorul partidelor de opoziţie.

Aşa cum am demonstrat la timpul oportun, în vremea prigoanei din 1933-1934, partidele politice de opoziţie s-au arătat binevoitoare faţă de Mişcare. Conducătorii acestor partide depuseseră mărturie la proces în favoarea membrilor Gărzii de Fier.

După finalul victorios al procesului, partidele de opoziţie menţinuseră bune raporturi, însă cu un substrat diferit: fiecare partid spera să atragă Mişcarea în orbita sa, atât în speranţa unei recompense pentru serviciile aduse în timpul prigoanei, cât şi ca promisiune făcută legionarilor pentru o mai uşoară ascensiune la putere. Voind acapararea Mişcării, ele căutau să-şi regenereze cadrele anemiate şi îmbătrânite, cu sângele viguros al tineretului legionar. Fiecare partid se gândea la un fel de fuziune cu Mişcarea; dar în condiţiile în care vechile cadre ale partidului lor să predomine.

Corneliu Codreanu, deşi recunoscător partidelor de opoziţie, pentru ajutorul dat în timpul prigoanei, nu putea admite acest sfârşit lamentabil al Legiunii, Legiunea pentru care se sacrificaseră Virgil Teodorescu şi Sterie Ciumetti. Pe măsură ce partidele politice s-au convins că bunăoară, Corneliu Codreanu nu era dispus să fuzioneze, legăturile lor cu Mişcarea s-au răcit. Acest joc a durat mai mulţi ani. Îl situăm în anii 1934-1936. În acest interval de timp, când unul, când celălalt dintre partidele de opoziţie au încercat să atragă tineretul legionar în sferele lor de influienţă. În cele din urmă, toate s-au convins de imposibilitatea transformării Legiunii într-un instrument al ambiţiilor lor.

Camarila înţelesese rapid ce avantaje ar fi putut trage dintr-o fuziune a Mişcării cu unul din partidele de opoziţie; căci, dacă Mişcarea era absorbită de către unul din partide, acesta, la rândul său, putea fi mai uşor de manevrat de Palat. Iată de ce, în toată această perioadă, tendinţele de apropiere cu unul din aceste partide de opoziţie au fost încurajate de camarilă. Dacă un partid eşua în eforturile lui de apropiere şi nu ajungea să adoarmă vigilenţa Şefului Legiunii, un alt partid era pregătit de Palat pentru a solicita colaborarea cu Mişcarea. Aceste manevre, atât de bine calculate, au variat, dar scopul a rămas acelaşi: captarea Mişcării legionare de către partid de tendinţă naţionalistă, care, la rândul său, să fie controlat direct de palat.

Rând pe rând, proiectele cele mai fantastice au fost încercate: oferte directe au fost făcute lui Corneliu Codreanu de a fuziona cu un alt partid; se încerca ruperea unităţii Mişcării, cumpărând anumiţi şefi legionari; se încerca izolarea lui Corneliu Codreanu de masa de legionari etc. În cadrul acestui plan, camarila, dirijată de Elena Lupescu, încuraja şi fiinţa formaţiunile politice şi ziarele antisemite, în intenţia de a înşela noile generaţii.

Camarila avea proiecte de lungă scadenţă, iar obiectivul ei final era instaurarea unui regim de dictatură, sub conduserea directă a Regelui. Pentru a atinge acest scop, trebuia în prealabil să fie pulverizate toate forţele politice existente, atât partidele tradiţionale de guvernământ, cât şi Mişcarea Legionară. Cele două acţiuni se combinau perfect, pentru că un regim dominat în totalitate de Palat presupunea distrugerea prealabilă a oricărei opoziţii, indiferent de tendinţa ei.