15) PARTIDELE DE OPOZIŢIE ŞI MIŞCAREA.

Între 1933 şi 1937, ţara noastră a fost guvernată de Partidul Liberal. În epoca aceasta, opoziţia era compusă din următoarele partide şi formaţiuni politice: „Partidul Naţional-Ţărănesc”, de sub conducerea lui Iuliu Maniu.

„Frontul Românesc”, grupare politică despărţită, în 1935, de cea precedentă, de sub conducerea Dr. Vaida-Voevod.

„Partidul Poporului”, de sub conducerea mareşalului Averescu.

„Partidul Naţional Agrar”, despărţit din precedentul, în 1934, de sub conducerea lui Octavian Goga.

„Partidul Liberal dizident” (supranumit „georgist”), condus de prof. Gheorghe Brătianu.

„Partidul Ţărănesc” al doctorului Niculae Lupu – altă dizidenţă a Partidului Naţional-Ţărănesc.

„Partidul Radical-Ţărănesc”, condus de Grigore Iunian – a treia dizidenţă a Partidului Naţional-Ţărănesc.

„Partidul Agrar”, condus de Constantin Argetoianu.

„Partidul Naţional-Democrat”, al profesorului Nicolae Iorga.

„Liga Apărării Naţional Creştine”, a profesorului Cuza.

„Partidul „Totul pentru Ţară” (Mişcare Legionară), de sub conducerea generalului Cantacuzino.

Partidele de opoziţie cele mai importante erau două: Partidul Naţional-Ţărănesc, condus de Iuliu Maniu, şi Partidul „Totul pentru Ţară”…Celelalte grupări nu reprezentau decât formaţiuni politice minore şi instabile. Le lipseau baza populară şi nu trăiau decât prin personalitatea şefilor lor. Deosebirile de program politic contau foarte puţin în relaţiile dintre aceste grupări. Partizanii lor erau gata să le abandoneze, în orice moment, steagurile şi pe şefii lor, dacă li se oferea o ocazie să ajungă la putere.

În acest mediu nebulos şi instabil al opoziţiei, camarila şi-a întins tentaculele. Elementul pe care conta ea, pentru a le atrage, era exercitarea poftei de putere. Toate aceste grupări flotante aveau o denominaţiune comună: ele urau vechiul Partid Liberal, urau guvernul şi, în mod deosebit, pe şeful acestuia; Gheorghe Tătărăscu, pe care-l socoteau drept un parvenit şi un uzurpator.

Regele, la rândul lui, ştia să speculeze cu multă abilitate resentimentele conducătorilor partidelor minore. Tuturor acelora ce se prezentau în faţa lui pentru a cere schimbarea guvernului, folosea un limbaj ambiguu, lăsând să se înţeleagă că „el însuşi era de acord cu punctul lor de vedere; dar nu avea momentan pe nimeni pentru a-l înlocui. Ah! dacă găsea oameni dispuşi să colaboreze cu Coroana, schimbarea putea să aibă loc chiar a doua zi. Bineînţeles, nu putea intra în combinaţiune Partidul Naţional-Ţărănesc, atâta timp cât el era condus de iuliu Maniu, adversarul implacabil al Coroanei, nici Garda de Fier. Tineretul legionar era excelent, însă sub conducerea lui actuală era inutilizabil. Dacă acest tineret putea milita într-o altă organizaţie politică, atunci, evident, se putea lua în considerare participarea lui la guvern”.

Potrivit indicaţiilor sugerate de Rege, nu erau, aşadar, disponibile, pentru a succeda pe Tătărăscu, decât micile partide. De aceea Regele le incita să-şi amplifice baza electorală; fie antrenând partizani din vechile partide, fie captând tineretul din Garda de Fier. El se arăta foarte interesat într-o combinaţie între unul din aceste partide şi Garda de Fier. Odată ea îmblânzită prin fuziunea cu unul din partidele minore, Regele, n-ar mai fi întâmpinat nici o opoziţie la planul său de a deveni stăpânul absolut al ţării.

Drept urmare, vom vedea cum au evoluat raporturile dintre Mişcare şi micile partide de opoziţie, cum dorinţa lor de captare a tineretului legionar s-a lovit de intransigenţa Căpitanului; şi cum, până la urmă, această încredere fiind frustrată, ele însele au intrat în conflict cu mişcarea.

În urma înfrângerii suferite în primăvara lui 1934, înfrângere pe care o atribuia pe drept cuvânt intervenţiei Elenei Lupescu, mareşalul Averescu, conducătorul Partidului Poporului, devine un duşman implacabil al camarilei, ceea ce este exprimat public într-o serie de articole apărute în organul oficial al partidului: „ÎNDREPTAREA”.

Ceea ce bătrânul mareşal nu putea să împiedice, totuşi, era infiltrarea elementelor camarilei în cadrele conducătoare ale propriului săi partid. Omul de încredere al camarilei pe lângă mareşalul Averescu era generalul Rădescu, acela care, după ocuparea ţării noastre de către Sovietici, a jucat rolul cunoscut.

Generalul Rădescu reuşeşte să-l conviongă pe Mareşal că anume Corneliu Codreanu nu era decât un oportunist de cea mai joasă speţă, că îşi salvase viaţa prin Elena Lupescu şi că, momentan, era utilizat de Palat drept pion în lupta pentru distrugerea partidelor. După el, reprezentantul autentic al tineretului naţionalist era Stelescu, care, separându-se de Codreanu, demascase public duplicitatea fostului lui şef. Intriga reuşise, pornind din acest moment Mareşalul se îndreaptă spre Stelescu, în vreme ce manifestă faţă de Codreanu acelaşi dispreţ ca şi faţă de camarilă.

Generalul Rădescu şi-a jucat perfect rolul indicat de forţele oculte. Susţinut de alţi consilieri amestecaţi în aceeaşi afacere, Rădescu sugeră Mareşalului să recurgă la M. Stelescu pentru a despărţi de Codreanu tinerimea naţionalistă şi de a o atrage apoi de partea lui. În acest fel, cadrele partidului ar fi întinerite, popularitatea Mareşalului sporită, şi partidul Poporului ar deveni un factor decisiv în viaţa ţării. Mareşalului, această ofertă i se păru cu atât mai interesantă, cu cât venea după plecarea lui Octavian Goga. Octavian Goga, primul său locotenent, părăsise partidul cu un număr mare de cadre, întemeind Partidul Naţional-Agrar.

Inadmisibilele relaţii între o mare figură naţională, ca mareşalul Averescu, şi un deşeu moral de categoria lui Stelescu, îl determină pe Ion Moţa să scrie o „Scrisoare deschisă” Mareşalului, care a fost după aceea afişată de legionari pe zidurrile Capitalei. Referindu-se la campania de calomnii, la care se preta Partidul Poporului, legat de Stelescu, Moţa atrăgea atenţia Mareşalului asupra faptului că trecutul şi înaltele lui fapte de arme nu-i îngăduiau să distrugă opera de el însuşi creată şisă devină, la bătrâneţe, groparul României Mari. Asociindu-se duşmanilor Mişcării Legionare, Mareşalul se asocia, în realitate, acelora care căutau să mineze viitorul acestei naţiuni. Or, calea aceasta era interzisă tuturora, şi îndeosebi acelora care-şi câştigaseră meritele imperisabile prin crearea statului român…

Această scrisoare a avut un efect binefăcător, mai ales printre legionarii care nu ştiau ce să creadă despre asocierea Mareşalului cu Stelescu. Relaţiile dintre mareşalul Averescu şi Garda de Fier se deterioraseră şi mai mult după această scrisoare. Mareşalul continua să sprijine aventura lui Stelescu, iar această atitudine a condus la ruptura cu Mişcarea.

Pentru a ieşi din izolare, după defecţiunea lui Goga, şi pentru a-şi întări poziţia politică, mareşalul Averescu se alie Partidului Liberal dizident al lui Gheorghe Brătianu. Fără să fuzioneze, cele două partide luară hotărârea să formeze un front comun şi să se susţină în toate ocaziile. Camarila, care de asemenea avea oameni de încredere în Partidul Liberal dizident, faţă de Mişcare, aceeaşi atitudine pe care mareşalul Averescu o avea. Cei doi şefi căzură de acord, în 1935, să sprijine pe M. Stelescu împotriva lui Corneliu codreanu. Ei îl socoteau pe Stelescu drept un reprezentant autentic al noii generaţii, şi-l invitară să participe la manifestările comune ale celor două partide.

Din cauza colaborării cu Stelescu, relaţiile dintre Mişcarea Legionară şi cele două partide, excelente în anii 1933-1934, începuseră să se răcească spre finele lui 1935. Tensiunea crescu în primăvara lui 1935, pentru a ajunge la un conflict declarat în toamna aceluiaşi an. Ruptura a fost provocată de faptul că la o adunare comună a celor două partide, conducerea a admis ca stelescu să facă un soi de declaraţie de adeziune a grupului său la frontul averescano-georgist. Căpitanul a fost erxasperat de o aşa perfidie. Cu riscul de a se izola politic, el lansă o Circulară, anunţând că raporturile dintre partidul „Totul pentru Ţară” şi cele două grupări fuseseră rupte: „După cum ştiţi, am avut până astăzi cu toţii bune sentimente, chiar de amiciţie, faţă de acţiunile d-lor Gheorghe Brătianu şi Mareşalul Averescu.

Sentimente pe care ni le-am manifestat şi la alegerile din 1933 şi cu alte ocazii, fără să fi cerut nimic în schimb, în afară de o elementară doză de bunăcuviinţă.

De aproape un an de zile, printre rândurile membrilor acestor organizaţii, circulă o serie întreagă de calomnii, de multe ori bătute la maşină, anonim, şi multiplicate în sute de exemplare, în care noi, cu trecutul nostru de lupte, cu mândria noastră, suntem terfeliţi necontenit şi transformaţi pur şi simplu în slugile Lupeştii sau ale „Ocultei”, cu care se înţelege că orice om, venind numai în simplu contact, s-ar dezonora.

Ieri, la o întrunire din Bucureşti a acestui front averescano-georgist, a fost admis să se citească o declaraţie de adeziune a unei murdării morale (Stelescu).

Am înţeles prin aceasta că orice punţi între noi s-au rupt.

De acum, mulţi, puţini, câţi suntem:

I. Este exclus orice concurs de orice natură acestor organizaţii.

II. Relaţiile personale, amicale ale legionarilor se rup cu orice membru al acestor grupări.

Noi întindem mâna noastră legionară numai acelora care prin faptele lor dovedesc că ştiu ce înseamnă onoarea şi se menţin pe linia ei”.

(Circulara din 30 Septembrie 1935).

Camarila reuşise, deci, să rupă frontul amiciţiilor politice ale Mişcării. Două partide care, prin concepţiile lor politice şi patriotismului conducătorilor lor, fuseseră destinate moraliceşte să lupte împreună cu Legiunea împotriva influienţelor nefaste ale forţelor internaţionale ce voiau să continue dominaţia asupra României, fură manevrate în aşa mod, de chiar aceste grupe, spre a ajunge să-l considere peCorneliu Codreanu – duşmanul nr.1 al Forţei Oculte – drept protejatul şi duşmanul lor!…

Un alt conducător de partid interesat în captarea tineretului legionar era Octavian Goga.

Şeful Partidului Naţional-Agrar a ieşit deasupra, cu ajutorul Mişcării Legionare, în vremea prigoanei; el a fost unul din rarii leaderi politici care, de la tribuna Camerei, stigmatizase abuzurile şi crimele guvernului. El a apărut apoi la proces, în calitate de martor al apărării, făcând o strălucită depoziţie în favoarea căpeteniilor Gărzii de Fier. El nutrea speranţa că în urma acestor gesturi de amiciţie, Corneliu Codreanu se va alipi, cu întregul tineret legionar, grupării lui politice.

Desigur, Căpitanul păstra, în inima lui, cea mai mare recunoştinţă pentru sprijinul acordat de Goga, Mişcării, în acele momente dificile; dar, ca şi în alte cazuri similare, nu putea să împingă recunoştinţa până la punctul de a se sinucide politic. Asta ar fi însemnat fuziunea sa cu Partidul Naţional-Agrar al lui Goga. Acesta nu dispunea de o formaţiune politică capabilă să ducă la bun sfârşit idealurile naţionalismului românesc. Alături de elemente de o reală valoare, existau, până în conducerea partidului, o serie de persoane îndoielnice. Partidul nu dispunea de o echipă centrală omogenă, conştientă de misiunea sa naţională.

În afara acestei slăbiciuni, Goga voia s-o menajeze pe Elena Lupescu, pentru a nu supăra pe Rege, de la care avea totul de aşteptat pentru cariera lui politică. Voia să ajungă la putere cu orice preţ; dar puterea nu putea fi obţinută decât de la Rege; iar acesta elimina sistematic pe toţi aceia ce se opuneau camarilei. A încredinţa soarta Legiunii lui Octavian Goga, era pentru Căpitan un mare risc; căci el nu putea avea certitudinea că idealurile pentru care atâţia tineri au luptat şi au murit puteau fi atinse în viaţa publică a ţării noastre. Nu din ambiţie Corneliu Codreanu se opunea fuziunii cu alte organizaţii mai mult sau mai puţin naţionaliste, ci pentru că se temea ca actul său să nu deservească intereselor naţionale. Mişcarea Legionară, singura organizaţie noncontrolată de forţele oculte, risca să dispară în tumultul politic al partidelor.

Văzând că Mişcarea nu era dispusă să se unească cu el, Goga se îndreptă spre „Liga” profesorului Cuza, sau mai degrabă spre ceea ce mai suzista din puternica organizaţie de altădată. Negocierile au fost încununate de succes. Cele două partide fuzionară sub denumirea de „Partidul Naţional Creştin”…Goga a fost ales şeful noului partid.

Camarila încurajă fuziunea. Calculul ei era simplu: noul partid nu putea în nici un fel să reprezinte un pericol, nici pentru camarilă, nici pentru minoritatea evreiască. Programul lui antisemit (moştenire cuzistă), foarte virulent pe hârtie, putea fi oricând diluat, frânat sau chiar anulat complet, în eventualitatea unui guvern al acestui partid. În schimb, avantajele fuziunii erau considerabile pentru interesele camarilei: agitaţia antisemită, declanşată de noul partid în ţară, se reîntorcea împotriva Mişcării, diminuându-i popularitatea.

Or, această pierdere de viteză a Mişcării era esenţială pentru planurile ei. Garda de Fier era un adversar redutabil şi de temut pentru camarilă, ca şi pentru Partidul Naţional Creştin, deşi programul său antisemit a fost mult mai moderat decât acela al profesorului Cuza, de care Goga se apropiase. Utilitatea imediată a unei astfel de grupări era de un alt ordin. Mişcarea Legionară nu putea fi manevrată, nici direct, nici indirect, în timp ce partidul recent se supunea docil consemnelor Palatului.

După fuziune, noul partid se lansă, în politica ţării, cu tendinţă vizibilă de a da lovitura de graţie Mişcării. Propaganda lui luă forme exagerate. Tineretul de partid se manifesta zgomotos, purtând cămăşi albastre cu banderolă cu zvastică. Făcea demagogie antisemită pentru atragerea atenţiei mulţimilor. Autorităţile nu le creau nici un fel de greutăţi, ca şi cum propaganda lor nu incomoda. În acelaşi timp, legionarii continuau să încaseze lovituri după lovituri, să fie supuşi aceloraşi restricţii, în ceea ce priveşte propaganda, şi aceloraşi represalii violente ca şi mai înainte.

Manifestaţiile acestea antisemite nu au dat rezultatele dorite şi n-au transformat Partidul Naţional Creştin într-un partid de mase. Popularitatea lui n-a crescut prin fuziune, ea a rămas exact cum era la origine: o simplă adăugire de cadre şi de masă electorală. Confuzia provocată în opinia publică de aceste izbucniri zgomotoase şi în aparenţă curajoase în chestiunea evreiască a fost de scurtă durată. Era prea multă superficialitate în acest etalaj de forţe rău conduse…

Un alt pretendent la mâna Legiunii era Vaida-Voevod. Fostul Preşedinte de Consiliu se îndepărtase de Iuliu Maniu şi, în primăvara lui 1935, pusese şi el bazele unei noi formaţiuni politice, denumite „Frontul Românesc”.

Apariţia noului partid a provocat o enormă senzaţie. Vaida-Voevod părăsise nu numai Partidul Naţional-Ţărănesc, ci şi linia lui de conduită; de la democraţia cosmopolită ce-l caracterizase până atunci, el făcea un salt până în frontul partidelor de dreapta. Programul partidului, concentrat în formula „numerus valachhicus”, nu era în realitate decât reluarea vechiului legământ al studenţilor mişcării din 1922, „numerus clausus”, într-o vesiune îndulcită. Vaida-Voevod cerea ca proporţia etnică să fie introdusă în şcolile superioare şi în profesiunile liberale. Lui nu-i plăcea expresia „numerus clausus”, din cauza reminiscenţelor ei antisemite, dar, în fond, cu „mumerus valachicus”, relua acelaşi obiectiv.

Mişcarea Legionară a salutat cu bucurie adeziunea lui Vaida-Voevod la doctrina naţionalismului. Ion Moţa a scris, cu acestă ocazie, un articol elogios pentru fostul combatant transilvănean, salutând sosirea lui, la vremea potrivită, în rândurile acelora care luptaseră după 1922 pentru restabilirea neamului românesc în drepturile sale istorice: „Este explicabil aşadar pentru ce noi, mai mult decât oricine, am simţit o adâncă reconfortare, o bucurie care se aşternea ca un balsam peste rănile noastre învechite, atunci când am văzut apărând pe poziţiile noastre spinoase şi însângerate pe d-l Vaida-Voevod, binişor încovoiat sub desaga românismului prigonit. Dureri a căror sarcină şi-a urcat-o pe umeri la fel cu acel Vaida-Voevod care a mai purtat, pe vremuri, şi cu spor, alte poveri româneşti”.

(„CUVÂNTUL STUDENŢESC” – 20 Martie 1935) vaida-Voevod a fost antisemit în tinereţea lui. Student la Viena, el cunoscuse pe faimosul primar al capitalei Habsburgilor, Dr. Lueger, şi militase în mişcarea lui antisemită. Angajându-se, apoi, total în lupta de emancipare politică a românilor din Transilvania, pierduce contactul cu cercurile antisemite din tinereţea lui.

În România Mare, ca ministru de Interne în anii 1928-1930, şi ca Preşedinte de Consiliu între anii 1932 şi 1933, a trebuit să înfrunte problemele ridicate în politica ţării noastre de apariţia Mişcării Legionare. Atitudinea lui faţă de Legiune a fost inegală. Uneori, respecta legile ţării, alteori, le călca în picioare, urmând exemplul tutror partidelor şi tuturor guvernelor.

Vaida-Voevod simpatiza, în adâncul inimii lui, cu tineretul din Garda de Fier, retrăind în manifestările ei propria lui tinereţe agitată. aTâta vreme cât aceste sentimente şi aceste amintiri predominau în conştiinţa lui, el lăsă Mişcării libertatea relativă de afirmare; dar când presiunile ce se exercitau asupra lui, provenind, fie de la Palat, fie din rândul propriului său partid, au devenit prea puternice, el se înclină în direcţia lor. În toată viaţa lui politică, a oscilat între aceste extreme. Când a fost „chemat la ordine”, şi-a uitat trecutul naţionalist şi simpatia pentru tineretul naţionalist, şi a lăsat mână liberă jandarmilor ca să se năpustească asupra legionarilor. Sălbatica agresiune de la digul din Vişani a avut loc în timpul în care Vaida-Voevod era prim-ministru.

Ne putem imagina ce emoţie şi ce bucurie a putut provoca printre legionari ştirea că Vaida-Voevod renunţase la politica lui de duplicitate şi se hotărâse să militeze clar alături de partidele naţionaliste. Totuşi, în acelaşi articol, Ion Moţa, deşi mult mai tânăr decât Vaida, îşi permite să-l alerteze pe bătrânul politician ardelean asupra dificultăţilor şi primejdiilor legate de noua lui atitudine. Mişcarea Legionară, cu lunga ei experienţă de luptă naţionalistă, se arăta gata să-i servească de ghid şi să-i acorde ajutorul.

Alexandru Vaida-Voevod începu organizarea „Frontului Românesc”, mai întâi în provincie, şi după aceea, ca o încoronare a eforturilor sale, debarcă în Capitală. La recepţia lui Vaida la gară, ca şi pe parcursul spre sediul partidului, legionarii au participat în mare număr. îmbrăcaţi în cămăşi verzi, mărşăluind în coloane şi cântând cântece patriotice, ei l-au condus în triumf pe străzile Capitalei. Astfel înţelegea Căpitanul să onoreze întoarcerea acestui venerabil personaj din Transilvania pe drumul mişcării naţionaliste.

O mare mulţime a salutat pe fostul Preşedinte de Consiliu cu un entuziasm de nedescris. Numeroşi erau aceia care sperau într-o colaborare profitabilă ţării între „leul Transilvaniei” şi tânărul conducător al Legiunii, Corneliu Zelea Codreanu. Ar fi fost o încoronare admirabilă, în favoarea marilor interese naţionale.

Acest deznodământ fericit n-a avut loc, şi, de altminteri, nici nu putea să aibă loc. Vaida-Voevod nu avea forţa sufletească necesară pentru a se detaşa totalmente de influienţele oculte. Constituirea „Frontului Românesc” nu rezulta dintr-o iniţiativă prorpie, dintr-o convertire a lederului ardelean la idealul generaţiei de la 1922, cum legionarii puteau crede. El rupsese cu Maniu şi crease noua organizaţie, la o simplă sugestie a Palatului. Lansând „Frontul Românesc”, Regele căutase, cu o piatră să dea două lovituri; să slăbească organizaţia lui Maniu şi să dilueze mişcarea naţionalistă. Alături de Garda de Fier, alături de Partidul Naţional Creştin, se adăuga o a treia formaţiune, care şi ea reclama aplicarea principiului proporţiei etnice. Regele spera ca legionarii, impresionaţi de apariţia marelui combatant transilvănean în arena naţionalismului, să se încadreze în Frontul Românesc. Era exclusă posibilitatea ca însuşi Codreanu în persoană să se lase sedus de perspectiva unui guvern în care să figureze alături de Vaida-Voevod şi ca el să accepte fuzionarea cu noua grupare.

Camarila n-a mai avut vreo şansă, lansând „Frontul Românesc”; aidoma în celelalte întreprinderi, de acelaşi gen, contra Mişcării Legionare. Corneliu Codreanu şi toţi legionarii priveau cu simpanie apariţia noii formaţiuni naţionaliste; îi acordară acelaşi concurs în mai multe ocazii; dar nimic mai mult. Apele celor două curente nu se puteau amesteca.

Doi ani mai târziu, prudenţa Căpitanului a fost confirmată de evenimente, iar acei care îşi puseseră speranţa în Vaida-Voevod suferiseră o grea decepţie. În toamna lui 1937, când Regele l-a însărcinat din nou pe Tătrăscu cu formarea guvernului şi cu procedarea de noi alegeri, Vaida-Voevod, supus unui ordin categoric al Palatului, a acceptat să figureze pe listele Partidului Liberal. Hotărârea lui echivala cu dizolvarea grupării Frontului Românesc. Ceea ce s-a produs, de altfel. De atunci, nu s-a mai auzit de el. O organizaţie artificială, creată şi întreţinută exclusiv în scopul de a servi planurilor tenebroase ale camarilei, dispăru fără urme, în momentul în care nu mai corespundea noilor intenţii ale palatului. Mai târziu, sub regimul dicataturii regale, Vaida-Voevod devine Consilier regal şi, pe urmă, preşedintele Camerei, urmând docil linia noului regim cezarian.

Tactica Căpitanului, în ceea ce priveşte tentativele „partidelor de dreapta” de a capta Mişcarea, era foarte nuanţată. Deşi îşi dădea perfect seama că toate aceste „formaţiuni naţionaliste” de ultimă oră fuseseră create şi teleghidate de Palat, el nu lua poziţie din prima clipă în a le denunţa originea lor dubioasă. Avea răbdarea să aştepte şi să le lase să se demaşte singure. Manevrelor Palatului el le răspundea acceptând jocul, ştiind totdeauna să dea înapoi la momentul oportun, înainte de a contracta obligaţii formale de ordin politic. În sufletul său, mai subzista o rămăşiţă de speranţă: aceea că aceşti conducători, cu un trecut politic remarcabil dedicat naţiunii, nu pot să se degradeze până acolo încât să fie nişte marionete în serviciul camarilei; şi că un reviriment al conştiinţei lor ar putea să se producă, ei raliindu-se adevăratului naţionalism.

Nu era comodă poziţia lui Corneliu Codreanu. Solicitat mai ales de una ori alta dintre aceste grupări proaspăt constituite, el le acorda sprijin. Legionarilor, geloşi de prestigiul şi de puritatea organizaţiei lor, deciziilor acestea li se păreau câteodată anormale şi murmurau. Nu sesizau consideraţiile mai profunde care-l determinau pe Căpitan să adopte o poziţie binevoitoare faţă de anumite formaţiuni pseudonaţionaliste. Corneliu Codreanu nu putea să provoace duşmănii inutile, şi n-avea dreptul să facă ceea ce ar fi lărgit considerabil cercul inamicilor săi. Dacă, totuşi, aceste grupări depăşeau anumite limite, atacând ori ofensând Mişcarea, atunci nu ezita să repună lucrurile în ordine, aşa cum s-a produs cu partidele coalizate Averescu-Gheorghe Brătianu. Pentru a face faţă exigenţelor de ordin tactic, el îşi punea nădejdea în disciplina legionarilor, şi în încrederea pe care ei o aveau faţă de maniera lui de a-i conduce.

Totuşi, el a trebuit la un moment dat să intervină energic spre a determina încetarea criticilor ce îi erau adresate, îndeosebi din partea anumitor şefi provincilai, care, departe de agitaţiile din Capitală, nu cuprindeau întregul câmp de bătălie. Printr-o Circulară, el explică legionarilor că datoria lor era să aibă încredere în şeful lor suprem şi că libertatea lui consista în a se angaja în orice manevră pe care o credea folositoare în vederea asigurării biruinţei finale: „În cazul că la diferite alegeri comunale, judeţene sau parlamentare, şi numai când partidele ce candidează cer de la Centru sprijin, legionarii primesc ordinul să voteze anumite liste.

Legionarii vor executa întocmai, fără semne de întrebare, bănuieli sau cârteli, chiar dacă se găsesc în conflict cu cei ce vor fi ajutaţi! Pentru că legionarul, oricare ar fi el, nu are dreptul să împiedice sau să stânjenească manevra politică în stil mare pe care o joacă conducerea centrală legionară. Orice manevră se face numai şi numai în vederea biruinţei legioare. Numai cel ce este contra acestei biruinţe, sau e lipsit de încredere, sau e prost, numai acela îşi va pune semnede întrebare. Legionarul adevărat va sta neclintit şi va avea o încredere nezdruncinată în conducerea care manevrează cu o siguranţă de fier”.

(Circulara „Ajutor la alegeri” – 20 Septembrie 1936)

B – ANUL 1936