4) CONGRESUL DE LA MONTREUX.

LA 16-17 Decembrie 1934 a avut loc, la Montreux, Congresul mişcărilor naţionaliste europene. Reuniunea a fost convocată de „Comitetele de Acţiune pentru Universalitatea Romei”, conduse de senatorul fascist, general Eugenio COSELSCHI.

Această adunare va rămâne o dată memorabilă în istoria naţionalismului, un eveniment de importanţă capitală pentru destinul Europei. Congresul acesta a fost prima şi ultima tentativă de constituire a unui front unitar al mişcărilor naţionaliste, independent de gradul lor de evoluţie politică. aNumite mişcări abia înmugureau, altele se dezvoltaseră puternic, în timp ce câteva cuceriseră puterea în stat.

Inspiratorul acestor Comitete a fost Mussolini în persoană. După cum de altfel indică numele acestei organizaţii, Mussolini intenţiona să provoace, sub egida fascismului victorios, o integrare progresivă a forţelor renaşterii naţionale din Europa. El spera, astfel, să poată lupta, cu forţe unite, împotriva coaliţiei liberalo-bolşevice, care, chiar în acel moment începuse cele dintâi acţiuni, în vederea încercării şi distrugerii Italiei şi Germaniei.

Dacă viziunea lui Mussolini se realiza, în sensul conceput la Montreux, soarta Europei, după toate posibilităţile, ar fi fost alta; căci ceea ce întotdeauna a lipsit combatanţilor naţionalişti din întreaga lume, dar n-a lipsit niciodată duşmanilor lor, a fost coordonarea eforturilor în funcţie de interesele lor comune.

Mişcarea naţionalist-socialistă germană n-a participat la reuniunea naţionalistă de la Montreux. Tendinţele ei de hegemonie europeană erau incompatibile cu colaborarea loială cu alte mişcări similare. Aceasta explică şi lipsa de interes din partea celui de-al treilea Reich pentru crearea unui front comun de acţiune contra inamicilor comuni. Ca urmare, din pricina creşterii vertiginoase a puterii lui Hitler şi a căderii lui Mussolini în dependenţă faţă de Berlin, Comitetele de Acţiune pentru Universalitatea Romei au fost abandonate de către chiar iniţiatorii lor şi, în cele din urmă, au dispărut din centrul de interes al politicii fasciste.

La adunarea de la Montreux fusese invitată şi Garda de Fier. Corneliu Codreanu delegă pe Ion Moţa, ca reprezentant al organizaţiei legionare. Cu toate că evenimentul avu loc la finele anului 1934, intervenţiile lui Moţa, din punct de vedere spiritual, trebuiesc situate în „faza de expansiune”, care începe cu anul 1935. E o manifestare ofensivă a Mişcării Legionare, care anticcipează, în exterior, Circulara din 1 Ianuarie 1935. Vom vedea că Ion Moţa a determinat, în cursul acestui Congres, modificarea rezoluţiilor în sensul vederilor Legiunii. În plus, el a avut o dispută oratorică cu Nicolae Titulescu, ce se afla de asemenea la Montreux, obligându-l să se retragă complet învins.

Ion Moţa era foarte bine pregătit, atât cât priveşte cultura judiciară şi politică pe care o poseda, pentru a înfrunta orice adversar pe terenul problemelor internaţionale. Student strălucit, el îşi terminase studiile la Universitatea din Grenoble, un an înaintea lui Corneliu Codreanu, în 1932, cu teza asupra „Securităţii juridice în societatea Naţiunilor”.

Deşi conţinutul lucrării sale n-a fost deloc pe gustul majorităţii profesorilor de la Grenoble, ce aparţineau unui alt tip de mentalitate, Comisiunea exterminatoare – în faţa argumentaţiei sale infailibile şi a profundei lui erudiţii – trebuise să se încline şi să-i acorde cea mai înaltă menţiune, cu recomandarea de a comunica şi altor facultăţi din Franţa.

„Liga Naţiunilor” era un subiect ce-l preocupa de multă vreme. La 15 Decembrie 1929, în calitate de invitat al Centrului studenţesc din Bucureşti, ţinuse în faţa studenţilor o conferinţă asupra: „Ligii Naţiunilor – idealul, viciile şi pericolele ei”…Concluzia la care ajunsese, în această conferinţă şi în teza lui de doctorat, era următoarea: în Societatea Naţiunilor, deşi aparent era aşezată pe o bază de drept, ea nu are securitate juridică. Reglementarea conflictelor internaţionale – atribuţie fundamentală a acestui organism – nu se sprijină pe o normă abstractă, caracteristică Dreptului, pentru simplul motiv că nu a ajuns încă să stabilească un fascicul de reguli de drept internaţional, universal recunoscute. În consecinţă, Societatea Naţiunilor nu va şti să rezolve conflictele dintre naţiuni pe baza unei dreptăţi judiciare, ci în funcţie de complexul politic al momentului; după caz, după predominanţa intereselor unui grup ori ale altuia din statele membre. În deciziile luate va domina şi va triumfa dreptatea politică şi nu regula abstractă a dreptului, ceea ce echivalează cu triumful arbitrariului în relaţiile internaţionale.

Lucrarea lui Ion Moţa asupra securităţii juridice în defuncta „Societate a Naţiunilor” îşi păstrează şi astăzi întreaga ei valoare, căci argumentele sale se aplică cu aceeaşi rigoare actualei organizaţii a „Naţiunilor Unite”, care a fost constituită în acelaşi spirit şi cu aceleaşi defecte ca şi organismul genevez.

În discursul din faţa reprezentanţilor mişcărilor naţionaliste ale celor 16 ţări europene, Ion Moţa a atacat problema centrală a dezbaterilor de la Montreux: „universalitatea Romei”, şi unitatea frontului naţionalist mondial. Plin de admiraţie pentru marea operă politică şi doctrinară a lui Mussolini, recunoscând fascismului rolul de conducător în formarea noii unităţi europene, Moţa vorbeşte de „lumea fascistă de mâine”, adică de o comunitate de naţiuni în care trebuie să preleveze spiritul şi experienţa fascismului.

Adeziunea lui Moţa la universalitatea „noii Rome” nu înseamnă că Mişcarea Legioanră a luat naştere sub impusul fascismului sau folosind drept model ceea ce făcuse Mussolini în italia. Legiunea este expresia anumitor realităţi specific româneşti. Apariţia Mişcării Legionare coincide şi cu fenomenul general de restructurare a vieţii neamului care s-a ivit în toată Europa; tocmai de aceea s-a putut atribui Legiunii o paternitate cu organizaţia italiană şi a fost uneori inclusă în „lumea fascistă”.

Iată principalele părţi ale discursului pronunţat de Ion Moţa la Montreux: „Problema în discuţie, aceea a realizării unei unităţi noi, mă preocupă în mod deosebit. Trebuie făcut imposibilul pentru ca lumea fascistă de mâine să nu rămână divizată în mai multe fronturi care se luptă între ele. Problema Universalităţii Romei trebuie să ne preocupe înainte de toate. Trebuie să ne străduim să găsim un teren de înţelegere comun, pe care ne vom putea axa mâine.

Aşa cum deja a precizat domnul Preşedinte, noi nu putem spera decât un singur lucru: ca lumea fascistă de mâine să formeze o unitate completă din toate punctele de vedere. Trebuie să ne fixăm obiective mai vaste, dar să recunoaştem fiecărui popor dreptul de a-şi rezolva problemele speciale, în care nimeni nu are dreptul să intervină. Totuşi, din alt punct de vedere, este perfect just ca, asupra marilor probleme internaţionale, noi să cădem de acord pentru a nu compromite unitatea fascistă de mâine”.

Continuându-şi discursul, moţa analizează două chestiuni, a căror amânare ar putea compromite unitatea, a căror amânare ar putea compromite unitatea europeană de mâine:

— A doua chestiune priveşte una din condiţiile esenţiale în vederea constituirii unui bloc european şi mondial unic. Condiţia aceasta este ca nici una din marile probleme internaţionale să nu fie ignorate ori lăsate deoparte. Şi, printre aceste probleme, există aceea a chestiunii evreişti, foartă gravă pentru anumite ţări şi totodată specială pentru România”.

Deşi chestiunea evreiască nu figura pe ordinea de zi a Congresului, ea a fost luată în discuţie în urma intervenţiei lui Moţa şi s-a ajuns la o rezoluţie votată în unanimitate: „Congresul, considerând că fiecare statr, în virtutea principiului suveranităţii naţionale, este singurul competent de a decide, pe teritoriul său, asupra atitudinii ce trebuie luată faţă de cetăţeni, grupuri, rase şi religii, stabilite între frontierele sale, şi ţinând cont de prescripţiile legilor naturale şi ale regulilor morale, declară că chestiunea nu trebuie concepută ca o campanie de ură universală contra evreilor.

Totuşi, considerând că, în multe ţări, anumite grupuri evreişti exercită, fie deschis, fie într-o manieră ocultă, o influienţă vătămătoare intereselor morale şi materiale ale Naţiunii, şi constituie un fel de stat în stat, profitând de toate drepturile, însă refuzând să se conformeze tuturor datoriilor, şi lucrând totodată la distrugerea civilizaţiei creştine, Congresul denunţă acţiunea nefastă a acestor elemente şi se angajează să le combată” (46).

Ion Moţa a suferit, cu această ocazie, persecuţii din partea guvernului român, deoarece a reprezentat Legiunea în faţa ilustrelor personalităţi străine ce participau la Congres. El a trebuit să suporte o gravă ofensă din partea lui Nicolae Titulescu, pe care a resimţit-o cu atât mai profund cu cât era vorba de renumele ţării sale. Nicolae Titulescu, ministrul de Externe al României, locuia în acelaşi hotel cu delegaţii veniţi la Congres. La instigarea lui, poliţia elveţiană a intrat în camera lui Moţa, pentru a face o percheziţie minuţioasă, în căutare de arme. Negăsind nimic, agenţii s-au retras, scuzându-se şi explicându-i că ei fuseseră avertizaţi că un atentat fusese pregătit împotriva ministrului român.

Moţa, după percheziţia a cărei victimă a fost, a trimis lui Titulescu o scrisoare vehementă, în care îl acuza de acest infamant denunţ. Acesta nu s-a arătat vexat. Dimpotrivă, el apăru în sala în care se ţinea Congresul, şi cu un aer nevinovat, îşi exprimă lui Moţa indignarea pentru ceea ce s-a petrecut în „această Elveţie liberă şi civilizată”… Moţa nu s-a lăsat dus de vorbele conciliatorii ale lui Titulescu şi i-a dat un răspuns, a cărui ţinută şi demnitate a frapat întreaga asistenţă. Nu numai că nu a admis declaraţiile lui Titulescu, dar, în plus, l-a acuzat pe el şi pe guvernanţii de la Bucureşti, că sunt vinovaţi de injustiţii de abuzuri, de minciuni şi de falsificări.

În încheiere, a cerut asistenţei un minut de reculegere pentru victimele persecuţiilor guvernului român. Într-o tăcere totală, toţi delegaţii s-au ridicat în picioare, în timp ce Titulescu a părăsit sala, sub privirile lor dispreţuitoare.