5) ATITUDINEA GUVERNULUI.

Nu se scursese nici un an de la sângeroasa prigoană din iarna lui 1933-1934, şi Mişcarea se afla în plină fază de reorganizare. Cum a reacţionat guvernul, vis-ŕ-vis de partidul „Totul pentru Ţară” şi de reluarea ofensivei legionare în toate domeniile?

Guverunul liberal al lui Tătărăscu nu era dispus la o înfruntare de forţe cu Mişcarea. Moartea violentă a lui Duca nu semănase doar spaimă printre membrii principali ai partidului; ci această dispariţie îi dezorganizase şi slăbise.

Înainte de 1933, Partidul Liberal suferise o scinziune: George Brătianu, fiul lui I. C. Brătianu, se detaşase de vechile cadre care-l aleseseră pe Duca drept şef, şi formase un Partid Liberal dizident, la care aderaseră mai multe elemente tinere. După moartea lui Duca, vechiul partid liberal era, într-un fel, în descompunere. Un alt membru al clanului, Dinu (Constantin) Brătianu, fusese ales şef al Partidului, dar Palatul îl împinsese pe Gh. Tătărăscu ca şef al guvernului. În modul acesta, Partidul Liberal îşi pierduseunitatea tradiţională la conducere.

În realitate, existau doi conducători: unul, Tătărăscu, la ordinele camarilei, şi celălalt, Dinu Brătianu, ce reprezenta interesele partidului. În lupta dintre cei doi şefi, primul era totdeauna victorios, întrucât beneficia de sprijinul Coroanei şi de argumentul puterii. Cadrele bătrâne nu erau dispuse deloc să renunţe la avantajele guvernului. Servilitatea lui Tătărăscu faţă de Coroană a menţinut Partidul Liberal la putere, până la sfârşitul legislaturii: toamna lui 1937.

Un alt factor ce împiedica reluarea prigoanei în stilul lui 1933, era personalitatea noului şef. Tătărăscu nu era dispus să-şi rişte viaţa pentru a distruge Mişcarea. El era omul compromisurilor, al tranzacţiilor, un politician oportunist, ce respingea atitudinile ferme. În relaţiile sale cu Mişcarea, îşi fixase ca regulă să nu forţeze nota. Desigur, prigoana nu va înceta o clipă în timpul guvernării sale; dar Tătărăscu se ferea să săvârşească acte ireparabile, spre a evita reacţii disperate.

Poziţia guvernului coincidea cu noua strategie a camarilei. În culisele Palatului, se hotărâse schimbarea tacticii. Văzând că Mişcarea rezistase terorii şi că persecuţia nu făcuse decât să mărească prestigiul, conspiratorii de la Palat deciseră să adopte, pentru lichidarea Mişcării, metode, intrigi, disensiuni. Noul program al camarilei prevedea: a) discreditarea şefului Legiunii prin campanii de presă şi zvonuri abil răspândite în opinia publică, prezentate ca „venind din sursă sigură”; b) utilizarea lui M. Stelescu ca element de şoc în campania împotriva lui Corneliu Codreanu; c) încercarea de separare a lui Moţa de Căpitan, făcând să strălucească în ochii săi promisiunea unui loc în guvern; d) lansarea de formaţiuni naţionaliste controlate de Palat, pentru a semăna confuzie în opinia publică, îndeosebi în rândul tineretului; e) crearea de organizaţii de stat, patronate de Rege, la care tinerimea să fie obligată să participe, pentru a scăpa de influienţa Gărzii de Fier.

Despre toate aceste manevre, vom avea prilejul să revenim, cu ample detalii, în capitolele următoare.

Noi ne vom mărgini, pentru o clipă, să dezvăluim una din manevrele cele mai perfide în vederea discreditării Căpitanului, întreprinsă de camarilă.

Toată lumea ştia că Elena Lupescu, „regina neîncoronată” a României, în colaborare strânsă cu coreligionarii ei, era răspunzătoare de toate loviturile date Mişcării. Or, chiar această Elena Lupescu, făcu să circule în cercurile „bine informate” ale Capitalei zvonul după care Corneliu Codreanu îşi salvase viaţa graţie protecţiei pe care ea îi acordase. Se povestea că, în împrejurări grave, atunci când Corneliu Codreanu era urmărit de poliţie, după asasinarea lui Duca, mâna ei misterioasă îl scosese din primejdie şi-l salvase. Ce era adevărat din aceste zvonuri care circulau în cafenelele Bucureştilor, tulburând chiar şi pe legionari?

Într-adevăr, Căpitanul se aflase, la un moment dat, într-o situaţie dificilă, când nu vedea nici o casă, nici un prieten, care putea să-l ascundă. Rătăcind pe străzile Bucureştilor, el şi-a amintit de un deputat pe care-l cunoscuse în timpul când era parlamentar. Se numea CRĂCIUNESCU. Acesta îi spusese o dată, pe culoarele Camerei: „Domnule Codreanu, dacă vă veţi găsi vreodată într-o situaţie dificilă şi veţi crede că pot să vă fiu folositor, veniţi acasă la mine!”

Bazându-se pe această declaraţie amicală, şi cum el îşi aminti adresa deputatului, se îndreptase în această direcţie, nădăjduind că poate să se refugieze acasă la dânsul. Când intră, Crăciunescu se înverzi de frică:

— Ce căutaţi acasă la mine, domnule Codreanu?

— Nu mi-aţi zis că, dacă mă voi găsi vreodată într-o situaţie dificilă, voi putea face apel la dumneavoastră? Momentul acesta a venit. Vă rog să mă adăpostiţi câteva zile în casa dvs. Dacă mă prinde poliţia, mă omoară.

— Domnule Codreanu, nu ştiţi că sunt căsătorit cu verişoara doamnei Lupescu?

— Nu n-am ştiut.

Căpitanul ignora acest fapt, şi nu putea bănui că un om care se oferise să ajute pe şeful Gărzii de Fier poate fi căsătorit cu vara Elenei Lupescu. Îl salută şi plecă imediat. Întreaga conversaţie dură două minute şi se ţinuse în vestibulul casei. După un sfert de oră, poliţia era acasă la Crăciunescu. Se pare că vara Elenei Lupescu telefonase la Palat, în timp ce ei vorbeau în vestibul.

Pe urma acestui zvon, a fost lansat şi altul, şi mai fantastic: asasinarea lui Duca fusese comisă cu asentimentul Palatului. Regele voise să se debaraseze de Duca. El îl împinsese la dizolvarea Gărzii de Fier; însă, pe de altă parte, spusese lui Corneliu Codreanu că nu aprobase această măsură abuzivă a guvernului. Pentru a-şi manifesta dezacordul, refuzase dizolvarea Gărzii de Fier prin Decret Regal. Într-adevăr, dizolvarea fusese pronunţată printr-o simplă Decizie a Consiliului de Miniştri. Prin acest joc tulbure, Regele încurajase pe Corneliu Codreanu la răzbunare, lăsând să se înţeleagă că reacţia Mişcării, dacă ea se produse, nu-l priveşte şi că ar fi dat asigurări anticipate de imunitate. Modul în care s-a derulat procesul şi achitarea principalilor membri ai Gărzii de Fier demonstra apoi, cu noi piese justificative, convenţia existentă dintre Rege şi Codreanu în vederea asasinării lui Duca.

Această combinaţie este o născocire din toate punctele de vedere. În realitate, Carol şi Duca formau un front comun împotriva Mişcării. Regele nu-i dăduse puterea lui Duca, decât cu condiţia să dizolve Garda de Fier. E posibil, de asemenea, ca Palatul să fi avut în vizor eventualitatea că dacă Duca dispare, să se debaraseze dintr-o lovitură de doi rivali.

Oricare ar fi această speculaţie, dacă a existat în sferele camarilei, nu poate fi pusă pe seama unei înţelegeri cu Corneliu Codreanu. Căpitanul fusese condamnat la moarte, chiar înaintea asasinării lui Duca. Dacă lucrurile au luat o turnură neprevăzută, şi Căpitanul a scăpat cu viaţă din această teribilă încercare, aceasta nu se datorează decât Providenţei!