6) SUB CENZURĂ ŞI STARE DE ASEDIU.

După asasinatul de la Sinaia, guvernul a decretat starea de asediu şi cenzura pe întreg teritoriul, pentru o durată de şase luni. O dată trecut acest termen, măsurile excepţionale au mai fost prelungite încă şase luni; şi pe urmă, din şase luni în şase luni, în mod automat. Ţara nu s-a bucurat de nici un moment de libertate pe toată durata guvernării liberale. Şi aceste abuzuri aveau loc sub o pretinsă democraţie parlamentară, deşi nimic extraordinar nu s-a întâmplat în aceşti patru ani în ţară, nici o tulburare gravă a ordinei publice ce ar fi putut justifica prelungirea unor atari măsuri.

Menţinerea măsurilor excepţionale era impusă de palat; şi ele nu-i displăceau şefului guvernului, Gh. Tătărăscu. Sub acoperământul cenzurei şi al stării de asediu, regele Carol putea jefui ţara şi pregăti regimul de dictatură personală. Cenzura şi starea de asediu vizau opoziţia în totalitatea ei; însă, înainte de orice şi în mod particular, Legiunea, singura forţă politică capabilă să se împotrivească cu înverşunare planurilor criminale ale Regelui.

Prin cenzură, regimul interzice apariţia ziarelor legionare; şi nu doar a publicaţiilor recunoscute ca atare, ci chiar a marilor cotidiene: „CALENDARUL” şi „CUVÂNTUL”, care combăteau guvernul liberal pentru ilegalităţile comise împotriva Mişcării Legionare în anul 1933. Aceste două ziare au fost suprimate după moartea lui Duca, şi directorii lor: Nichifor CRAINIC şi Nae IONESCU, aruncaţi în închisoare, alături de mii de legionari, consideraţi fiind ca răspunzători de atentat. După o lungă detenţie, ei au fost scoşi din anchetă. Totuşi, interdicţia publicaţiilor a fost menţinută, în pofida faptului că acuzaţiile lansate contra lor se dovediseră a fi ridicole şi, ceea ce e culmea, că înşişi conducătorii Gărzii de Fier fuseseră între timp achitaţi în bloc.

În ceea ce priveşte celelalte ziare, care se arătaseră dispuse să publice articole şi informaţii favorabile Mişcării, ele erau sistematic blocate prin foarfecele cenzurii.

Din contra, nu exista nici o restricţie pentru presa ostilă Mişcării. Ea beneficia de o libertate totală în atacarea Căpitanului şi a cadrelor dirigiuitoare, în cel mai infam chip. Astfel, cenzura aceasta, care împiedica pe legionari să răspundă atacurilor şi să restabilească adevărul, proteja deschis pe acei care inundau opinia publică cu calomniile lor împotriva Legiunii.

Să reluăm „cazul Stelescu”: După tentativa de asasinat contra lui Corneliu Codreanu, în loc să-şi recunoască greşeala şi să caute reabilitarea pe căile indicate de Căpitan, Stelescu reveni la stăpânii care-l incitaseră la crimă şi se puse totalmente la dispoziţia lor. Cu banii primiţi de la fondurile secrete ale guvernului, el lansă o revistă „CRUCIADA RÂMÂNISMULUI”, în care atacă cu violenţă pe Căpitan. Altminteri, el îşi atribuia merite cel puţin egale acelora ale lui Corneliu Codreanu în întemeierea Legiunii; pretindea, apoi, că avusese un aport de luptă şi sacrificiu mult mai important decât acela al şefului Legiunii; în fine, afirma că se separă de Căpitan deoarece era convins că acesta trădase principiile organizaţiei.

Toate aceste infamii erau etalate într-o asemenea foaie, fără ca legionarii să aibă alte posibilităţi de a replica, decât să tacă şi să le îndure cu greutate. Cenzura veghea ca nici un răspuns al Mişcării să nu apară undeva pentru a ruşina pe calomniator.

Jurnalul secret al lui Stelescu n-avea nici un efect asupra masei legionare şi va atrage doar câteva elemente periferice. În plus, Stelescu era neînstare să divizeze organizaţia, atacurile lui devenind de aceea furioase. Şi toate acestea sub protecţia binevoitoare a cenzurei.

Nu numai „Cruciada Românismului” ataca. Aproape întreaga presă: aceea a partidelor, aceea controlată de evrei, aceea zisă independentă, în toată presa se făcea ecoul unor astfel de insulte şi calomnii gratuite. Pentru un legionar, devenise, odios lucru să deschidă un ziar, deoarece acolo nu întâlnea decât articole veninoase împotriva lor. Toţi se ocupau de Mişcare şi toţi cu intenţia şi sadica plăcere de a o lovi, chiar atunci când articolele manifestau o aparentă obiectivitate. Aici era, de altfel, culmea perfidiei!… Căpitanul era centrul convergent al tuturor atacurilor. Mai ales asupra lui se ducea lupta. Toate urile, toate infamiile fuseseră dirijate contra lui, într-o explozie de furie, pentru că le scăpase în 1933-1934.

În decursul acestei campanii de infamii şi de intrigi, nici un legionar n-a mişcat. Ei s-au strâns în jurul Căpitanului, au suportat în tăcere toate umilinţele şi toate nedreptăţile. Starea de spirit a legionarilor, în timpul acestei campanii de presă, a fost admirabil redată de Căpitan într-o Circulară din 1 Martie 1935: „Legionari, îmi închipui ce greu trebuie să fie pentru voi toţi de prin fundul satelor, în lipsa oricăror informaţii sau veşti. Ele nu vin din cauza cenzurii şi a prigonirilor.

La voi nu găsesc decât veşti rele, insulte, calomnii, minciuni, doar vă veţi îndoi şi veţi părăsi poziţia de luptă. Tot ce este suflu de trădare în ţara aceasta aruncată cu noroi şi cu bale de venin peste rănile noastre, căpătate în mijlocul atâtor şi atâtor primejdii, din timpul luptelor trecute.

Prin întunericul şi necunoscutul acesta, lipsiţi de orice îndrumare şi directivă, păşesc zeci de mii de legionari, conduşi numai de instinctul lor sănătos, de onoare şi credinţă neşovăitoare în biruinţa steagului legionar.

Ce tablou impresionant: această luptă legionară, răsfirată pe tot cuprinsul ţării şi lipsită de orice comandă, merge în aceeaşi admirabilă cadenţă sufletească pe drumurile victoriei; sigură de ea, în contra tuturor uneltirilor ademenirilor, încercărilor perfide.

Câtă onoare nu se desprinde în momentul acesta pentru numele de legionar! Ea se va înscrie în istorie.

Căci ce altă organizaţie în lume, nu din România, putea să se menţină în aceleaşi condiţii, cu adevărat infame?”