7) OFENSIVA STUDENŢILOR.

Primul val de legionari care a spart „zidul de ură şi de infamie” ridicat în jurul Legiunii după marea prigoană, a fost constituit din studenţi. Mişcarea Legionară, aşa cum am arătat în cea dintâi parte a acestei opere, s-a născut din îngrijorările care agitau generaţia de la 1922. După prăbuşirea Ligii Cuziste, ideile acestei generaţii îşi aflară expresia în Legiune; şi au fost salvate de la nimicire graţie principiilor Mişcării fondate de Corneliu Codreanu. Nu-i de mirare că prigoana din 1933-1934, tocmai studenţii sunt aceia care dau primele semne de energie în faza de expansiune a Mişcării.

După expunerea rolului studenţilor în reconstrucţia Mişcării, trebuie să ne oprim câteva clipe asupra atitudinii lor în timpul perioadei de la 1927-1933, adică epoca scursă între întemeierea Legiunii şi dezlănţuirea marii prigoane.

Generaţia studenţească de la 1922 părăsise băncile Universităţii, atunci când Legiunea se forma, în 1927. În acel moment, o generaţie nouă intrase în Universitate. Or, spiritul mişcării studenţeşti de la 1922 se transmisese acestei noi generaţii, şi agitaţiile revendicative asupra aceleiaşi teme, continuă cu tot atâta vehemenţă, culminând la Congresul de la Oradea Mare, în 1928.

Totuşi, ceea ce studenţimea de la 1927 nu mai avea, era o orientare politică clară. Lupta continua, însă nimeni nu-i mai călăuzea, şi guvernele manevrau cu uşurinţă această masă dezorientată. Nu mai existau consilieri de talie, nici vreo organizaţie politică cu care ar fi putut studenţii să rămână în legătură strânsă, vreo persoană care să le convertească elanurile în energie creatoare. Decepţiile provocate de profesorul Cuza i-au determinat să se ţină departe de cele două fracţiuni ale vechii ligi. Am putea defini atitudinea studenţilor în anii 1927-1928, „de expectativă”.

De-a lungul acestei perioade, o parte dintre studenţi, o minoritate, a fost atrasă de către partidele politice istorice. Marea majoritate, totuşi, aştepta să li se ofere o posibilitate nouă, pe linia acestor vechi credinţe naţionaliste. De astă dată, şi în asta constă diferenţa în raport cu mişcarea de la 1922, studenţii nu mai erau dispuşi să se ataşeze cu acelaşi entuziasm unui nou grup politic. Deveniseră sceptici şi mai critici în judecăţile lor.

Desigur, numele lui Corneliu Codreanu exersa o mare atracţie asupra tineretului universitar; însă şi renumele său nu mai părea să constituie o garanţie suficientă, pentru a-i determina pe studenţi să iasă din rezerva lor. Prăbuşirea Ligii provocase o aşa de mare confuzie în rândurile lor, încât le trebuia un anume timp pentru ca ceaţa groasă să se risipească. Nu după mulţi ani, în urma unui lung proces de clarificare, s-a putut restabili unitatea care avea misiunea de a le reprezenta idealurile în viaţa politică a ţării lor.

Întoarcerea studenţilor în lupta politică s-a făcut foarte lent. În decursul primului an ce-a urmat întemeierii Mişcării, abia câteva zeci de studenţi au aderat la ea. Către 1929 Mişcarea câştigă o influienţă preponderentă în masa studenţească.

Cucerirea studenţilor a fost realizată printr-o acţiune comună pe două planuri: o acţiune de jos în sus, prin multiplicarea cuiburilor printre studenţi. Dacă o persistentă muncă de mai muţi ani, cuiburile de studenţi legionari se înmulţesc în aşa fel, încât Căpitanul a fost obligat să le grupeze în organizaţii superioare. Toate cuiburile formate din studenţi originari din acelaşi judeţ constituiau „Grupul legionar studenţesc judeţean”, în timp ce toate grupurile judeţene de studenţi ai aceleeaşi Universităţi erau reunite într-un „Centru studenţesc legionar”…Existau atâtea Centre studenţeşti legionare câte universităţi erau.

Paralel cu acţiunea de jos în sus, alta de sus în jas se realiza pe plan profesional, şi avea drept obiectiv cucerirea conducerii organizaţiilor de studenţi. În fiecare oraş universitar exista un „Centru studenţes oficial”, care reprezenta pe studenţii din toate facultăţile şi şcolile de nivel academic. La rândul lor, Centrle studenţeşti erau grupate într-o „Uniune Naţională a Studenţilor Creştini Români”, avându-şi sediul în Bucureşti. Atât Comitetele Centrelor studenţeşti din fiecare Universitate, cât şi acelea ale Comitetelor Uniunii erau constituite prin alegeri.

Deşi în minoritate, studenţii legionari duceau lupta cu atâta ardoare, inteligenţă şi abilitate, încât, în 1934, toate Comitetele de conducere ale organizaţiilor studenţeşti din întreaga ţară erau în mâinile legionarilor. În şapte ani, sămânţa legionară crescuse, precum sămânţa de muştar din evanghelie, devenind un copac puternic, hrănit cu seva întregii studenţimi.

Studenţii din toată ţara se reuneau o dată pe an într-un Congres General, ce se ţinea într-unul din marile oraşe ale României. De obicei, Congresul General Studenţesc avea loc pe 10 Decembrie, pentru a sărbători şi perpetua amintirea zilei în care izbucnise mişcarea studenţilor naţionalişti, la 10 Decembrie 1922. Din pricina obstacolelor ridicate de guvern, Congresele nu se puteau ţine cu regularitate, nici în fiecare an, nici la data tradiţională. După prigoana din 1933-1934, un Congres de proporţii modeste şi mai curând improvizat, se ţine într-o localitate balneară: Băile Herculane, la 20 Aprilie 1934, când climatul politic şi bunăvoinţa guvernanţilor erau permisibile.

Participarea legionarilor la acest Congres a fost minimă, ei n-au putut influienţa dezbaterile într-o manieră decisivă, pentru că sentinţa de achitare a conducătorilor Gărzii de Fier abia fusese pronunţată, la 5 Aprilie, şi printre acuzaţi se aflau şi căpeteniile studenţilor. Pe de altă parte, chiar în momentul acela, stelescu îşi începuse acţiunea de distrugere a autorităţii Căpitanului. În sfârşit, alte grupuri politice îşi trimiseseră oamenii la Congres, pentru a tulbura apele. Asta a făcut ca acest Congres să fie destul de şters, fără nici o rezonanţă în tineretul universitar şi fără să determine linii de conduită clare.

Trecând peste acest episod, studenţii legionari din toate universităţile, abia ieşiţi din prigoană, s-au aruncat iarăşi în luptă cu un indescriptibil elan. În vreme ce organizaţiile legionare de bază îşi reluară încetul cu încetul activităţile lor în 1935, după întemeierea partidului „Totul pentru Ţară”; studenţii legionari, la rândul lor, îşi desfăşuraseră toate forţele în cursul primăverii lui 1934; spre finele aceluiaşi an, ei aveau să atingă toate obiectivele fixate de Căpitan. La 20 Decembrie 1934, legionarul Traian Cotigă era ales Preşedinte al Uniunii Naţionale a Studenţilor, ceea ce însemna că întreg aparatul de conducere al studenţilor din întreaga ţară se găsea în mâinile legionarilor.

Conngresul General Studenţesc din anul următor a avut loc la Craiova, în Oltenia, între 17 şi 19 Aprilie 1935. Acest Congres marchează o etapă nouă în istoria mişcărilor studenţeşti, caracterizată prin predominarea spiritului nou legionar. Idealurile studenţilor şi ale organizaţiei politice chemate a le realiza, se unifică din nou, formând un bloc omogen. Situaţia de la 1923 se repetă, când „Liga Apărării Naţional Creştine” luase în mâini dezideratele studenţilor şi le transpusese pe planul luptei politice. De această dată, însă, în fruntea organizaţiei politice, care lupta cot la cot cu studenţii, se afla nu un şef slab ca profesorul Cuza, ci un bărbat dotat cu toate calităţile unui mare conducător, temut de adversari şi urmat cu neslăbită loialitate de soldaţii lui.

Congresul studenţesc de la Craiova a fost Congresul unanimităţii legionare. Deşi dezbaterile s-au derulat în condiţii de perfectă libertate, nimenea nu s-a ridicat să susţină puncte de vedere diferite de acelea ale reprezentanţilor legionari. Spiritul Legiunii îmbrăţişa, ca un fluid invizibil, pe miile de congresişti. Cântece legionare erau intonate de masa întreagă de studenţi. Toţi oratorii, conducători ai centrelor Universitare Studenţeşti, erau legionari. Toţi au glorificat pe Căpitan şi toţi şi-au manifestat adeziunea necondiţionată la idealurile Mişcării. Congresul de la Craiova a fost o manifestare a elanului şi a tinereţii, care a demonstrat în chip strălucit că studenţii se integraseră, erau absorbiţi în spiritualitatea legionară.

Ion Moţa a fost ales Preşedinte de Onoare al Congresului. Era un omagiu adus nu numai unui ilustru precursor, ci şi întregii generaţii de combatanţi naţionalişti de la 1922. Răspunzând onoarei ce i s-a făcut, Moţa trimise un mesaj Congresului, publicat ulterior în „CUVÂNTUL STUDENŢESC”, sub titlul „Esenţial”…Nu era un mesaj convenţional, era un apel care reamintea studenţilor datoriile lor privind lupta naţionalistă: „Este inutil să se dedice unor idealuri care să nu fie însoţite de elaborarea mijloacelor prin care aceste idealuri vor fi atinse; un Congres studenţesc nu se poate reduce la această simplă manifestare ideologică; un congres trebuie să fie o ocazie de verificare a forţei interioare de care dispun studenţii pentru realizarea idealurilor lor.

Care este capacitatea de sacrificiu a tineretului reunit în acest Congres? Doar printr-o fuziune a vieţii personale a studentului cu idealul său se poate garanta realizarea acestuia.

Spiritul de jerfă este esenţialul!

Avem cu toţii la dispoziţie cea mai formidabilă dinamită, cel mai irezistibil instrument de luptă, mai puternic decât tancurile şi mitralierele: este propria noastră nenuşă! Nici o putere din lume nu va putea evita prăbuşirea, atunci când se menţine pe cenuşa unor luptători viteji, căzuţi pentru Dreptate şi Dumnezeu!”

Tot la acelaşi Congres a fost difuzată broşura lui Alexandru Cantacuzino: „Românul de Mâine”…În fraze lapidare, Alexandru Cantacuzino denunţă viciile de care suferea societatea românească şi făcea portretul Românismului visat de Căpitan: un om viteaz, generos, dezinteresat, mereu gata să se sacrifice pentru dreptatea şi libertăţile neamului.