8) ASOCIAŢIA „GENERAŢIA MIŞCĂRII STUDENŢEŞTI DE LA 1922

Alarmate de creşterea vertiginoasă a curentului legionar în mediul studenţesc, guvernul şi forţele oculte care-l conduceau au încercat să capteze elanul acestui tineret, deviindu-l într-o direcţie pe care ei o puteau controla. Manevrele acestea n-au avut nici un rezultat apreciabil, nici în timpul Congreselor studenţeşti de la Băile Herculane şi Râmnicu Sărat, nici după crearea taberei de odihnă a lui Stelescu, la Budachi. Forţele studenţeşti au presimţit pericolul şi s-au apropiat tot mai mult de Mişcare.

Cu toate acestea, camarila de la Palat, a cărei capacitate de a inventa intrigi şi capcane era inepuizabilă, avea în rezervă un alt plan, în particular îndrăzneţ şi perfid. Nu era vorba de nimic mai puţin decât de a îngropa mişcarea studenţească, pentru ca energiile tinerimii universitare să înceteze să se hrănească din izvoarele organizaţiei legionare. Planul era făurit în aşa mod, încât generaţiile noi să nu se tulbure defel de credinţa lor. Încet-încet ele cădeau sub dependenţa anumitor elemente, ale căror legături îndepărtate duceau la Palat, fără ca studenţii să înţeleagă bine unde merg firele acestei conspiraţii. Viclenia era subtilă: Naţionalism? Da!… Antisemitism? De acord!… Manifestaţii? Fără îndoială!… Înseşi dezordinile, la rigoare!… Dar totul să se desfăşoare „în limitele permise de organismele oficiale”.

Însă cu cine voia guvernul să realizeze manevra aceasta de captare a tineretului? Acela care dirija operaţia s-a gândit să folosească pe foştii conducători ai „mişcării studenţeşti” de la 1922, care nu intraseră în rândurile Gărzii de Fier. Pentru a se înţelege mai bine planul camarilei, în toată întinderea lui, e necesar să explicăm, în prealabil, ceea ce ajunseră foştii reprezentanţi ai acestei mişcări studenţeşti de la 1922, după intrarea lor în viaţa civilă:

1) Cei mai viteji şi mai conştienţi s-au raliat Mişcării Leginare şi au continuat lupta sub conducerea lui Corneliu Codreanu. Cel mai strălucit reprezentant al acestei categorii de combatanţi a fost Ion MOŢA.

2) A doua categorie, formată din elemente excelente, dar lipsite de energia continuităţii, s-a lăsat absorbită de profesiuni şi nu participa decât din când în când la viaţa publică. Printre ele, trebuie să numim marile figuri ale viaţii studenţeşti din Bucureşti: dr. Ion SIMIONESCU, dr. Constantin DĂNULESCU şi inginerul POPESCU Botoşani.

3)A treia categorie de luptători naţionalişti a rămas fidelă profesorului Cuza şi l-au urmat şi după ce Liga s-a unit cu partidul lui Octavian GOGA.

4) În a patra categorie trebuie să plasăm pe toţi aceia care au profitat de prestigiul căpătat în mişcarea studenţească, pentru a obţine posturi bine renumerate în stat sau în întreprinderile particulare, implicând în schimb renunţarea definitivă la orice agitaţie sau activitate naţionalistă.

5) În sfârşit, mai existau şi alţii care, incapabili să se realizeze şi să-şi pregătească o profesiune, obişnuiţi să trăiască din expediente, au eşuat în rândurile agenţilor, Poliţiei ori ai SIGURANŢEI, oferindu-şi serviciile, mârşave, îndreptate împotriva propriilor camarazi de odinioară.

Sprijinindu-se pe legătura dintre aceste categorii, adică pe indicatorii Poliţiei, conspiraţia permanentă a Palatului voia cu orice preţ, în manevra ei, să atragă pe foştii conducători ai studenţilor, situaţi deja în categoriile 2,3,4, pentru a-i opune în bloc lui Corneliu Codreanu şi tuturor acelora care-l urmaseră în cruciada sa. Cu alte cuvinte, se dorea mobilizarea „generaţiei de la 1922” împotriva succesorilor ei legitimi, contra acelora care nici o clipă nu au trădat idealurile sale.

Planul a fost repede pus în aplicare şi, într-un fel, prin surprindere. La începutul lui 1935 s-a constituit la bucureşti, „Blocul Generaţiei Studenţeşti de la 1922”, sub conducerea inginerului Popescu-Botoşani. În mod natural, acei care apărau în fruntea acestei mişcări nu puteau fi acuzaţi de complicitate cu regimul, ei înşişi fiind victime ale sugestiilor străine de vechile lor convingeri. Erau oameni ale căror nume deveniseră populare, binecunoscuţi în viaţa publică, destinaţi să camufleze obiectivele tenebroase ale întreprinderilor guvernamentale.

Astfel, alături de organizaţiile oficiale studenţeşti, dominate de legionari, luase naştere o grupare paralelă, care se fălea că reprezintă cu spoită autenciticitate dezideratele studenţilor.

Apariţia „Blocului” ar fi putut provoca o puternică confuzie în masa studenţească, şi chiar să rupă unitatea de bază a forţelor ei. Reacţia legionară nu s-a lăsat aşteptată. Pentru a tăia, categoric, orice posibilitate a noii grupări de a abuza de studenţi, Corneliu Codreanu l-a însărcinat pe Moţa să creeze un organism cu obiective asemănătoare celora ale „Blocului”, care trebuia să funcţioneze sub controlul Mişcării.

Moţa avea un drept infinit mai legitim să convoace „generaţia de la 1922” decât toţi aceia care, de-a lungul anilor, părăsiseră rândurile naţionalismului şi se pierduseră în meandrele vieţii; şi decât cei ce ajunseseră să slujească inamicilor pe care-i combătuseră odinioară.

disciplinat şi eficace, Moţa se pune pe treabă. La începutul lui Aprilie 1935, cheamă la Bucureşti pe foştii studenţi din generaţia de la 1922, plus pe toţi studenţii care, de-atunci, avuseseră funcţii în organizaţiile studenţeşti. El socotea, pe bună dreptate, că „generaţia de la 1922” nu putea fi limitată la reprezentarea acelui an. „Generaţia de la 1922” reprezenta ceva mult mai important: ea simbolizează o direcţie nouă, o nouă spiritualitate naţională, care trebuia să înglobeze pe toţi studenţii ce împărtăşeau acelaşi crez. Generaţiei de la 1922 aparţineau toţi studenţii care, ulterior, în valuri succesive, intrând în universităţi, adptaseră aceleaşi idealuri.

Totuşi, spre a evita bănuiala că Mişcarea urmărea prin această extensie un obiectiv electoral, Moţa a limitat participarea studenţilor din seriile mai recente, la acei care avuseseră funcţii de răspundere în Centrele studenţeşti.

Pe de altă parte, pentru a marca diferenţa cu „Blocul Generaţiei Studenţeşti de la 1922”, Moţa denumi noua formaţiune Asociaţia „Generaţia Mişcării Studenţeşti de la 1922”.

Dezbaterile noii Asociaţii s-au desfăşurat în Palatul Studenţilor în Medicină, în sala în care aveau de obicei conferinţele organizate de „Centrul Studenţesc Bucureşti”…Legionarii s-au prezentat în mare număr, veniţi din toate centrele universitare ale ţării şi formând, astfel, majoritatea asistenţei.

La începutul şedinţei de deschidere s-a produs un incident penibil, care-a tulburat pentru o clipă bucuria revederii atâtor colegi de Universitate, acuma împrăştiaţi în toată ţara. Atunci când sala era arhiplină, şi nu mai rămăseseră decât câteva locuri libere, tocmai în fundul sălii, Stelescu şi-a făcut apariţia. Toată lumea a rămas împietrită, în mijlocul unei tăceri mormântale. Nimei nu se aştepta la un asemenea act de provocare temerară, după campania pe care el o declanşase împotriva lui Corneliu Codreanu în hebdomadarul „CRUCIADA ROMÂNISMULUI”.

După ce a aruncat o privire circumspectă în sală, dându-şi seama de atmosfera încărcată ce domnea aici, s-a aşezat într-un fotoliu, mult mai puţin sigur de el, de cum venise. A fost deschisă şedinţa, s-a ales biroul provizoriu. Pe urmă Moţa s-a ridicat şi fără să-i pronunţe numele, l-a somat, în numele tuturor celor prezenţi, să părăsească sala, în termenii următori: „După tot ceea ce a făcut, după toate atacurile murdare pe care le-a declanşat împotriva Căpitanului de la tribuna unei publicaţii întreţinute de duşmani, este un om nedemn de a se afla printre noi”… deşi fierbând de indignare, Moţa vorbise pe un ton măsurat. Totuşi, maniera în care el accentua fiecare cuvânt, alura sa dură şi neîndurătoare emana atâta fermitate, încât Stelescu n-a mai avut ce face decât să părăsească sala. Altminteri, toată lumea s-ar fi ridicat asupra lui, pentru a-l expulza cu forţa. Înţelegând că lupta era deja pierdută, Stelescu s-a ridicat şi a ieşit ca o umbră. Sala respiră uşurată şi dezbaterile putură începe.

Care a fost tactica întrebuinţată de guvern în faţa Adunării convocate de Moţa? Guvernul conta pe ajutorul elementelor de manevră de care dispunea în sânul „Blocului studenţesc” şi al conducătorilor acestei organizaţii rătăcite; oameni de altfel de bună credinţă, însă incapabili să distingă că ei erau utilizaţi drept simpli pioni în jocul superior al cărui obiectiv era distrugerea mişcării studenţeşti; el spera să provoace o confuzie suficientă între delegaţii, pentru ca adunarea să se împrăştie, să se spargă. acest rezultat ar fi însemnat triumful „Blocului”, confirmat drept reprezentant unic al generaţiei de la 1922. Iată de ce guvernul, la început, nu numai că nu a interzis adunarea convocată de Moţa (cum ar fi putut-o face), ci dimpotrivă, a încurajat participarea membrilor „Blocului” la reuniunea de la Palatul Studenţilor în Medicină.

Dezbaterile din prima zi au fost dominate de duelul oratoric dintre Moţa şi Dănulescu. Acesta din urmă, expunând punctul de vedere aş „Blocului”, denunţa emfatic prezenţa, în sală, a persoanelor care nu aparţineau generaţiei de la 1922. După el, aceste persoane nu posedau elemente necesare de reprezentare a generaţiei de la 1922, şi adunarea era, în consecinţă, ilegal constituită. El cerea ca înainte de a se trece la fondul chestiunii, să se decidă asupra apartenenţei fiecăruia la generaţia de la 1922, şi să fie eliminaţi aceia care nu corespund normelor.

Moţa a respins teza lui, arătându-i că nu se poate delimita în timp „generaţia de la 1922”, fiindcă ea îmbrăţişa pe toţi aceia care, pe parcursul anilor, luptaseră pentru aceleaşi idealuri. Această „generaţie” nu lua sfârşit decât în momentul în care nu mai existau studenţi care să se adape din credinţa aceasta. Ar fi fost, aşadar, cea mai mare nedreptate să se excludă din rândurile combatanţilor acei care transmiseseră noilor generaţii flacăra credinţei naţionaliste, aşa cum a fost ea primită din mâinile generaţiei eroice de la 1922. Toţi formau un bloc, şi de s-ar face greşeala de a-l fragmenta după criterii artificiale, s-ar da câştig de cauză inamicilor mişcării naţionaliste.

Marea majoritate a celor prezenţi s-au ridicat în picioare şi au aplaudat cu entuziasm vorbele lui Moţa; în timp ce reprezentanţii „Blocului”, aflaţi într-o minoritate clară, asistau la dezbateri solidari şi resemnaţi. Dănulescu, văzând atmosfera din sală, şi dându-şi seama că partida era pierdută, s-a ridicat şi a părăsit reuniunea în semn de protest, urmat de prietenii săi.

Ion Moţa a fost ales Preşedintele Asociaţiei „GENERAŢIA MIŞCĂRII STUDENŢEŞTI DE LA 1922”, al cărui comitet a fost constituit în mare parte din legionari.

În disperare de cauză, văzând că planul de torpilare a reuniunii din Palatul Studenţilor în Medicină eşuase, guvernul îşi arăta adevărata faţă, interzicând, a doua zi, continuarea congresului. Dar era prea târziu. Asociaţia fusese constituită şi Moţa figura în capul ei.