Anii 103-104

Care s-au întâmplat întru acești doi ani, pentru aceea le scriu și pun înainte cu cuvintele lui Dion Cassie, ca să se vază cu câtă credință s-au fost zis acelea, care se cuprind în Istoria românilor, partea 2,§ 4,5. Așadară Dion zice:

„Când se fac acestea, iată vine veste că Dechebal multe face împrotiva păcei: câștigă arme, primește pe cei fugiți, întărește cetățile, pe neamurile de prin împrejur le îndeamnă prin solii săi la răscoală și pe cei ce nu-l ascultă îi prădează și că pân-acum încă au cuprins o parte a țânutului iagizilor, care în zădar o-au cerut aceștea dup-aceea îndărăpt, că Traian nu li-o-au întors.

Pentru pricinile acestea, Decebal, de la senat iarăși s-au judecat protivnic romanilor. Iară Traian însuș, și nu prin povățuitori, au isprăvit acel război. Și măcar că Decebal era cu mult mai slab decât Traian, totuși puțân au fost de nu l-au omorât pe acesta cu vicleșug. Pentru că Decebal au trimis în Mesia, în chip de fugiți, pe unii care se omoară pe Traian, la care și de alte ori, dară mai vârtos în vreme de război era tocmai slobod a întra; ci acei în chip de fugiți n-au cutezat a face acea fără de lege pentru că unul dintră dânșii, după ce au căzut în prepus, s-au prins și trăgându-se la munci, au descoperit vicleșugul. De-aici Decebal pe Longhin, povățuitorul romanilor, care era foarte învățat în meșteșugul la oaste, la atâta l-au adus (prilejuind ca cum ar vrea să facă ce el ar porunci), cât au mers la dânsul. Pe acesta, după ce au mers, au poruncit de l-au legat și înaintea tuturor l-au întrebat despre sfaturile lui Traian; ci nimica putând scoate din gura lui, au poruncit să-l dezlege și la închisoare se-l țână; apoi s-au rugat prin cărți lui Traian ca, pentru slobozirea lui Longhin, să se împace cu sine. Căruia Traian așa i-au respuns cât s-au văzut nici a prea prețui pe Longhin, nici a nu-l băga în vreo samă, ca pe unul a cui moarte nu o vrea, dară viața încă nu i-o prea poftea. Care până când le-au socotit Decebal și au cercetat ce ar trebui se facă, Longhin, bind veninul care-l căpătase, au murit.

Într-aceea Traian au făcut pod de piatră peste Dunăre, de care eu însumi nu poci destul a mă minuna. Căci măcarcă au făcut Traian mai multe lucruri minunate, dar podul acela pe toate le întrece. Fost-au făcut pe doaozeci de stâlpi de piatră cioplită și-n patru cornuri tăiată; fieștecare stâlp era, afară de temeiu, înalt 150 de picioare (mathematicești), lat de 60 de picioare, și era stâlpii depărtați unul de altul 170 de picioare și cuprinși cu bolte pe de-asupra. Cheltuiala făcută cu podul acesta au fost nespusă, dară pentru aceea au fost podul mai minunat, pentru că s-au făcut în râu vâltoros și plin de moală și pentru că apa râului nu s-au putut abate într-altă parte. Iară eu nu pentru aceea am pus lățimea râului, pentru că doară ar fi prea mare (căci a une ori, când inundează, de doao și de trei ori încă e mai mare), ci pentru că atâta este în locul acela, care e cel mai îngust, decât care mai de-ndămână de a face pod, loc altul nu s-au aflat. În care, cu cât cură râul din lat în mai îngust și iarăși din îngust în mai lat, cu atâta cură mai repede și e mai afund, ce îmărește greutatea cea de a face pod. Din care lucru lezne se poate înțelege inima cea mare a lui Traian.

Podul acela, nouă nu ne este de folos, căci nu se trece pe dânsul, ci stau stâlpii numai de-a fala, ca și când ar fi acum făcuți, ca să se cunoască dintrânșii că nu este ce n-ar putea face mintea omenească. Traian au făcut podul acesta că se temea ca nu cumva, înghețând Dunărea, să se pornească vreun război asupra romanilor celor dincolo; care de cumva s-ar întâmpla, se poată lezne trece oștile peste dânsul. Ci Adrian, temându-se ca nu cumva varvarii, omorând păzitorii podului, mai lezne se treacă în Mesia, au poruncit se râsipească părțile cele de-asupra ale podului. Drept aceea Traian, după ce au isprăvit podul, au trecut Dunărea, apoi mai mult fără de primejdie decât în grabă s-au oștit și de-abea au învins.”

Iată că Dion Cassie apriat scrie cum că întâiu pe Longhin, povățuitorul romanilor, nu Traian l-au trimis, ci Decebal l-au înșălat la sine, a două, apa Dunării nu s-au abătut de la matca sa, a treia, podul n-au avut 24 de stâlpi, ci numai 20, a patra, nici s-au făcut numai într-un an, precum Calvisie încă arată .

În câtu-i despre iazigi, cărora Traian nu le-au întors partea țânutului, cea prin Decebal cuprinsă, înseamnă că ei stăpânea tot pământul, cât se cuprinde întră Dunăre, Tisă, munții Carpatului și apa Branului , adică: toată partea ungurească, cea de către Peșta, câtă se cuprinde întră num itele otare și că ei, în vremea aceea, încă nu era supuși romanilor, fără numai cât le era soți, pentru că Traian au fost cel dintâi, care au lățit și întins stăpânirea Romei peste Dunăre .