Anul 1467

Desdinarea ardelenilor, despre care am cuvântat la anul trecut, au silit pe Matiaș, craiul Ungariei, de întru al zecilea an al crăimei, al patrulea al încoronărei sale, după cum arată hrisoavele lui, adică în anul acesta, 1467, au mers asupra lor cu 12.000 de ostași, dară ardelenii n-au stat la bătae, ci cu craiul lor cel nou, Ioann comitul, au căzut la picioarele lui și s-au rugat de grația, care o au și dobândit . Ci pe Ioann comitul l-au măzălit din voivodzie și în locul lui au pus voivod Ardealului pe Sigismund, fratele lui, căruia i-au dat collegă pe Bertold din Moniocherec . După aceea au strins seim în Turda, și în adunarea aceea a Ardealului au așezat ca căpeteniile răscoalei se nu-și peardă viața, fără numai bunurile, și ei pururea să se sârgunească din țeară , drept aceea care au fost mai înțelepți dintre căpetenii s-au și dus într-alte țeri, precum Benedict Vereș votavul, în Polonia, iară care au nădăjduit grația și n-au scăpat, nu bine au petrecut .Despre unii dintre acestea voi cuvânta la sfârșitul anului, după întoarcerea craiului din Moldova, a căruia mergere acolo așa s-au întâmplat, după Dluglosz : Sfădindu-se trei bărbați între sine pentru domnia Moldovei, adică Ștefan (V), Petru (V) Aron și Berendeiu, care tustrei zicea că sunt din semânța prinților Moldovei, tocmai din semânța lui Alexandru (celui dintâi), Ștefan, care întrecea pe cei doi cu înțelepciunea, mintea și sârguința, lezne i-au fugărit pe ei și sângur au moștenit prințipatul la românii din Moldova, pe care cu asprimea și direptatea sa, nelăsând vre o reutate nepedepsită, la atâta i-au adus, cât în toate îl asculta și nu numai pe ostași și pe boieri, ci și pe proști încă îi deprinsese în arme, învățând pe fieștecarele cum se-și apere patria sa. Dacă afla că vrun prost nu are săgeți, arc și sabie, sau mergea la tabără fără de pinteni, aceluia, fără de milă, îi tăia capul. Pe acesta, Cazimir, craiul Poloniei, încă l-au întărit în domnia Moldovei, nebăgând în samă pe cei doi, pe Petru și pe Berendeiu, care năzuise la dânsul, cum am zis mai sus, făgăduindu-i foarte multe, de-i va așeza în scaunul Moldovei.

Așa dară Matiaș, craiul Ungariei, care primise pe Berendeiu, când s-au dus din Polonia, și-i făgăduise că-l va așeza în prințipatul Moldovei, nesuferind ca de Ștefan care era în partea craiului Cazimir, să se batjocorească, au adunat mare oaste și având pe Berendeiu cu sine, ca se-l așeze în scaunul Moldovei, alungând pe Ștefan și cădința prințipatului eii se o ia de la craiul și crăimea Poloniei, pe la mezul lunei lui octomvrie (ungurii zic pe la zioa Ecaterinei), cu a sa oaste și cu oaste pe plată, eșind din Ardeal și punând povățuitoriu peste oaste pe Ioann Ghiscra de Brandis bohemul, au întrat în Moldova și trecând munții și plaiurile, au sosit în Totruș (nu Hotruș), pe care arzându-1, mergea pe lângă munții. În Bacov, în târgul Roman și în Neamț. Care toate din preuna cu satele de prin împrejur arzându-le, tot pământul lăcuit și lucrat l-au împlut de ucideri, nepărtinind cuiva de ori ce stat sau fel ar fi fost, și măcar că l-ar fi întâmpinat la Totruș Ștefan Vodă, cu oastea sa, totuși mult ținând de oastea lui Matiaș (căci avea cu sine ca la 40.000 de ostași) și temându-se și de ai săi pentru tyrănnia făcută, când au omorit pe cei de frunte, mai pe toți, n-au îndrăznit a se lovi cu toată oastea, ci din leșuri pe Matiaș craiul foarte l-au năcăjit în 40 de zile, oprindu-l și de la jăfuirea cea mai depărtată. Iară după ce au sosit Matiaș craiul la orașul Baia și au întărit orașul (căci se temea de năvălirea moldovenilor) cu șanțuri și cu carre, Ștefan Vodă, care se așezase cu oastea sa între râurile Moldova și Someșul, gândind că au venit timpul când cu puțini se bată pe mulți, lăsând caii și sarcinile în locul taberei, numai pedestru și ușor au venit în Baia și aprinzând orașul de vro câteva laturi, în 15 dechemvrie, noaptea au năvălit peste unguri și au ținut bătaia amestecată, până în revărsatul zorilor. Iară căzând mulți dintre unguri și mai mulți sodomindu-se de flacără, craiul Matiaș rănit pe trei locuri, ci nu de moarte, ca se nu vina viu în mânile românilor, cu o leptică s-au scos din locul bătăei. Partea cea mai mare a oștilor ungurești, venind la munți și aflând drumurile îndesite cu arburi, ce se tăiase de moldoveni, au ars carrele și bagagia și îngropând în lut 500 de bombarde, ca se nu se poată folosi moldovenii cu dânsele, au scăpat cu fuga în Ardeal. Prin facerea de bine a unui român au scăpat craiul Ungariei, de nu s-au prins sau nu s-au tăiat, pe care român, Ștefan Vodă l-au pedepsit cu moarte, după ce au înțeles înșălăciunea. Spun că 10.000 de unguri au perit în bătaia aceea. Steaguri militărești vro câteva s-au prins, care le-au trimis Ștefan Vodă, prin solii săi, în semn de biruință craiului Cazimir, care atunci era în Vilna. Ștefan Vodă și oastea lui, mare pradă, corturi, carre și bombarde au dobândit... înturnându-se Matiaș craiul în Ungaria, s-au împăcat cu gubernatorul Henric Diac, iară pe ardeleni, pentru că s-au fost lipit de Ioann, comitul de Bazin, i-au globit cu 400.000 de florinți, bani gata, cu care bani au început a aduna nouă și mare oaste, mai mult din streini, decât din ai săi, la care oaste n-au vrut se meargă polonii, căci se credea că o strânge asupra lui Ștefan Vodă, ca se-și șteargă ocara precum și Ștefan Vodă prin deși soli și mai multe cărți, se ruga de Cazimir craiul ca se-i trimită ajutoriu asupra craiului Matiaș”.

Așișderea scriu toți istoricii leșești și cei sterini: Cromer , Mihovie , Albin , Vossie , Fabrichie , Cureu ; ba încă și dintre unguri: Iștvanfie , Podlușani și Borșai Pal ; Miron încă , care adaogă că Berendeiu au căzut în bătaia de la Baia, iară Petru V. Aron, după ce s-au biruit Matiaș, craiul Ungariei, au fugit în Polonia; numai Bacșai , Turoție , Ranzan și Bonfinie scriu că Matiaș craiul au biruit pe Ștefan V, domnul Moldovei, despre care zice Spondan :

„Tocma de rușine întunecare a istoriei este aceasta, fie de unguri sau de poloni stârnită! Cum că Bonfinie nu se nărăvește cu sine însuș în multe cuvinte, n-ar fi greu a arăta, așa de încâlcit scrie avtorul acesta și numai din pizmă, tătuși cu frumuseța cuvintelor face destul cetitorilor săi.”

Nici te mira că Turoție, Ranzan și Bonfinie, pe care apoi i-au urmat istoricii, cei ce n-au știut critica, așa de orbește s-au lingărit craiului Matiaș, pentru că, după cum arată acelaș Spondan, cu puțin mai în sus de cuvintele aici aduse, tustrei era prietenii lui, și Bonfinie tocmai de el adus se scrie istoria ungurească; iar Matiaș craiul era din creștet până în tălpi fală goală, precum îl arată toate faptele și cuvintele lui, dintre care aduc aici epistola lui , care o au scris către poloni și sună așa: „Doao sunt care ne împutați nouă prin cărțile voastre: năvălirea asupra Moldovei, ca a unei țeri ce se ține de crăimea voastră, și pagubele sau buturile ce s-au făcut voao și la ai voștri din Ungaria, prin ai noștri, și ne cercați pe noi ca se ținem legăturile cele bătrâne, ce s-au făcut între îmbe crăimile și poftiți ca se slobozim la judecată de obște cele pătrate. Întâiu, în cât este pentru Moldova, noi n-am fost de altul îndemnați se ne apucăm de dânsa, fără numai de Ștefan, tyrannul țerei aceiia, care neținându-și făgăduința și priimind pe sârgunițiid noștri a, apoi prădând și robind din crăimea noastrăe, ca și turcii, nencetat lucruri și oameni și cercându-se, nevrând se îndrepte faptele cele rele, au n-au fost vrednic ca de noi să se pedepsească? None digne a nobis meruit castigari? pentru care, zeu, împrotiva măcar cărui strein, pe lege ne-am fi putut scula cu harț. Ci noi pe el, din mărturisirea lui, îl știm că este supusul nostru. De cumva și voao se lingărește cu numele acela, face după obiceiul său, pentru că la turci și la tătari încă așa se lingușește, pentru aceea ca între atâța domni ne credința lui mai îndelung se remână nepedepsită. Dară cum că țeara aceea se ține de cădința noastră, arată titulul cel prea de demult și necurmat al predecessorilor noștri, crailor Ungariei, care titul nu l-au purtat în zădar, ci cu moștenire necurmată; căci se tăcem cele mai de demult, de când se pomenește de oameni, voevodzii Moldovei totdeauna crailor ungurești au slujit și țeara aceea n-au avut alt povățuitoriu, fără numai pe acela, care s-au întărit sau s-au trimis de-aicea, întru atâta, cât tatăl nostru, măcar că era numai gubernator, mai mulți voevodzi au pus acolo pe rând și fără de vreo împrotivire.

Care toate mai tari și mai de folos sunt decât inscripțiile (de cumva s-ar putea vrunele aduce) cele făloase, ci noi, pentru cuvioase, pricini, mai pe afund despre acestea nu vrem a vorbi ș.c. În anul 1468.”

La cuvintele ce sunt puse și lătinește, înseamnă oarecine zicând: „Din epistola aceasta, chiar se vede ca Matiaș craiul atunci au învins și supus, pe români; drept aceea greșesc polonii, care scriu că prea mulți unguri s-au tăiat și ceialalți cu fuga au scăpat în Ardeal. Nici e de a se crede că Matiaș ar fi fost așa fără de rușine, ca să se fălească că el au biruit, știindu-se pretutindenea pierderea lui.” Frumos syllogism! Dară de necritic făcut, căci Matiaș, craiul cel lăudat al Ungariei (pagubă că fiind român, au fost și tyrann, împreună cu tatăl său, pentru care până astăzi gemem, nu numai noi, românii, ci și ungurii!!!! Ci despre aceasta mai multe a scrie nu poci), prin cuvintele: nonne digne meruit a nobis castigarii? Nu zice că au învins și supus pe Ștefan V cu moldovenii lui, ci numai ca au vrut se facă aceasta, dară nu i s-au lovit pentru pricinile de istoricii leșești aduse, pentru că, de ar fi învins el, ar fi pus domn Moldovei pe Petru V. Aron, perind Berendeiu, cum zisă mai nainte Miron logofătul, în cât este pentru celealalte zise ale craiului Matiaș, respund eu că craii ungurești n-au avut titulul Moldovei vreo dată, măcar că Moldova s-au numit oarecând Comania Mare, ci s-au numit craiul Comanilor cei Mari și cei Mici, ce sunt în Ungaria de-acum, cum s-au arătat la anul 1239. Ioann Huniadi, tatăl lui Matiaș I, încă nu au dat domni moldovenilor sau muntenilor, după plăcerea sa, fără numai cât au ajutat pe vro câțiva de ș-au apărat cădințele lor: adică pe Petru IV, de au fugărit în anul 1448 pe Roman III din Moldova, și pe Dan IV, de au scos „în anul 1445, pe Vladislav III din Valahia, dară cu Ciubăr Vodă din Moldova, în anul 1449, nu i s-au sfetit așa, căci nici au avut Ciubăr sau Ciupor vreo cădință în Moldova. Sigismund împăratul și craiul încă în zădar s-au silit în anii 1412 și 1429 să se împartă Moldova, ca se-și facă cădință întrânsa.

Pretensia polonilor la Moldova și a ungurilor și la Moldova și la Valahia, dintru aceea s-au stârnit, că românii din amândoao țerile acestea, adese ori nu s-au nărăvit între sine în punerea domnilor; drept aceea partea cea mai slabă totdeauna au năzuit sau la poloni, sau la unguri și au făgăduit toată supunerea și ascultarea, numai să se ajute împrotiva părței cei mai tari; de unde au urmat de partea cea mai tare încă toate le-au făgăduit, numai se nu se ajute partea cea mai slabă. Așa au lucrat după aceea moldovenii și muntenii și la turci, până când au căzut sub jugul lor, cum vei vedea la anii viitori. Iară polonii, ungurii și turcii s-au bucurat de sfezile românilor și pururea au căutat prilej de a putea surpa pe beții români, cum poți culege din epistola craiului Matiaș, cea către fiscul sau voivodul.din Ardeal, în anul de-acum, 1467, trimisă, care se aduce de Catona și sună așa: „Între celealalte, care cu înțelepciune și folos s-au înoit și orânduit în adunarea cea mai de curând trecută a prelaților, baronilor și nobililor noștri, despre bunurile crăesti și veniturile fiscului nostru, aceea încă s-au orânduit, ca de aici încolo, întru avenire, nici noi, nici craii care ne vor urma, se putem sau se poată ori cum înstrăina ținuturile Făgărașului, Omlașului și Rodnei cu pertinențiile lor, ci numitele ținuturi pururea se fie gata în mânile crailor, ca, de cumva va fi op, să se poată da oarecărui voevod muntenesc sau moldovenesc de lăcaș, spre îngrozirea și câștigarea părților acelora. Și fiind că acestea și altele din voința noastră s-au orânduit prin numiții prelații și baronii noștri, și chiar se cunoaște că sunt spre folosul nostru și al crăimei, drept aceea credincioșirei voastre tare vă poruncim ca almintrelea se nu faceți, ci zisele ținuturi, Făgăraș, Omlaș și Rodna, cu pertinențiile lor, măcar întru a cui mâni vor fi, cât veți vedea acestea, îndată se le cuprindeți și se le țineți în mânile voastre, până când ne va plăcea nouă, apărându-le ca și cum apărați celealalte bunuri ale noastre, almintrele a lucra nici cum îndrăznind. 1467”.— Vezi cu ce meșteșuguri se silea neamurile de prin împrejur se surpe pe români! Adecă ținea dominiuri și bunuri întregi pe sama acelora, care se nevoia se-și mânce neamul. Așa au lucrat și polonii, cum s-au arătat la anii trecuți, ci prin meșteșugurile acestea, ce au dobândit și ungurii și polonii? De nu știi tu, îți voi spune eu, ascultă-mă: polonii, pentru fala lor au roșit și îngrășat pământul Moldovei cu sângele, și pe moldoveni i-au îmbogățit cu prădzile din ținutul lor; ungurii au dat Ardealul de jaf și moldovenilor și muntenilor, până când au căzut acestea sub jugul turcilor. Fericiți au fost ungurii până a nu se osebi de români! Ci eu mă întorc la firul istoriei.

Matiaș I, craiul Ungariei, după ce au așezat rescoala din Ardeal, cea în anul trecut începută pentru nespuse stoarcerile de bani și au perdut în Moldova 10.000 de ostași, el încă de-abea au scăpat rănit pe trei locuri, nu numai în spinare?

Și au ajuns pe Crăciun în Brașău; așa au pedepsit pe vrăjmașii săi cei din Ardeal.

Prin hrisovul dat din Brașău, în 31 dechemvrie din anul lui Hristos 1467, al crăimei lui 10, al încoronărei 4, care hrisov se află în arhivul mânăstirei din Cluș-Mănăștur , au luat de la Ladislav și Sigismund, fiii banului Deșeu din Loșonț, pentru că stătuse lângă Ioann comitul, satele Nemetii, Peterhaza și prediul Silageul, în gimătate Gherla, Sas-Nireșul, Varolia, Ciabotul, Batinul, Țobtetecul, Fizeșul și Sânbenedicul din comitatul Solnocului din lăuntru; Vița, Sântmărtinul, Chetchea, Tombottelchea, Oșorheiul, Micula, Sâiacovul, Chiraleșul cu curtea dintrânsul, Chentelecul, Araclia, Roșii, almintrelea Zăret și Somfalăul din comitatul Dăbâcei; așișderea Pusta, Cămărașul și Sâmbotelecul din comitatul Clușului și le-au dăruit lui Ioann eppului, care fusese în anul 1457, cu el prins, și eppiei Orădzei-Mari.

Luat-au mai nainte de a merge în Moldova mai multe bunuri de la alți vrednici și le-au dăruit la alți nevrednici, despre care vezi Culegerea mea cea mare, sau Annalii Românilor, la anul acesta, 1467.