Propoziţia XI.

Dumnezeu sau substanţa alcătuită din ahibute infinite, fiecare exprimând o esenţă infinită şi eternă, există cu necesitate.

DEMONSTRAŢIE: Dacă tăgăduieşti (aceasta), gândeşte – dacă se poate – că Dumnezeu nu există. Aşadar (după ax. VH), esenţa lui nu include existenţa. Dar aceasta (prop. VH) este absurd. Deci Dumnezeu există cu necesitate. C.e.d.d.

ALTĂ DEMONSTRAŢIE: Pentru orice lucru trebuie să se arate atât cauza sau raţiunea3 în virtutea căreia există, cât şi cea în virtutea căreia nu există. Bunăoară, dacă există triunghiul, trebuie să se arate raţiunea sau cauza pentru care există; dacă însă el nu există, trebuie să se arate raţiunea sau cauza care îl împiedică să existe sau care îi exclude existenţa. Iar această raţiune sau cauză trebuie să fie cuprinsă în natura lucrului sau să fie în afara lui. Bunăoară, însăşi natura cercului arată de ce nu există un cerc pă-

1. A se vedea prop. V, P. I şi demonstraţia ei.

2. Criteriu.

3. Cauzalitatea, la cartezieni, este considerată ca un raport logic între cauză şi efect, de aci expresia des repetată la Spinoza „cauza sau raţiunea”. Cauză este aici identic cu raţiune (ratio în latineşte a devenit raison în limba franceză, ragione în limba italiană, cu sensul de cauză, motiv, explicaţie).

Trat: căci aceasta include o contradicţie. De ce, dimpotrivă, exista o substanţă, aceasta rezultă din chiar natura ei, care include tocmai existenţa (vezi prop. VII). Însă raţiunea pentru care există sau nu există cercul sau triunghiul nu rezultă din natura lor, ci din ordinea naturii universului material; căci dintr-însa trebuie să rezulte sau că triunghiul există actual1 cu necesitate, sau că este imposibil să existe. Şi acestea sunt evidente prin ele însele. De aici rezultă că un lucru există cu necesitate dacă nu există nici o raţiune sau cauză care îîă-l împiedice de a exista Dacă deci nu poate fi nici o raţiune sau cauză care să împiedice ca Dumnezeu să existe sau care să-l excludă existenţa, se va conchide cu toată siguranţa că el există cu necesitate. Iar dacă o atare raţiune sau cauză ar exista, ar trebui isă se găsească sau în însăşi natura lui Dumnezeu, sau în afara lui, adică într-o altă substanţă de o altă natură. Căci, dacă ar fi de aceeaşi natură, prin chiar aceasta s-ar admite că Dumnezeu există. Dar o substanţă care ar fi de o altă natură nu ar putea să aibă nimic comun2 cu Dumnezeu (după prop. II) şi deci nu ar putea nici să-l pricinuiască, nici să-l suprime existenţa. Întrucât deci raţiunea sau cauza care ar suprima existenţa divină nu poate fi în afara naturii divine, trebuie cu necesitate, clacă vrem ca ea să existe, să fie în însăşi natura ei, care de aceea ai” include o contradicţie. Însă este absurd să se afirme aceasta despre fiinţa absolut infinită şi cea mai desăvârşită. Deci nu există nici în Dumnezeu, nici în afara lui vreo cauză sau raţiune care să-l suprime existenţa şi astfel Dumnezeu există cu necesitate. C.e.d.d.

ALTĂ DEMONSTRAŢIE: A nu fi în stare să existe este pentru un lucru o slăbiciune şi, dimpotrivă, a fi în stare să existe este o putere (cum se înţelege de la sine). Dacă deci nu există cu necesitate decât fiinţe finite, urmează că fiinţele finite sunt mai tari decât fiinţa absolut infinită – ceea ce, evident, este absurd (cum se înţelege de la sine); aşa încât, sau nu există nimic, sau exisia cu necesitate fiinţa absolut infinită. Insă noi existăm sau în noi, sau în aliceva care există cu necesitate (vezi ax. Îşi prop. VII). Deci fiinţa absolut infinită, adică (după def. VT) Dumnezeu, există cu necesitate. C.e.d.d.

1. Actual, în opoziţie cu potenţial sau virtual; a exista în act, sau actual, înseamnă a exista în fapt, a exista acum, în prezent

2. Ca să se poată stabili o legătură reală între cauză şi efect, Spinoza precizează că trebuie să existe ceva comun între ele, căci între lucrurile care nu au nimic comun nu se poate stabili un raport de cauzalitate. (A se vedea ax. IV şi V, P. I.) Referindu-se la aceeaşi problemă, Spinoza spune, în scrisoarea 4: „Dacă două lucruri nu au nimic comun între ele, atunci unul nu poate să fie cauză pentru celălalt, căci în efect: n-ar exista nimic care să fie comun şi pentru el şi pentru cauză, şi atunci tot ce ar exista ar trebui să fie scos din neant”.

NOTA; în această ultimă demonstraţie, am voit să arăt a posterioriJ existenţa lui Dumnezeu, pentru ca argumentarea să fie înţeleasă mai uşor, nu însă fiindcă, din acelaşi temei, existenţa lui Dumnezeu nu ar rezulta a priori. Căci, întrucât a fi în stare să existe este pentru un lucru o putere, rezultă că, cu cât natura unui lucru are mai multă realitate, cu atât el are în sine mai multă putere ca să existe; astfel, fiinţa absolut infinită sau Dumnezeu are în sine, în mod absolut, puterea infinită de a exista şi de aceea există în mod absolut.

Totuşi, poate că mulţi nu vor putea să vadă cu uşurinţă evidenţa acestei argumentări, pentru că s-au deprins să nu ia în considerare decât lucruri care datorează existenţa lor cauzelor externe; iar dintre acestea, pe cele care se fac repede, adică pe cele care există cu uşurinţă, ei le văd, de asemenea, dispărând uşor, dimpotrivă, ei socot că sunt mai anevoie de făcut, adică nu tocmai uşor să existe, acele lucruri pe care le concep ca având mai multe însuşiri. Însă, ca să-l eliberez de aceste prejudecăţi, nu trebuie să arăt aici de ce este adevărat dictonul: „Ce se face repede, piere repede” sau să arăt dacă faţă de întreaga natură, toate sunt sau nu sunt deopotrivă de uşoare. Ajunge să notez că nu vorbesc aici despre lucruri ce se produc prin cauze externe, ci numai despre substanţe, care (dupăprop. VI) nu pot fi produse de nici o cauză externa.

Într-adevăr, lucrurile care se nasc dintr-o cauză exterioară, fie că sunt alcătuite din multe sau din puţine părţi, îşi datorează toată perfecţiunea sau realitatea exclusiv puterii cauzei lor externe, aşa încât şi fiinţa lor se naşte exclusiv din perfecţiunea cauzei externe, nu însă dintr-a lor. Dimpotrivă, toată perfecţiunea substanţei nu este datorată nici unei cauze externe; de aceea, însăşi existenţa ei trebuie să rezulte exclusiv din natura ei, care astfel nu este decât esenţa ei. Deci perfecţiunea nu suprimă existenţa unui lucru, ci, dimpotrivă, o afirmă2; imperfecţiunea însă, dimpotrivă, o suprimă; aşa încât de existenţa nici unui lucru nu putem fi mai siguri decât de existenţa fiinţei absolut infinite sau perfecte, adică a lui Dumnezeu. Căci, întrucât esenţa lui exclude orice imperfecţiune şi include perfecţiunea absolută, prin chiar aceasta înlătură orice motiv de îndoială cu privire la existenţa lui şi dă

1. Conchizând adică de la efecte la cauze, în opoziţie cu a priori, care înseamnă de la cauze la efecte. În terminologia filosofica actuală expresiile acestea au alt înţeles.

2. Aceasta argumentare a existenţei lui dumnezeu este aceeaşi şi la Descartes: „reluând cercetarea ideii pe care o avem despre Fiinţa perfectă, găseam că existenţa este cuprinsă în ea, la fel cum este cuprins, în ideea de triunghi, faptul că cele trei unghiuri ale lui sunt egale cu două unghiuri drepte” (Descartes, Discurs asupra metodei, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1957, p. 65).

Cea mai mare siguranţă într-însa – cum cred că va apărea limpede pentru oricine, dacă va fi cât de puţin atent.