Propoziţia XV.

Tot ce există se găseşte în Dumnezeu şi nimic nu poate să existe sau să fie conceput fără Dumnezeu*.

DEMONSTRAŢIE: (După prop. XIV), în afară de Dumnezeu nu există şi nici nu poate fi concepută nici o substanţă, adică (după def. III) nici un lucru care să existe în sine şi să fie conceput prin sine. Deci modurile, care (după dei V) nu pot nici să existe, nici să fie concepute fără substanţă, nu pot exista decât în natura divină şi nu pot să fie concepute decât prin însăşi aceasta. Dar în afară de substanţe şi de moduri nu mai exisă nimic (după ax. I). Deci nimic nu poate să existe sau să fie conceput fără Dumnezeu C.e.d.d.

1. Din această propoziţie reiese clar că Spinoza înţelege prin cuvântul „dumnezeu” numai substanţa sau natura şi nimic altceva.

2. Aici şi în propoziţia următoare se vădeşte monismul lui Spinoza.

3. Spinoza întrebuinţează pentru materie şi suflet termenii cartezieni de res ex-tensa (luciu care are întindere, corporal, spaţial) şi res cogitans (lucru cugetător).

4. Dumnezeu, adică substanţă.

NOTĂ: Sunt unii care îşi închipuie că Dumnezeu, ca şi omul1, este alcătuit din corp şi suflet şi că este supus pasiunilor. Cât de departe sunt însă aceştia de cunoaşterea adevărată a lui Dumnezeu, rezultă cu prisosinţă din ceea ce s-a demonstrat până aici. Dar îi las la o parte pe aceştia; căci toţi acei care au gândit, cât de cât, asupra naturii divine, tăgăduiesc că Dumnezeu este corporal. Aceasta ei o dovedesc foarte bine prin faptul că noi înţelegem prin corp orice cantitate care are lungime, lăţime şi adâncime, mărginită de o anumită figură; şi ar fi cea mai mare absurditate să i se atribuie aceste însuşiri lui Dumnezeu, care este o fiinţă absolut infinită. Totuşi ei arată limpede, încercând totodată să dovedească aceasta prin alte argumente, că însăşi substanţa corporală sau întinsă ar fi cu totul separată de natura divină şi că ar fi fost creată de Dumnezeu. Dar prin ce putere dumnezeiască a putut să fie creata, aceasta ei n-o ştiu nicidecum; ceea ce arată limpede că ei nu ştiu ceea ce înşişi spun. După părerea mea, eu, cel puţin, am demonstrat destul de clar (vezi cor. prop. VI şi nota II a prop. VIII) că nici o substanţă nu poate fi produsă ori creată de altceva. Am arătat apoi, în prop. XIV, că în afară de Dumnezeu nici nu poate să existe, nici nu poate să fie concepută o altă substanţă; de aici, am conchis că însăşi substanţa întinsă2 este unul din infinitele atribute ale lui Dumnezeu.

Totuşi, pentru o lămurire mai deplină, voi respinge argumentele adversarilor, care toate se reduc la următoarele raţionamente: mai întâi, ei3 spun că substanţa corporală, întrucât este substanţă, este alcătuită din părţi; şi de aceea ei neagă că ea ar putea fi infinită şi deci că ar putea să-l aparţină lui Dumnezeu. Ei lămuresc aceasta prin numeroase exemple, dintre care redăm câteva. Dacă – spun ei – substanţa corporală este infinită, să gândim că ar fi împărţită în două părţi: fiecare parte va fi finită sau infinită. In primul caz, infinitul se alcătuieşte din două părţi finite – ceea ce este absurd. In al doilea, există un infinit de două ori mai mare decât un alt infinit – ceea ce este, de asemenea, absurd. Apoi, dacă o cantitate infinită s-ar măsura cu

1. Aici şi în prop. XVII, P. I, se combate concepţia antropomorfică despre Dumnezeu, precum şi teza creaţiei.

2. Expresia de „substanţă întinsă” (având extensiune, spaţială) nu are sens dualist, ca la Descartes, după care există substanţă întinsă – materia şi substanţă cugetătoare – sufletul, ci sens monist, întinderea fiind unul din atributele infinite ale substanţei unice. Vezi, mai departe, Adaosul cu care se încheie partea I.

3. Descartes, în Principiile Slososei, partea I, punctul 25, spune: „înimcât întinderea constituie natura corpului, întrucât ceea ce este întins poate fi împărţit în mai multe părţi şi întrucât aceasta înseamnă o lipsă, vom conchide că dumnezeu nu este un corp”.

Ajutorul unor părţi egale cu un picior, ea ar trebui să fie alcătuită dintr-o infinitate de atare părţi; de asemenea, dacă ea ar fi măsurată cu ajutorul unor părţi egale cu lungimea unui deget; şi de aceea un număr infinit ar putea fi de douăsprezece ori mai mare decât un alt număr infinit în fine, dacă din-tr-un punct oarecare al unei cantităţi infinite concepem că două linii: AB şi AC, la început aflate la o distanţă determinată, sunt prelungite la infinit, este sigur că distanţa dintre B şi C va creşte continuu şi di în cele din urmă, din determinată, va deveni indeterminabilă. Întrucât, deci, aceste absurdităţi rezultă, cum cred ei, din aceea că se presupune că există o cantitate infinită, ei conchid de aici că substanţa corporală trebuie să fie finita; şi deci că ea nu aparţine esenţei lui Dumnezeu. Un al doilea argument este scos, de asemenea, din suprema perfecţiune a lui Dumnezeu. Căci, spun ei, întrucât Dumnezeu este o fiinţă perfectă în cel mai înalt grad, nu poate fi pasiv, însă substanţa corporală, întrucât este divizibilă, poate fi pasivă; rezultă deci că ea nu aparţine esenţei lut Dumnezeu.

Fig. 1.

Acestea sunt argumentele găsite la autori, prin care ei se ostenesc să arate că substanţa corporală nu ar fi vrednică de natura divină şi că deci nu-l poate aparţine. Dar, la drept vorbind, dacă privim lucrurile dj iuare-aminte, se va vedea că am şi răspuns la aceste argumente, întrucât ele se întemeiază pe aceea că se presupune că substanţa corporală este alcătuită din părţi – ceea ce (în prop. XII şi în cor. prop. XIII) am arătat ca este; absurd. Apoi, dacă vrem să examinăm just chestiunea, se va vedea că toate aceste absurdităţi (dacă sunt toate absurde, nu discut acum), din care ei vor să conchidă că substanţa întinsă este finita, rezultă mai puţin din aceea că se presupune o cantitate infinită, decât din aceea că se presupune că această cantitate infinită este măsurabilă şi că ar fi alcătuită din părţi finite; iată de ce ei nu pot conchide nimic altceva, din absurdităţile care rezultă de aici, decât că o cantitate infinită nu este măsurabilă şi că ea nu poate fi alcătuită din părţi finite. Şi aceasta este tocmai ceea ce am demonstrat mai sus (prop. XII şi urm.).

De aceea, săgeata pe care ei o ţintesc spre noi se îndreaptă, de fapt, spre ei înşişi. Dacă deci din aceste absurdităţi ei ţin totuşi să conchidă că substanţa întinsă trebuie să fie finită, zău că ei nu fac nimic altceva decât face acela care, închipuindu-şi un cerc care ar avea proprietăţile pătratului, ar.

Etica.,: 19 conchide că cercul nu are un centru de la care toate dreptele duse la periferie sunt egale. Căci substanţa corporală, care nu poate fi concepută decât infinită, unică şi indivizibilă (vezi prop. VIII, V şi XII), ca să poată conchide că ea este finită, ei o concep alcătuită din părţi finite, multiplă şi divizibilă. Tot aşa şi alţii, după ce îşi închipuie că linia este alcătuită din puncte, ştiu să născocească sumedenie de argumente prin care arată că linia nu poate fi divizată la infinit. Şi, într-adevăr, nu este mai puţin absurd să presupui că substanţa corporală este alcătuită din corpuri sau din părţi, decât să presupui că corpul este format din suprafeţe, suprafeţele – din linii, în fine, liniile -din puncte. Iar aceasta trebuie s-o recunoască toţi care ştiu că gândirea clară nu greşeşte şi în primul rând acei care tăgăduiesc că există vidul. Căci, dacă substanţa corporală ar putea fi astfel divizată încât părţile ei să fie realmente distincte, de ce atunci una din părţi nu ar putea fi nimicită, celelalte rămânând legate între ele ca mai înainte? Şi de ce trebuie ca toate să se acorde între ele în aşa fel încât să nu existe vid? Desigur, lucruri care sunt realmente distincte unele de altele pot să existe unul fără altul şi fiecare să rămână în starea sa. Întrucât însă vidul nu există în natură (am arătat-o în altă parte) ’, ci toate părţile trebuie să fie în aşa fel legate, încât să nu existe vid, rezultă din chiar aceasta că ele nu pot fi realmente deosebite, cu alte cuvinte, că substanţa corporală, întrucât este substanţă, nu poate fi divizată.

Dacă totuşi ni se piune întrebarea de ce suntem înclinaţi de la natură să divizăm cantitatea, voi răspunde că noi concepem cantitatea în două chipuri, anume abstract – adică superficial, aşa cum ne-o imaginăm – sau ca substanţă, ceea ce se face numai de către intelect. Dacă deci luăm în considerare cantitatea, aşa cum este în imaginaţia noastră, ceea ce cu uşurinţă facem adesea, vom găsi-o finită, divizibilă şi alcătuită din părţi; dacă, dimpotrivă, o luăm în considerare aşa cum este în intelect şi o concepem ca substanţă, ceea ce este foarte anevoios, atunci, cum am dovedit de ajuns, vom găsi-o infinita, unică şi indivizibilă. Aceasta va fi destul de vădit tuturor acelora care vor şti să facă deosebire între imaginaţie2 şi intelect: îndeosebi dacă se bagă de seamă, de asemenea, că materia este aceeaşi pretutindeni şi că nu există într-însa părţi distincte decât în măsura în care concepem materia ca fiind afectată de modificări diferite3; de unde rezultă că părţile ei se deosebesc numai modal4, nu însă în realitate. Aşa, bunăoară, apa, întrucât este apă, noi concepem că este divizibilă şi că i se separa părţile unele de altele; dar nu întrucât este substanţă corporala; căci ca atare ea nu poate

1. În Principiile Slosofiei lui R Descartes, P. II, prop. III.

2. A se vedea caracterizarea imaginaţiei, în nota la prop. XVII, P. II.

3. Întrucât ia înfăţişări diferite.

4. Întrucât aceste părţi sunt moduri, adică stări ale substanţei.

Fi nici separată, nici divizată. De asemenea, apa, întrucât este apă, se naşte şi se distruge; însă, întrucât este substanţă, ea nici nu se naşte, nici nu se distruge.

Iar prin aceasta socot că am răspuns şi la al doilea argument, pentru că el se întemeiază de asemenea pe aceea că materia, întrucât este substanţă, este divizibilă şi este alcătuită din părţi. Şi, chiar dacă nu ar fi acesta argumentul, nu văd de ce materia ar fi nevrednică de natura lui Dumnezeu, deoarece (dupăpmp. XN) nu poate să existe nici o substanţă în afara lui Dumnezeu, substanţă faţă de care el să fie pasiv. Toate, spun, sunt în Dumnezeu şi toate câte se produc sunt produse numai prin legile infinitei naturi a lui Dumnezeu şi rezultă din necesitatea esenţei sale (cum voi arăta în curând); de aceea, nu se poate spune pe nici un temei că Dumnezeu suferă acţiunea altcuiva sau că substanţa întinsă ar fi nevrednică de natura divină, chiar dacă am presupune-o divizibilă, cu condiţia să admitem că este eternă şi infinită. Insă, deocamdată, destul despre aceasta.