Propoziţia X.

Natura substanţei nu aparţine omuluiadică substanţa nu constituie forma2 omului.

DEMONSTRAŢIE: Natura substanţei cuprinde în sine existenţa necesară (după prop. VII, P. I). Dacă, aşadar, natura substanţei ar aparţine esenţei omului, atunci, existând substanţa, ar exista şi omul cu necesitate (după def. II de aici): în consecinţă, omul ar exista cu necesitate – ceea ce (după ax. Ide aici) este absurd. Deci etc. C.e.d.d.

NOTĂ: Această propoziţie se mai demonstrează prin propoziţia V, P. I; anume, că nu există două substanţe de aceeaşi natură. Cum însă pot exista mai mulţi oameni, natura substanţei nu constituie forma omului. Această propoziţie se învederează, cum poate uşor constata oricine, din celelalte proprietăţi ale substanţei, anume că substanţa este prin natura sa infinită, neschimbătoare, indivizibilă etc.

COROLAR; De aici rezultă că esenţa omului este constituită din anumite modificări ale atributelor lui Dumnezeu. Căci natura substanţei nu ţine de esenţa omului (după prop. Prec). Ea este, aşadar (după prop. XV, P. I), ceva care există în Dumnezeu şi care nu poate să existe, nici să fie conceput fără Dumnezeu; cu alte cuvinte (după cor. prop. XXV, P. I), este o modificare sau un mod care exprimă natura lui Dumnezeu într-un fel anumit şi determinat.

NOTĂ: Desigur, toţi trebuie să admită că nimic nu poa’^ să existe şi să fie conceput fără Dumnezeu. Căci toţi recunosc că Dumnezeu este cauza unică a tuturor lucrurilor, atât a esenţei, cât şi a existenţei lor, adică Dumnezeu este cauza lucrurilor nu numai în ce priveşte devenirea lor, cum se spune, ci şi în ce priveşte existenţa lor. Cei mai mulţi spun totuşi că de esenţa unui lucra tine acel ceva fără de care lucrul nu poate nici să existe,

1. Adică: omul nu este substanţă.

2. Formă, ca şi fonnal, înseamnă în limbaj scolastic realitate.

Nici să fie conceput; deci, sau ei cred că natura lui Dumnezeu aparţine esenţei lucrurilor create, sau că lucrurile create pot exista sau pot fi concepute fără Dumnezeu, sau, ceea ce este mai sigur, ei nu sunt consecvenţi. Ceea ce cred că se datorează faptului că ei n-au respectat metoda filosofică.

Căci ei trebuiau să aibă în vedere înainte de orice natura divină, pentru că atât prin cunoaştere, cât şi prin natură, ea este prima în ordinea cunoştinţelor, dimpotrivă, ei au pu&o ultima, iar lucrurile care sunt numite obiecte ale simţurilor, le-au socotit că sunt anterioare tuturor1. De unde a rezultat că, în timp ce ei aveau în vedere lucrurile naturii, nu s-au gândit la nimic mai puţin decât la natura divină, iar când apoi şi-au îndreptat mintea la natura divină, la nimic nu s-au gândit mai puţin decât la aceste prime ficţiuni ale ei, pe care aceştia îşi întemeiaseră cunoaşterea lucrurilor naturale, dat fiind că ele nu-l puteau ajuta cu nimic la cunoaşterea naturii divine. De aceea, nu este nicidecum de mirare că ei se contrazic mereu.

Dar las la o parte aceasta. Căci gândul meu era numai de a arăta motivul pentru care n-am spus că tine de esenţa unui lucru acel ceva fără de care lucrul nici nu poate să existe, nici să fie conceput; anume fiindcă lucrurile particulare nu pot, fără Dumnezeu, nici să existe, nici să fie concepute şi totuşi Dumnezeu nu tine de esenţa lor. Am spus însă ca acel ceva constituie cu necesitate esenţa unui lucru, care, fiind dat, lucrul exista şi care, fiind suprimat, lucrul nu există. Sau acel ceva fără de care lucrul nu poate nici să existe, nici să fie conceput şi care, invers, fără lucru nu se poate nici să existe, nici să fie conceput.