Propoziţia XLIII.

Cine are o idee adevărată ştie totodată că are o idee adevărată şi nu se poate îndoi de adevărul lucrului.

DEMONSTRAŢIE: Ideea adevărată în noi este aceea care este adecvată în Dumnezeu, întrucât el se exprimă prin natura sufletului omenesc (după cor. prop. XI de aici). Să presupunem deci că ideea adecvată A ar exista în Dumnezeu, întrucât el se exprimă prin natura sufletului omenesc. Trebuie să existe cu necesitate în Dumnezeu o idee a acestei idei, rare să se refere la Dumnezeu la fel ca ideea A (după prop. XX de aici, a căivi demonstraţie este universală). Dar se presupune că ideea A se referă la Dumnezeu, întrucât se exprimă prin natura sufletului omenesc; deci şi ideea ideii A trebuie să se refere la Dumnezeu în acelaşi fel; adică (după acelaşi cor. al prop. XI de aici) această idee adecvată a ideii A va fi în însuşi sufletul care are ideea adecvată A. Cine are deci o idee adecvată sau (după prop, XXXIV de aici) cine cunoaşte cu adevărat un lucru trebuie să aibă totodată o idee adecvată a cunoaşterii sale, adică (cum se înţelege de la sine) trebuie totodată să fie sigur. C.e.d.d.

NOTA: în nota prop. XXI de aici am explicat ce este ideea ideii; trebuie să se retină însă că propoziţia precedentă este destul de evidentă prin ea însăşi. Căci oricine are o idee adevărată ştie că ideea adevărată include cea mai mare certitudine, căci a avea o idee adevărată nu înseamnă decât a cunoaşte un lucru la perfecţie sau cât mai bine; şi, desigur, nimeni nu se poate îndoi de acest lucru, afară numai dacă nu crede că ideea este ceva mut, ca o pictură pe pânză, nu un mod al cugetării sau cunoaşterea însăşi. Şi întreb: cine poate şti că cunoaşte un lucru, dacă mai întâi na cunoscut luciul? Adică cine poate şti că este sigur de un lucru, dacă mai întâi n-a fost sigur de acel lucru? Apoi, ce putem avea mai clar şi mai cert ca normă a adevărului, decât ideea adevărată? Desigur, întocmai cum lumina se face cunoscută pe sine şi face să se cunoască întunericul, tot aşa adevărul este norma şi pentru şine şi pentru ceea ce este fals.

În felul acesta, cred că am răspuns la întrebările următoare şi anume: dacă o idee adevărată se distinge de una falsă numai întrucât se poate spune că ea se potriveşte obiectului ei, atunci ideea adevărată faţă de cea falsă nu are mai multă realitate sau perfecţiune (deoarece ele sunt deosebite numai printr-o denumire extrinsecă) şi, prin urmare, nici omul care posedă idei adevărate nu întrece cu nimic pe acela care are numai idei false. Apoi, cum se face că oamenii au idei false? Şi, în sfârşit, cum poate şti cineva cu certitudine că are idei care se potrivesc cu obiectele lor? Ia aceste întrebări, spun, cred că am şi răspuns. Căci, în ce priveşte deosebirea dintre ideea adevărată şi cea falsă, s-a stabilit în prop. XXXV că ele sunt una faţă de alta ca existenţa faţă de neexistenţă. Am arătat, de asemenea, cât se poate de clar, de la prop. XIX până la prop. XXXV cu nota ei, cauzele falsităţii. Din acestea se mai vede prin ce se deosebeşte omul care are idei adevărate de omul care are numai idei false. Cât despre ultima întrebare, anume de unde poate şti omul că are o idee care se potriveşte ai obiectul el, am arătat mai mult decât era nevoie că aceasta decurge numai din faptul că el are o idee care se potriveşte cu obiectul ei, sau că adevărul este propria lui normă. La acestea, adăugaţi că sufletul nostru, întrucât percepe lucrurile cu adevărat, este o parte a intelectului infinit al lui Dumnezeu (după cor. prop. XI de aici) şi că, deci, este tot atâta de necesar ca ideile clare şi distincte ale sufletului sa fie adevărate, ca şi ideile lui Dumnezeu.