Propoziţia XLIV.

Stă în natura raţiunii de a considera lucrurile ca Sind nu contingente, ci necesare.

DEMONSTRAŢIE: Stă în natura raţiunii de a percepe lucrurile potrivit adevărului (după prop. XLI de aici), adică (după ax. VI, P. I) nu ca fiind contingente, ci ca fiind necesare. C.e.d.d.

COROLARUL I: De aici urmează că numai imaginaţia ne poate face să considerăm lucrurile ca fiind contingente, atât în ce priveşte trecutul, cât şi în ce priveşte viitorul.

NOTĂ: Voi explica aici pe scurt de ce se produce aceasta Am arătat mai sus (în prop. XI de aici, cu cor. ei) că sufletul îşi imaginează totdeauna lucrurile ca fiindu-l prezente, deşi ele nu există, afară numai dacă nu se ivesc cauze care să le excludă existenţa prezentă. Apoi (în prop. XVIII de aici), am arătat că, dacă corpul omenesc a fost afectat odatâ în acelaşi timp de către două corpuri externe, de îndată ce sufletul îl va imagina după aceea pe unul dintr-însele, şi-l va reaminti imediat şi pe celălalt; adică, dacă nu se ivesc cauze care să le excludă existenţa prezentă, le va considera ca fiindu-l prezente amândouă. De altfel, nimeni nu se îndoieşte că noi ne imaginăm şi timpul, anume pentru că noi ne imaginăm corpuri care se mişcă unele mai încet sau mai repede decât altele, sau cu o viteză egală. Să presupunem astfel un copil care l-ar fi văzut ieri pentru prima oară, dimineaţa, pe Petru, la amiază pe Paul şi seara pe Simeon, iar azi de dimineaţă, din nou pe Petru. Rezultă în mod evident din prop. XVIII de aici că, de îndată ce va vedea lumina zilei, el îşi va imagina soarele străbătând aceeaşi parte a cerului pe care o văzuse în ziua precedentă, cu alte cuvinte, el îşi va imagina ziua întreagă şi de dimineaţă – pe Petru, la amiază – pe Paul, iar seara – pe Simeon; adică el îşi va imagina existenţa lui Paul şi a lui Simeon cu raportare la viitor; şi, dimpotrivă, dacă el îl vede seara pe Simeon, el îi va raporta pe Paul şi pe Petru, la trecut, imaginându-l anume o dată cu trecutul; iar aceasta cu atât mai statornic, cu cât îi va fi văzut mai adesea în aceeaşi ordine. Dacă s: e întâmplă o dată ca într-o altă seară să îl vadă pe Iacob în locul lui Simeon, atunci în dimineaţa următoare el îşi va imagina, o dată cu seara, când pe Simeon, când pe Iacob, nu însă pe amândoi deodată. Căci se presupune că el l-a văzut seara numai pe unul sau pe altul, nu însă pe amândoi deodată. Astfel imaginaţia lui va şovăi şi el îşi va imagina, o dată cu seara viitoare, când pe unul, când pe altul, adică îi va considera pe amândoi ca ceva contingent în viitor, iar nu ca ceva sigur. Iar această şovăială a imaginaţiei va fi aceeaşi dacă lucrurile imaginate sunt acele pe care le considerăm având în acelaşi fel o relaţie la timpul trecut sau prezent; şi deci noi ne imaginăm contingente lucrurile raportate atât la prezent, cât şi la trecut sau la viitor.

COROLARUL II: Stă în natura raţiunii să perceapă lucrurile sub un anumit aspect al veşniciei1.

DEMONSTRAŢIE: Stă în natura raţiunii de a privi lucrurile necesare, iar nu contingente (după prop. Prec). Ea percepe însă această necesitate a lucrurilor (după prop. XLI de aici) cu adevărat, adică aşa cum este în sine (după ax. VI, P. I). Dar (după prop. XVI, P. î) această necesitate a lucrurilor este însăşi necesitatea naturii eterne a lui Dumnezeu. Stă deci în natura raţiunii de a considera lucrurile sub acest aspect al veşniciei. Să se adauge că fundamentele raţiunii sunt noţiunile (după prop. XXXVIII de aici) care explică ceea ce este comun tuturor lucrurilor, dar care (vezi prop. XXXVII de

1. Numai substanţa este eterna. Lucrurile sunt dintr-un anumit punct de vedere eterne. Întrucât sunt moduri, părţi ale substanţei, ele sunt trecătoare, se schimbă şi pier, dar sunt eterne ca substanţă.

Aici) nu explică esenţa vreunui lucru particular; de aceea, ele trebuie să fie concepute fără nici o relaţie cu timpul, ci sub un anumit aspect al veşniciei. C.e.d.d.