Propoziţia XLVIII.

Nu exista în suflet voinţă absolută1, adică liberă; ci suăetul este determinat să nea cutare sau cutare lucru, datorită unei cauze care, la rândul ei, este determinată de alta cauză, iar aceasta, din nou, de alta şi tot aşa la infinit.

DEMONSTRAŢIE: Sufletul este un mod cert şi determinat de a cugeta (după prop. XI de aici) şi, de aceea (după cor. II, prop. XVII, P. I), nu poate fi cauza liberă a acţiunilor sale, adică nu poate avea o facultate absolută de a voi sau de a nu voi, ci trebuie să fie determinat de o cauză să vrea cutare sau

1. Care să nu depindă de nimic.

Cutare lucru (după prop. XXVIII, P. f); cauza care îl determină este, la rândul ei, determinată de altă cauză, iar aceasta – determinată şi ea de alta etc. C.eÎ. D.

NOTA: In acelaşi fel se demonstrează că nu există în suflet nici o facultate absolută de a cunoaşte, de a dori, de a iubi etc. De unde urmează că aceste facultăţi şi altele asemănătoare sau sunt curate închipuiri, sau nu sunt decât existenţe metafizice sau universale, pe care obişnuim să le formăm din lucruri particulare. Astfel, între intelect şi voinţă şi între cutare şi cutare idee sau cutare şi cutare voinţă există acelaşi raport ca şi între „pie-tritate”1 şi cutare sau cutare piatra, sau între om şi Petru şi Pavel. Cauza însă pentru care oamenii se cred liberi, am explicat-o în adaosul părţii întâi. Dar, înainte de a păşi mai departe, trebuie să observ aici că eu înţeleg prin voinţă facultatea de a afirma sau nega şi nicidecum dorinţa; adică prin voinţă înţeleg facultatea prin care sufletul afirmă sau neagă ce este adevărat şi ce este fals şi nu dorinţa prin care sufletul năzuieşte spre lucruri sau se depărtează de ele. După ce am demonstrat că aceste facultăţi sunt noţiuni universale, care nu se deosebesc de lucrurile particulare din care le formam, trebuie să cercetăm dacă înseşi voinţele sunt altceva în afară de înseşi ideile lucrurilor. Trebuie să cercetăm, spun, dacă există în suflet o altă afirmaţie sau o altă negaţie decât aceea pe care o include ideea ca idee. Asupra acestei chestiuni să se vadă propoziţia următoare, ca şi definiţia III a acestei părţi, pentru ca nu cumva cugetarea să fie confundată cu imaginile pictate. Căci prin idei nu înţeleg imaginile care se formează pe fundul ochiului, sau, dacă vreţi, în mijlocul creierului, ci conceptele cugetării.