„CLERICALUL”

De la începutul veacului al XX-lea şi până astăzi situaţia catolicismului s-a îmbunătăţit considerabil în Franţa. Anticlericalismul partidului radical ţine acum de domeniul trecutului. O sumedenie de figuri de seamă ale culturii franceze şi-au mărturisit sus şi tare credinţa catolică. Iar cardinalul Baudrillart a reuşit să apropie biserica de stat. Partidul socialist se declarase înaintea războiului pentru o colaborare cu catolicii. Mişcarea republicană populară, una dintre cele tr-ei mari formaţii politice ale zilelor noastre, nu e decât continuatoarea catolicismului social democratic al lui Marc Sangnier. Ea l-ar putea invoca ' poate şi pe Peguy. Dar printre catolici mulţi au încercat să-1; atragă, postum, de partea unui clericalism cu substrat politic reacţionar.

Adevărul este că Peguy, credincios, punea rugăciunea şi harul deasupra oricăror altor considerente. Creştin declarat, aşeza libertatea de gândire pe primul plan şi în domeniul teologic. A refuzat să-şi boteze copiii; mergea la biserică dar nu se spovedea şi nu se împărtăşea; nu asista la slujba liturghiei. Cununat la ofiţerul stării civile, n-a consimţit să-şi consfinţească religios căsătoria; din Tatăl nostru nu se hotăra să spună rândurile facă-se voia Ta şi ne iartă nouă greşalele noastre; când preoţimea luase atitudine contra unor greve, el încetase de a mai merge la biserică la slujbă.

Paul-Boncour a scris cândva că tineretul Şcoalelor Superioare a dat cei mai buni recruţi Bisericii şi Reacţiunii. N-a fost cazul lui Pe”guy. Creştin, n-a aparţinut niciodată bisericii propriu-zise. Creştinismul lui era net anticlerical; era un credincios care se ruga de preferinţă pe străzi şi în autobuze, care-şi spunea rugăciunile după concepţii personale şi conform reticenţelor lui de filolog purist. Cât despre reacţiune, el nega cu hotărâre preoţimii dreptul de a interveni în politică. Pe Sf. Toma, patronul lui Maritain, nu-1 putea suferi, i se părea „un fel de Boutroux”. Iar Biserica oficială o vedea ca pe un instrument al bogaţilor. Idealul lui era ca Ioana d'Arc, sufletul naiv, pe care Clerul şi Puterile formaliste au trimis-o la rug. Prietenii săi, printre care unii se călugăriseră, încercară să-1 facă să se plece în faţa formelor bisericii. Toate străduinţele lor au fost zadarnice: nu numai că Pe”guy n-a fost un clerical, dar acest fiu al catolicismului s-a purtat în definitiv ca un încăpăţânat şi liber protestant.