„NAŢIONALISTUL”

Speculanţii postumi ai gloriei lui Peguy, reuniţi în majoritatea lor la Vichy sau rămaşi la Paris în jurul lui Abetz, au căutat să justifice prin el defetismul lor. Pe de altă parte, Romain Rolland, în cartea Peguy 3, una din ultimele lui scrieri, îi aduce învinuiri grave, prezentându-1 ca pe un şovinist furios. între aceste două deforări se cuvine, o dată mai mult, să prezentăm adevărul.

Lui Pdguy, ce e drept, îi plăcea armata. Făcuse serviciul militar ca voluntar şi de atunci îşi executase mereu cu conştiinciozitate cele 28 de zile bienale ca rezervist. Aştepta războiul, era convins că va veni şi nu-şi făcea cea mai mică iluzie cu privire la intenţiile Germaniei. Dacă aşa stăteau lucrurile, ce-i rămânea să facă decât să se pregătească? Caietul Notre patrie din 1905 expune teoria patriotică a lui Peguy. în faţa Germaniei sta mereu de veghe. Sta de veghe ca Francez, dar şi ca om. Franţa pentru el era nu numai o patrie, ci şi ţara libertăţii, făuritoarea ideilor care fac ca viaţa să merite a fi trăită. „II faut que France continue, ii faut que Chietiente continue” nu e o formulă clericală sau şovină. E lozinca pe care avea s-o prezinte între 1936 şi 1940 Julien Benda, care arăta că numai patriotismul intelectualilor francezi putea salva bunurile supreme ale civilizaţiei de cotropire şi desfiinţare. E ideea în jurul căreia s-au strâns toţi intelectualii rezistenţei între 1940 şi 1944, de la Mauriac la Eluard şi Aragon. în faţa agresivităţii germane, Pe”guy nu era un naţionalist ci un universalist; voia, prin Franţa, să menţină libertăţile. Experienţa dintre 1939 şi 1945 a confirmat pe deplin acest punct de vedere: patrioţii ruşi, englezi, francezi, americani şi ceilalţi au luptat pentru ţările respective, fireşte; dar corpul expediţionar din Normandia, forţele de rezistenţă şi eroica armată roşie, deodată cu independenţa patriilor lor, au asigurat şi drepturile omului de pretutindeni.

3 Albin Michel, 1944. *

199«i

Peguy rupsese legăturile de prietenie cu Jaures pentru că îl nemulţumea adânc încrederea pe care acesta o arăta în pacifismul german şi în social-democraţia germană. Jaures venise să-1 ia de la tipografie şi făcuseră pe jos drumul până în centru, vorbind ca doi prieteni, dar nemaiînţelegându-se, ca doi străini. Fusese ultima întrevedere, A. D. 1903. Felicitările pe care Jaures le adresase ministerului de externe al Italiei când acesta se alipise triplei alianţe îl revoltaseră pe Peguy, ca şi felul în care Jaures se împotrivise alianţei Franţei cu Anglia şi Rusia. în caz de război, spunea Peguy, trebuie în prealabil nimiciţi „inamicii din interior”. Citase pe Richelieu şi Robespierre, evocase amintirea Convenţiunei şi scrisese, simbolic, despre Jaures, care trebuia dus la locul de execuţie însoţit de o tobă care să-i acopere glasul puternic. Peguy se lăsase furat de imagini stilistice. A-l considera drept un autor moral al asasinării lui Jaures e o eroare tragică. Altora le revine această tristă celebritate: alde Maurras şi Maurice de Waleffe aţâţau prin aşa-zisa „presă galbenă”, prin presa şovină de mare tiraj (Peguy, care scria pentru cercuri reduse, era aproape un necunoscut) şi pregăteau cu scrisul lor veninos şi necinstit uciderea marelui socialist.

Faptele în cele două războaie în care Franţa a fost cotropită de armatele germane au dat dreptate lui Peguy. Numai pregătirea militară serioasă a putut ţine în frâu puhoiul german. Numai trădarea sau complicitatea pasivă a unor Francezi a putut înlesni dominaţia Germaniei, adică triumful tiraniei şi al reacţiunii. Cine vrea libertatea trebuie să ştie s-o apere şi să se jertfească pentru ea. Acestea sunt astăzi banalităţi. Când Peguy evidenţia pericolul german şi prezenta Franţa ca pe o garantă a libertăţii era însă profet.

De altfel, acest patriot are asupra multor naţionalişti o superioritate incontestabilă şi săritoare în ochi: la Villeroy, lângă Meaux, conducându-şi oamenii ca locotenent, s-a ridicat în picioare ca să vadă mai bine şi să comande tragerea mai cu exactitate. Aşa a căzut. Ideea, deci, şi-a consacrat-o prin faptă.

Profesiunile şi activităţile nu sunt nobile prin ele însele, le ridică sacrificiul pe care-1 fac slujitorii lor când e nevoie. Formula „preotul e păstorul turmei lui” e o simplă formulă până ce Monseniorul Affre se urcă pe baricade în iunie 1848 şi, încercând să împace cele două tabere e ucis. Secretul spovedaniei nu e decât o regulă, dar când Sf. Ion Duhovnicul preferă să fie aruncat în apele învolburate decât să dezvăluie regelui Boemiei secretele spovedaniei reginei, atunci regula dobândeşte un caracter impunător şi sublim. Guvernanţii se cuvine să poarte răspunderea actelor lor, e un principiu adeseori gol, o dată însă cu gestul ministrului Comunei din Paris, Delescluze, care văzând că orice împotrivire organizată a devenit imposibilă, îşi pune jobenul pe cap şi ia puşca în mână, pentru a se duce să cadă ca oricare cetăţean pe baricadă, principiul devine august şi cucereşte toate admiraţiile.

Patriotismul lui Pe”guy, fiindcă nu poate fi vorba de „naţionalism” la el, e de două ori justificat: întâi că i-a dovedit sinceritatea prin moartea (aproape voluntară) pe câmpul de luptă, al doilea că faptele teribile l-au îndreptăţit, ele întreit: în primul rând cât priveşte necesitatea strictă a organizării unei forţe care să se poată opune forţei agresoare; în al doilea rând cât reiese că fără stârpirea coloanei a cincea orice efort de rezistenţă e paralizat; în al treilea rând cât se vede că o ţară e mai mare când se împotriveşte violenţei nu numai în interes propriu ci şi pentru asigurarea vieţii libere a tuturor oamenilor, câţi şi cum sunt ei.

        „REACŢIONARUL” sg, Născut în provincie şi trăit la ţară, Peguy a fost unparizian înverşunat. Iubea pământul, dar şi străzile. Admirator al trecutului, era un republican aprig, a cărui credinţă în republică se menţinea mereu vie şi proaspătă. Poet al Ioanei d'Arc, îşi dedica marea lucrare ce i-o consacrase celor ce luptau pentru

201S

Republica socialistă universală. Din fragedă tinereţe socialist şi democrat, îşi mirase (şi poate decepţionase) o parte din prieteni prin aderarea la catolicism. Era o fire spontană, care nu asculta de nimeni şi acţiona impulsiv. De altfel, încrezut şi supărăcios, era pornit să considere că e mereu pe calea cea bună. Herr socotea că îi plăcea să facă pe împărţitorul de dreptate. Moartea a împăcat lucrurile, dar e foarte probabil că şi numeroşi dintre acaparatorii lui postumi s-ar fi certat cu Pe”guy viu. Aparent contradictoriu, el urmărise visul lui utopic. Socialist, atacase republica parlamentară şi învăţământul oficial, cu patimă nedreaptă; socialist, se declarase mistic; socialist, alesese ca patroană pe Sf. Ioana şi-i închinase versuri multe. Raţionalist, proclamase drepturile misticii şi plecase în pelerinaj la Chartres. Mare amator al filosof iei bergsoniste, îşi manifesta devotamentul faţă de spiritul lui Descartes.

Dar unde, în toate aceste meandre intelectuale, au putut găsi cei interesaţi pe apologetul reacţiunii? Unde, în numele a tot ce e câtuşi de puţin cinstit? Doar nu în faptul că susţinea studiile umaniste. Sau în conştiinciozitatea cu care se pregătea la lupta împotriva Germaniei, căreia acaparatorii gloriei lui postume aveau să-i încredinţeze salvarea ordinii? Cariera lui Pe”guy ia sfârşit o dată cu primul război mondial, să n-o uităm. Astăzi politica socială se aşează pe poziţii mult mai înaintate ca atunci. Dar în vremea lui, Pe”guy era un revoluţionar. Pe acest entuziast al Republicei socialiste universale vor unii să-1 facă un autor bienpensant? E ridicul. Vichy-ul, desigur, amesteca frazeologia nazistă cu vagi reminiscenţe corporatiste, cu pretenţii de autenticitate galică, şi un eclectism aşa-zis sociologic, în care intrau cele mai variate şcoli şi curente cu caracter antidemocratic. I s-a părut că gândul lui Pe”guy e destul de complex şi chiar confuz pentru a fi adaptat, fără pericol, rapsodiei minore pe care încerca s-o cânte, cu botniţă, într-un concert european tare trist şi destul de disonant.

Dar, deşi plurală, concepţia finală a lui Peguy nu era lipsită de un fir conducător: socialismul lui utopic, dragostea lui pentru antici şi Corneille, admiraţia lui pentru Michelet, istoricul aspiraţiilor populare, credinţa lui neconformistă se ţineau prin ceva comun: aspiraţia către o lume dreaptă. „II faut que France continue, ii faut que Chie'tiente' continue” e o lozincă progresistă: prin cele două entităţi la care se referă, Peguy vrea să asigure dezvoltarea libertăţii, mersul ei înainte, pentru îmbunătăţirea soartei fiinţelor omeneşti.