*

Copiii s-au luat de la împărţeala unei cutii cu bomboaneuna mie, una ţie, cu hoţie, viclenie şi surubarieinfierbantandu-şi pana la clocot potrivniciile. Astfel, cu hăisa şi cu ceala, au ajuns la Blanşa: una pentru trei.

— Blanşa e a mea, a spus Pastorelu, gliganul celor trei.

— Ba e a mea, a hotărât Ionelu.

— Ba a mea e, s-a răstit Puiutu, mezinul.

S-au stropisit unul la altul, câteşitrei, ca trei ditamai împăraţi.

— Daca-i asa, hai s-o tăiem în trei, frăţeşte, a spus Pastorelu, carele mişcă din ochi ca vulpea din coada. Capul mie, fiindcă eu sunt capul vostru; burta lui Ionelu şi coada lui Puiutu.

— Eu vreau capul, a spus unul.

— Ba eu, s-a îndârjit celalalt.

Nu s-au înţeles cu tocmeala vorbei şi s-au păruit destoinic.

Mama a venit ca furtuna peste ei, punând pe fiecare în genunchi la cate un colt al odăii. şi după ce, stand şi tot stand, i-a ajuns mintea din urma a romanului, unul a întrebat:

— Mama, a cui e Blanşa?

— Ma întrebi? A părinţilor voştri.

— Atunci de ce ne-am bătut?

— Fiindcă o iubiţi, proştilor! A hotărât mama. Blanşa e a noastră.

Asa, vra sa zică!

Aflând una ca asta, domnii copii, de cum s-au ridicat de la colt, s-au adunat frunte lângă frunte într-alta odaie, şi măsurându-se ca taurii au început:

— Ma, cine-o iubeşte mai mult pe Blanşa?

— Eu.

— Ba eu.

— Spui minciuni!

— Iar a-ţi început? I-a chitit mama, răsărind fara de veste, cu papucul.

— Nuuu! Vorbeam… Asaa… S-au potolit ei, spăşiţi.

— şi despre ce vorbeaţi, ma rog?

— Despre iubire…

— Aşaaa!

Papucul a căzut pe locul anumit, după ştiinţa şi măsură mamei.

— Greu e sa fii mama! Oftează biata mama.

Copiii nu cutează sa deschidă gura, dar gândesc şi ei ca tare nu-i deloc uşor sa fii copil la mama.