*

Bunicii au în salon, pe raftul unei etajere, tot felul de care nu se mai afla minunăţii.

Întâi şi-ntâi vine condeiul de sidefstraluce ca lumina lunii pe ulucecu ferestruica pentru ochiul de furnica. Daca te uiţi din răsputeri, lipindu-ţi ochiulpe celalalt il închizi ca la ochire cu puscavezi o luminaţie de cogeamite privelişte cu munţi, cu cer, cu ape şi cu vai şi tot felul de multe altele.

— Bunica, sunt şi ursi în munţi?

În munţii din condei!

— Sigur ca sunt, se-ncruntă bunica. Nu cumva să-mi spargeţi condeiu, ca vedeţi voi!

— Ce vedem, bunica? Ies ursii?

— Ba iesa palma mea!

— Tot din condei?

Ameţeşti gândind cu ochiul la ferestruica. Cum pot să-ncapă munţi cu ursi într-o gămălie de condei? Bunica ştie, dar nu vrea sa spuie.

— Aşteaptă sa fii mare, mai terchea-berchea! Nu-i de nasul tau!

Apoi e Sipul-cu-Manastire. Nici nu-ţi vine sa crezi, dar e întocmai: Cum a putut sa intre mănăstirea pe gura şipului? Numai Dracul!… Teribil!

Apoi e Oul-care-se-oua. Un ou de lemn ros, cat un ou de struţ. Dacă-l deschizi, găseşti alt ou. Apoi altul şi altul, fiecare cu alta culoare, ascuns în celalalt. Nu se mai isprăveşte. Când te-apuci sa deschizi Oul-care-se-oua îţi vine sa gândeşti şi de la o vreme ameţeşti ca atunci când te uiţi în fântână.

Deschizi oul cel mare şi spui:

— Eu is eu.

Apoi il deschizi pe al doilea şi spui:

— Eu is eu.

Si spui mereu: „Eu is eu”, cu fiecare ou deschis, şi spui de-atâtea ori „Eu is eu”, ca te pierzi de tine şi nu mai ştii unde eşti. „Eu is eu, eu is eu, eu is eu”, pana ce ajungi acolo unde-ncepe: „Dar tu cine eşti?”

— Bunica, cine sunt eu?

— Nepotul meu.

— Şi-n mine mai e cineva?

— Un bostan!

— Şi-n bostan?

— Un iepure.

— Şi-n iepure?

— O musca.

— Şi-n musca?

— Haide, mars!

Niciodată nepotul n-a aflat ce e în oul cel mai mic, care nu vrea sa se mai deschidă, şi nici în musca din el…

Dar, şi mai si, e Paharul-cu-Iarna. aşa ii spun copiii. In paharul care-i rotund, închis şi fara picior, stau în culoare vesela mosul-babei şi baba-mosului pe-o banca. Daca-i priveşti, te privesc şi ei. Paharul nu-i mai mare decât o gutuie. Dar mosul-babei şi baba-mosului stau în mărime de om într-o nimica toată de pahar! Mare drăcovenie! şi astan-ar fi nimic, desi tot ii destul; dar cum întorci paharul, sau numai il clatini, începe sa ningă din cer. şi ninge, şi ninge, şi ninge, ca de-o luna şi de doua. Mosul-babei şi baba-mosului stau în ninsoare fara şoşoni, fara suba, fara căciulă, şi nu strănuta, nici nu intra în casa. Ei nu mai iesa din Paharul-cu-Iarna, dar li-i tot atât de bine ca la gura sobei.

— Mai, daca se sparge paharul? Întreabă unul.

— Ferească Dumnezeu! Raspunde altul.

— Se supără bunica?

— Nu, mai, se supără Iarna…

Vorbele trec cu atâta taina pe lângă poveste, încât amuţesc şi-ncepe ninsoarea de mirări a gândului.