*

Iaca Iarna!

A început sa ningă la fereastra.

Copiii fac tumbe de bucurie.

— Ninge, mai!

— Mama, ninge!

Vorbele lor, ca şi fulgii, vor s-acopere tot cu vestea alba.

E cum nu se poate mai bine. Duduie focul în soba, motanul toarce, s-apropie castanele şi mandarinele, s-acusi-acusi s-arata şi Moş Crăciun.

Trece o zi, trec douaograda parca s-a îngrăşat, ghiftuita de atâta omatsi deodata se supără Iarna, ca Anica pe Gheorghe. Cei care vin din viscolul de-afară plâng ca după ce ai mâncat hrean şi oftează ca după ce te-ai fript cu supa.

Nici aşa n-ar fi rau, din casa, dar…

— Mai, ce-o fi cu săraca Blanşa?

Gerul le cam da târcoale prin gândul Blansei.

— Are blănita, mai. Nu-i pasa ei de ger.

Oricum… şi tata are blana, dar când vine de la tribunal cu sania, e bocnă. Îndată deschide dulapul şi bea un păhărel de rachiu.

— Mai, zice unul, hai să-i trimitem şi Blansei un păhărel de rachiu.

— Cu cine?

— Cu Anica.

— T-ai găsit! Il bea Anica.

Ce-i de făcut?

— Mama, daca moare Blanşa de frig?

— Am eu grija de Blanşa, spune mama cu mare linişte. I-am pus paie în cuşcă.

— Te juri mata ca nu moare? O îmbulzesc copiii.

Mama nu se jura, dar ii potoleşte cu vorba, făgăduindu-le ca în fiecare zi va chema-o pe Blanşa la fereastra, s-o vadă dumnealor copiii, cu „ochii lor”. aşa se întâmplă. In fiecare dimineaţă Blanşa vine după Gheorghe la fereastra copiilor, da din coada în ninsoaretare-i mica!

— Le spune ceva cu ochii lăcrimoşi, şi se duce iar, săraca, după Gheorghe care are cizme, cojoc şi căciula.

— Vedeţi că-i merge bine! Spune mama.

— Vedem! Oftează ei, neavând încotro cum sa nu vadă ce spune mama, dar nu pricep cum nu îngheaţă Blanşa când „crăpa şi pietrele” de frig.

Ionelu a aflat.

— Mai! Le-a spus celorlalţi la ceasul zorilor, sculaţi-vă!

— Cu chiu şi vai şi gura plina pana la urechi de căscaturi, i-a trezit.

— Acuma stiu!

— Ce ştii?

— Unde sta Blanşa.

— Unde? Hai spune o data, nu te mai grozavi!

— In Paharul-cu-Iarna…

— La bunici?

— Nu, mai, la Dumnezeu!

— De unde ştii?

— Am fost şi am văzut, le-a spus el cu măreaţa taina.

Visase. Vis de iarna a copilăriei. Luase-n mana lui paharul cu moşnegi şi fulgi din salonul bunicilor, ducându-le hat departe, pân' la Dumnezeu, pe-o etajera, fericit ca nu l-a spart. Iar în paharul bland, gândul o găzduise şi pe biata Blanşa, ingerind-o şi pe ea.