*

Trei fără douăzeci şi două de minute. Minuţioasa preciziune a cronometrelor! Lumina lunii, de o intensitate solară, răspica până şi genele minutelor.

        „Cucul” din sofrageria de la Iaşi. Cadranul negru, orele albe, minutarele aurii, cutia ca o căsuţă elveţiană: şi timpul e fermier în Elveţia. Două fetiţe cu şorţuri de şcoală, una brună cu fulgere albe de râs şi fulgere negre de ochi, alta blondă, stând cuminte pe scaunul grav cu perniţă, roşind cu genele plecate de câte ori se aude cuvântul „Dănuţ” oftat de doamna Deleanu, învăpăindu-se cu genele ridicate de câte ori s-aude cuvântul „Buftea”, biciuit de Olguţa.

Un zgomot de resorturi, o uşiţă se deschise ca pentru o minusculă scamatorie, şi apare un cucuşor de lemn făcând o reverenţă: „cu-cu” cântă cucul şi disparen clămpănitul uşiţei urgente.

— Unu! exclamă domnul Deleanu, sorbindu-şi cafeaua şi consultându-şi agenda. Şi mi-i un somn!… Paa, copii!

Şi, ca şi cucul, dispare domnul Deleanu.

Cânta numai în trecut guşiţa cucului de lemn, căci numai amintiri veneau şi se sculau de la masa din sofragerie, scuturându-şi fărâmiturile, în cadenţa complimentului automat, în miros de pâne, de tutun şi de cafea prăjită.

Lugubra pendulă antică din salon. De marmură neagră, masivă şi întunecată, ca insula mortuară a lui Bocklin în draperia rigidă a chiparoşilor. Toate orele sunate de ea aveau accentul cobitor al miezului de noapte. Sunet slab, stins, ca un vaiet de buhnă subtpământeană. Şi cadranul ei era livid în piatra sumbră, ca o fereastră de biserică pustie în lumina lunii, prin care minutarele săgetau un zbor negru.

Trâmbiţile mobilizării în noaptea de august. Dănuţ venise în permisie de la Şcoala militară. Tuns, slăbit, timid şi taciturn, ca în copilărie, în uniforma grea de constrângeri.

În anul acela nu plecaseră la Medeleni. Olguţa era la Govora cu domnul Deleanu, Dănuţ la Şcoala de artilerie din Bucureşti. Mai apăsător ar fi fost pustiul la Medeleni decât la Iaşi.

Noaptea de august, cu privirea ei de căprioară gonită… Se plimbase cu Dănuţ pe străzi lăturalnice, unde nu erau agenţi de-ai comenduirei, nici coşmarul galonat, care-i dădea lui Dănuţ spasmul salutului.

Rătăciseră amândoi în ţinutul de stele şi umbrare al Sărăriei, din care pornesc străduţe laterale spre vale, ca nişte vâsle putrezind în voia apei unui port părăsit. Erau îmbrăcaţi aşa cum se sculaseră de la masă: Monica cu capul gol, Dănuţ fără capelă şi fără sabie. Se coborâseră pe scări, trecuseră prin ogradă, ieşiseră pe stradă mână-n mână, ca îndrăgostiţii de la ţară, şi porniseră prin Iaşi ca printr-o odaie familiară, cu stelele pe cer ca o sulfină pe dulap, cu siluetele caselor întunecate ca nişte mobile de nuc şi de stejar, cu luminile potolite şi blajine ca luciri de candelă subt iconare.

— Dănuţ, să ne-ntoarcem, ne aşteaptă tante Alice…

O lăsaseră cântând la pianul din salon.

În preajma casei sub bolta unui castan… Cădeau şi acuma-n sufletul Monicăi stelele nopţii de august cu tot şiragul cerului desprins de cutremurul sărutării care-i răsturnase capul în imensitatea respirată cu gura şi bătută cu genele a cerului care-i lăsase pe frunte umezeala şi înălţimea.

Doamna Deleanu cânta.

— V-aţi plimbat, copii?

Se roşiseră cu gura pecetluită de aceeaşi sărutare, gravi.

— Hai să ne culcăm, e târziu!… Ce s-aude?

Trâmbiţele. Sunetul lor spart în tăcerea Iaşului.

Clopotele, grele, colosale, ca potcoavele unui cal apocaliptic pe lespezi de metal.

Uralele mulţimii. Se aprindeau lumini pretutindeni. Pendula neagră bătuse de douăsprezece ori, şi se oprise, mută, fără tic-tac, cu minutarele drepte, ca şi cum moartea şi-ar fi ridicat degetul în faţa vieţii.

Doamna Deleanu se rezemase de pian. Monica încremenise cu mâna pe tâmplă. Şi-n tăcerea rănită din care cad lacrimile, toată tinereţea lui Dănuţ îmbătrânise într-un zâmbet şi se prăbuşise în umerii plecaţi.

— S-a declarat războiul, mamă…