*

Toate luminile-s stinse, numai fereastra odăii lui Dănuţ e palidă, deşi storul e tras şi deşi lampa de la birou e cu abatjour.

Dănuţ scrie. Iar a băut cafea neagră. Iar nu doarme. Iar lucrează cu fereastra închisă, în fum de tutun, cu mucurile de ţigări morman în scrumelniţa de lângă caiet. Nu bate la uşă. Intră de-a dreptul, în halat, papuci, cu cozile pe spate.

N-o aude. Tresare. Obrajii lui sunt în mânile ei.

Doamne! Tâmplele lui Dănuţ zvâcnind în mânile Monicăi, în mânile care de trei ani fac gestul rugăciunii atât de fierbinte că parcă n-ar fi lipite una de alta de vidul lor, ci ar cuprinde tâmplele vii ale lui Dănuţ.

Doamne! Prăbuşita respiraţie de stele a fericirii! Trage storul, deschide fereastra şi intră-n odaie – noaptea, noaptea Iaşului, tăcerea Iaşului, parfumul Iaşului, respiraţia Iaşului, şi Dănuţ e alături, viu, în afară de Monica… şi-i târziu… Auzi cum bate, auzi, deasupra Iaşului, de patru ori, clopotul Mitropoliei, solemn, vast, cu bronzată cadenţă, în preajma zorilor.

— Dănuţ, Dănuţ, sunt patru! Eşti palid, Dănuţ. Ţi-s obrajii reci. Vezi…!

Zâmbesc, ochi în ochi, căci Monica e rumenă, obrajii ei sunt calzi.

Şi se stinge, muzicală, ultima bătaie a clopotului Mitropoliei.

— Noapte bună, Dănuţ!

Oftă adânc prin zâmbetul feţei în care se stingea ultima bătaie a clopotului ieşan.

Minutarele cronometrului arătau abia trei jumătate. Şi iar zâmbi. Lumină de lună pe genunchii ei, sufletul Monicăi era lumină de zori la fereastra odăii lui Dănuţ, în care niciodată nu intrase decât casta ei închipuire.