*

Când luna-i plină, umbra marilor castele feudale se plimbă pe aleile parcurilor pustii, până departe, unde pasul turnurilor, în ascuţită încălţăminte de cavaler în armură, descălecat, se opreşte medieval, cu veacurile, printre lăncile plecate ale crenelelor.

Pe vastele şi albele alei ale mării, nici banca de piatră goală, nici joc de ape amuţit, nici secate bazenuri şi nici umbră de castel pornită lung.

Nimic decât aiurarea tăcerii şi, deasupra, braţul de marmură al lunii, rupt din umăr: purtase-n el o dezmierdare? o poruncă? un blestem?

Plutea în înălţime gestul ciung al unei statui fără trup, şi nici o umbră nu cădea pe mare.