*

Genele Olguţei tremurară. Îşi ţinu respiraţia, ca să nu alunge, să nu distrame ceea ce urechile ascultaseră, în vis parcă, şi ascultau… Ascultau?

Frigul se înăsprise.

Deschise ochii asupra stelelor în abur de lună.

Era trează. Asculta. Auzea. Aceeaşi amplă cadenţă. Aceeaşi întunecată asprime. Aceeaşi inflexiune mai pură decât a fluierelor, acelaşi sunet viu, dens, când ascuţit ca săgeata din arc pornită, când boltit în vibraţie gravă, bronzată cupolă a propriei sonorităţi…

— Nu!

Vorbise singură, poruncitor. Îşi smulse cascheta de piele, îşi clătină pletele, se ridică de pe chaise-longue, dreaptă ca vibraţia unei lănci înfipte. Era o energie sălbatecă în gest şi-n trup.

Şi totuşi, ochii plângeau. Plânseseră. Se deşteptase plângând. Îşi trecu mâna pe faţă, iute, ca să-şi limpezească ochii, ca să poată vedea trenul pornit prin întuneric, în prohodul armatelor ruseşti.

Sunt întâlniri prin ani, cu acelaşi gest al mânii, al trupului şi al sufletului, atât de identice, încât ai impresia halucinantă că gestul început cu şase ani în urmă îl desăvârşeşti după şase ani, de pildă, că lacrimile pornite din ochi cu şase ani în urmă, acuma le ştergi, abia plânse…

Ridicase mâna acum şase ani, pe un peron de gară, în urma unui tren pornit, să-şi şteargă lacrimile, aceleaşi lacrimi, întâlnite acum de mâna care, prin ani, făcea acelaşi gest.

Sufletul bascula imens, cu tot trecutul…

Îşi trecu mâna pe frunte; nu văzu, desigur, trenul demult pornit cu anii, văzu marea, vaporul, cerul…

Şi totuşi… Ascultă. Nu se mai auzea nimic. Şi totuşi cineva fluierase o arie din Boris Godunov, pe care… Nu se mai auzea nimic, nimic. Se prăbuşise tot în trecut, cu bătăile inimii.

Se aşeză din nou pe chaise-longue, singură, cu insomnia unei dureri care de şase ani, cu ochii deschişi, aştepta un zâmbet să-i usuce ochii sau o mână să-i închidă.

Mort, îl iubea încă. Abia îl iubea. Dragoste grea, născută şi zidită în tăceri şi noapte, ca o bulină cu vaiet jalnic şi ochi de soare somnambul, deschişi în propria criptă de întuneric.

Vania Dumşa: acesta era mortul ei.

Îl văzuse în copilărie, înainte de plecarea în America. Îl uitase, cum uiţi o melodie închisă în tăcerea ta. Îl revăzuse în anul 1914. Plecase iar în Rusia. Căutase să-l uite. Îl regăsise în sufletul ei, în 1916. Şi pribeagul, mort, nu mai plecase.

O lună după decretarea mobilizării, doamna Deleanu şi Monica organizaseră o cantină aşezată lângă peronul gării Iaşi, popas cu ceai, pâne, entuziasm şi mâncări reci pentru convoiurile militare.

Olguţa lucra la un spital, de unde o luau spre seară cantinierele de la gară.

Într-o seară, întorcându-se acasă, văzuseră în antretul de din faţă un geamantan de muşama jupuită, mânjit, umflat în curelele care-l încercuiau. Peste el, un palton ros, decolorat, şi o caschetă englezească.

Stăpânul lor nu ancora în nici o casă: trecea numai. Totuşi era la el acasă în orişice decor. Se instalase în salon descifrând cu o stângăcie de urs partitura lui Boris Godunov.

— Neculai, să mai pui un tacâm, poruncise doamna Deleanu suind scările şi trecând de-a dreptul în ietac, neglijând să mai spuie bun venit celui care nu purta uniforma militară într-o vreme când numai statuile, copacii, bătrânii, copiii şi ambuscaţii mai cutezau să fie civili.

— Treci tu dintâi, Monica, vorbise autoritar Olguţa în faţa uşii salonului, lăsând clanţa pe care-o apucase în prima bătaie a inimii.

Monica intrase în salon, Olguţa în odaia ei.

Călătorul ajuns pe vârful muntelui oftează: „Am ajuns?” şi se aşază pe o stâncă sau pe pământ, respiră şi priveşte roată împrejur. Nu s-a întâmplat nici un miracol. Nu i-au crescut aripi, nici n-a început brusc un spectacol unic. Un simplu fapt: stă pe vârful unui munte acelaşi trup care a stat pe scaunul de acasă, pe bancheta tramvaiului, sau perna trăsurii. N-are senzaţia perpendiculară, de înălţime clădită, pe care o ai de pe acoperişul unei case.

Oare e înalt muntele? Între stânca pe care stă acum şi scaunul de acasă pe care-a stat până acum, se cască o mie, două de metri? Într-adevăr?

Ce-i asta? Colb stârnit? Nu. Pe mâna întinsă lăcrimează un nour aburos, din aceia care sunt o noiţă pe albastrul cerului – văzuţi de pe fereastra casei, când stai la îndoială dacă trebuie să iei bastonul sau umbrela.

E împăiat? Nu. Arhanghelul bălan, cu cioc şi gheare, desface aripile şi pluteşte vast, cu familiaritate. E un vultur pe care-l urmăreşti cu mâna pe ochi, păianjen desprins din bolta cerului – văzut de jos, de acolo unde cotcodăcesc găinile.

Aşa! Mâna deprinsă să ia ţigara sau jurnalul de pe măsuţa de noapte întâlneşte un nour, zborul unui vultur… poate şi mâna lui Dumnezeu, căci într-adevăr eşti printre stele, pe vârful unui munte, alături de cer, în limpedele miracol al singurătăţii înalte.

Olguţa se aşezase pe patul din odaia ei.

Venise Vania. Patul era pat, masa – masă, zidul – zid, fereastra – fereastră.

Şi închise ochii. Şi-i deschise zâmbind. Iubea. Era aşa de simplu încât îşi pipăi mânile, îşi pipăi faţa, să vadă dacă într-adevăr exista ea, Olguţa – nu Vania.