*

Venea din Rusia. Pleca pe front. Războiul era pentru el o nouă călătorie, o inedită experienţă. Avea ochi verzi, mici, rotunzi, de un verde atât de tare uneori că părea sonor. Era îmbrăcat ca un trunchi de copac. Hainele păreau coaja lui robustă. Nu erau nici elegante, nici sărăcăcioase, nici clasă socială n-aveau. Îl vedeai pe el, nu hainele, care altminteri erau necălcate şi de lucrător mai degrabă, de muncitor manual.

Făcuse, în treacăt, în anii din urmă, tâmplărie. Mai fusese profesor de matematică la un liceu din Petrograd şi deţinut „pentru idei prohibite” şi profesate din întâmplare tocmai în ora de matematică.

Evadase şi venise cu geamandanul la Iaşi, să asculte puţină muzică înainte de a trece pe la cercul de recrutare să afle ce-i, unde-i şi itinerarul. Ascultase cu neclintită seriozitate – de om care respectă mâncarea – în timpul mesei, discuţiile curente asupra războiului. Mai erau invitaţi la masă. Mânuia furculiţa şi cuţitul cu delicateţa oamenilor puternici, pentru braţul cărora arma cea mai grea e uşoară. Obrajii celorlalţi purtau palori convalescente alături de obrajii lui, bătuţi de vânt şi arşi de soare. Nu era nici frumos, nici urât: puternic. Ca tăcerea unui clopot de bronz printre cristale, făptura lui făcea fragilă şi soprană făptura citadină a celorlalţi.

Dintre toţi comesenii era singurul care pleca pe front. Părea totuşi singurul impermeabil pentru moarte. Metalic. Mâncase copios. Nu era congestionat.

La liqueur-uri, discuţia alunecase peste Nistru, venind de la Verdun, via Ardeal. Invocarea „marei noastre aliate” stârni un entuziasm unanim.

— Blinî, zâmbi Vania, jovial, cu o voce gravă prin timbrul ei.

Şi explicase că „blinî” e echivalentul slav al clătitelor moldoveneşti. Adică: o foaie de clătită, rotundă ca un talger de aluat, bine muiată în unt, pe care presori icre negre. Apoi îi pui capac o altă foaie, bine muiată în unt, pe care aşezi sardele. Apoi o acoperi cu o foaie identic tratată, pe care torni smântână; vine la rând alta, pe care o pavezi cu mezeluri. Şi tot aşa, foaie cu foaie, treaptă cu treaptă, suie toate categoriile de mâncări imaginabile: de preferinţă cele mai indigeste. În sfârşit, o ultimă foaie are rolul acoperişului pe o clădire. Peste ea torni unt proaspăt topit, mult, din belşug… Şi imediat înghiţi o felie, mori, bei un pahar de vutcă, învii, înghiţi alta, mori, reînvii cu vutca, şi mori iar cu blinî. […]