* * *

Un ropot des de aplauze întîmpină dansatoarea-herald care şi-a învelit umerii goi într-o pelerină din voal străveziu, prinsă de gît cu un lănţug strălucitor. Apar solemn patru făclieri nubieni, purtînd torţe. In spatele lor vine legănat şirul de dansatoare. Făclierii se aşază în cele patru colţuri ale terasei. Dansatoarele alcătuiesc un arc de cerc. Diademe, voaluri, trupuri mlădioase unduind ca într-o boare. Sunetele repezi ale trîmbiţei. O melopee tînguioasă* Făclierii ridică torţele. Trece o boare dulce de la Bosfor, mirosind a alge şi a hliac înflorit. Din pata jde întunerec a uşii, vine parcă plutind, înconjurată de voaluri diafane, Loredana Brocca. Paşii ei sînt mărunţi, îşi ţine miinile ca pentru rugăciune, fruntea înconjurată de buclele roşii- arămii plecată sfios-feciorelnic. în grădma locantei se face linişte adîncă. Tamburinele şi dairalele abia se aud. Femeia înibrăcată într-o fustă andaluză, purtînd un bolero negru care-i scoate în evidenţă albul trupului plin, dansează un dans al milei şi compasiunii. împarte tuturor un dar simbolic, scos din corsaj, ca şi cînd acolo, inima ei s-ar dărui nu celor de faţă, ci altora, plecaţi departe sau mai degrabă uitaţi.

Voica Bîrlădeanu stă nemişcată lîngă principesa Mărgărita, încercînd să-şi stăpînească furtuna care-o ameţeşte, izbind-o sălbatic de toate stîncile ţărmului necunoscut din casa Loredanei. De aici, din mahfel, îl vede foarte bine pe „el" (nu-i poate spune pe nume, poate câ l nici nu are nume), stînd la masă cu aerul acela indiferent, ' puţintel leneş şi nepăsător, ţinîndu-şi sabia cfe abordaj pe 1 genunchi (de ce naiba şi-a luat sabia de abordaj şi n-a luat-o pe Florentina, spada uşoară pe care i-a adus-o Dragoş de la Veneţia), cu privirea ridicată spre Loredana ; J dar parcă nevăzînd-o pe Loredana, cu toate că aceasta dansează pentru el şi nu pentru „preafericita Rafaela". O ge- , lozie rea o îndeamnă să fluiere, ori să croncăne, ori să cutcurigească, ori să imite nechezatul unui cal cînd simte grajdul. Cui împarte Loredana Brocca mila inimii ei ? De ce intră în dans patru harapi mînuind într-un vîrtej de fulgere şuierate iataganele scurte şi dansatoarele se spulberă înspăimîntate, căzînd la pămînt, ori apărîndu-se cu vălurile diafane ? De ce dintr-o dată răsună un fel de marş războinic şi Loredana Brocca ţîşneşte măreaţă în faţa harapilor, apoi se dezlănţuie o nebunie de bătăi în dairale j şi tamburine şi, după o clipă de împietrire, Loredana se face flacără şi nebunie, ţăcăne din castagnete şi se eliberează într-un vîrtej ameţitor şi cineva din grădină strigă mereu „Ole" ? Voica Bîrlădeanu simte cum de la Mărgărita vine spre ea o boare aspră ca un vînt rece şi nevăzut care-o pătrunde, limpezind-o. Se aşterne în ea o linişte deplină, care-o înspăimîntă. In liniştea aceea înţelege dansul Loredanei. Darul inimii ei pentru cei robiţi de oştile semilunei. Chemarea ei la luptă împotriva piraţilor sarazini care trec ca moartea prin sufletele celor răpite. Cinstirea pe care-o aduce Spaniei, pentru lupta ei împotriva semilunei. Acum, Dumnezeule, Loredana ridică vălurile care flutură ca nişte steaguri de război în vreme ce se aude un dulce cîntec de la Dunăre, legănat pe o lăută, ca brusc acel cîntec să moară şi să se prelingă de peste tot o melodie tărăgănată şi disperată pe care Loredana o ascultă o clipă nemişcată, ca mai apoi să renască prin ea, dansînd-o cu ochii întredeschişi, o prelungă şi înnebunitoare chemare la dragoste. Femeia este o frumuseţe ne- întîlnită, fluxul mental venit de la Mărgărita se frînge şi atunci Voica Ilinca Bîrlădeanu vede privirea lui, tăioasă, neguroasă, fixată undeva deasupra Loredanei al cărei trup zeiesc trece prin lumina făcliilor în ovaţiile nebune ale zecilor de bărbaţi, în vreme ce „el" bea liniştit din pocal.

În clipa aceea, Voica îl urăşte de moarte. Nepăsarea lui este o jignire adusă femeii. Tuturor femeilor frumoase de pe acest pămînt. Nepăsarea lui este o jignire adusă luptei acestor femei, jurate să salveze ceea ce se mai poate salva dintr-o lume gata să cadă sub sabia islamului. Se gîndeşte la Mihail voievod, la Mărgărita, la „preafericita Rafaela", la femeile mascate, la cele din haremuri, la urzeala ţesută de Loredana Brocca, la dansul ei simbolic, la acest loc din chiar inima imperiului unde Loredana îl dansează in văzul iscoadelor marelui vizir şi al celor aparţi- nînd divanului de taină, în văzul tuturor vînduţilor Puterii, cum sînt cei ai Casei Salvaresso, rubedeniile lui Mihnea Turcitul... Pe „el" Voica Bîrlădeanu îl urăşte mai ales pentru jignirea adusă Loredanei-femeia.

— Ne întoarcem — îi şopteşte Mărgărita... Pentru astăzi ai văzut, ai auzit şi ai înţeles destul.

* *

— Pe sfîntul Anton, începe. Omul cu cizmele galbene este căpitanul, spune don Pedro Perez de Hispaniola- Figuera... Freacucernice don Angelico, te dezleg dacă ai să spinteci vreo căci uliţă albă. Domnilor, după domniile voastre !

Înghiţitorii de săbii tocmai îşi terminară numărul cînd doi purtători de căciufîţe albe de matelot se îndreaptă spre cel numit „il capitano", legănîndu-se, ducînd în mîini nesigure pocalele cu vin.

— Iată-l pe prietenul nostru şi al „casei" noastre, spune unul din mateloţi, scund, crăcănat, cu o ceafă roşie de taur, cu spatele lat, avînd agăţată la centură o măciucă de luptă, ghintuită. Omul vorbeşte levantina de port, se [ paie, bine înţeleasă de toată lumea din grădina-locantă, pentru că se face linişte şi un glas de bărbat spune în greacă :

— Psihi mu, nu mă interesează rivalitatea dintre Casa Salvaresso şi Casa Bîrlădeanu

— Panaioti, dacă eşti un bărbat, rămîi şi apără dreptatea ! răspunde în levantină o femeie aşezată la o masă de lîngă havuz.

Omul interpelat îşi mănîncă liniştit frigăruile, în vreme ce una din dansatoarele ospătăriţe îi umple pocalul- Este un bărbat negricios, pe care cei patru cavaleri îl văd din profil, poartă mustăţi mici, obrazul îi este bărbierit şi lumina albăstruie a lampionului îi dă un aer sălbatic şi ciudat.

— Hei, morun mort, spune al doilea purtător de căci uliţă albă, ţie ţi-a vorbit cel mai vrednic de cinste co- răbier de larg, Gheorghe Pattakos, căpitan în slubja stăpînului nostru preaiubit don Lucio... Scoală-te pe coadă şi-

Omul nu-şi isprăveşte cuvintarea, cînd în spatele celor doi se iveşte un fel de luptător ca de circ, cu braţele goale, purtînd platoşe şi un morion de oţel şlefuit, jungher la brîu şi cizme înalte, care fără o vorbă îi înhaţă pe cei doi de ceafă şi, dîndu-le picioare în dos, îi bate cap în cap, stîrnind hohotele de rîs ale asistenţei.

— Bravissimo, Ioanidis !

— Aşa le trebuieşte scandalagiilor.

— Să-şi rezolve concurenţa pe mare.

— „II capitano" n-a scos o vorbă.

— Să vedem îmblînzitorii de şerpi !

— Porcii ăştia n-au înţeles nimic, strigă un bărbat învăluit într-o pelerină roşie.

— Voi care v-aţi vîndut lui Mihai şi tulburaţi negoa- ţele, răspunde un purtător 3e căciuliţă albă. Am să vă mănînc ficaţii !

— Amuzant, rîde baronul de Vic-Fezensac... O adevărată bătălie oratorică. Văd că nimeni nu-l ameninţă pe bravul şi imperturbabilul nostru „capitano".

în clipa cînd spune „capîtana", ceva strălucitor trece vîjîind prin întuneric, „il capitano" se pleacă fulgerător pe stînga şi un hanger pentru aruncat se înfige zbîrmind în masă.

— Ola, la ! Asta este cu totul altceva, continuă baronul... Domnilor, spadele la mînă I

Hărmălaia îi acoperă glasul Ţipă femeile în travesti şi consumatorii neavizaţi. Căci uliţele albe năvălesc concentric spre masa lui „il capitano", In vreme ce zece bărbaţi purtînd batiste roşii la umăr se aşază în jurul mesei la care „11 capitano" îşi bea tihnit cupa cu vin, după care scoate hangerul din masă cu o smucitură puternică, îl ridică şi strigă cu glas puternic, baritokial.

— N-am să uit, Lucio Salvaresso !

★ . ★

Cînd Voica Ilinca Bîrlădeanu îmbrăcată în costum de cavaler, păstrînd la brîu masca purtată în „haremul" Loredanei Brocca, urmînd-o pe Mărgărita, iese prin uşa masivă prevăzută cu ocfieţi de tragere, aude hărmălaia luptei, zgomotul fierului ciocnit pe fier, ţipete de femei şi aici, jos, la piciorul scărilor din piatră, glasul baritonal, binecunoscut, care spune :

— N-am să uit pînă la moarte, Loredana Brocca !

îi vine ameţeală, se repede la pălîmar, îl vede ple- cîndu-se din şa, descoperindu-se şi sărutînd aproape cu evlavie mîna minunată a Loredanei. Bărbatul pleacă la galop de pe loc, urmat de cinci însoţitori învăluiţi în dolmane.

Deci şoaptele siriencelor care-au ajutat-o să se dezbrace de rochie au fost mincinoase. Sau „el" a dat bir cu fugiţii, lăsîndu-şi echipajul să se descurce singur cu oamenii lui Salvaresso.

— Cum stăm, loanidis ? întreabă Loredana.

— Să aduc gheparzii, stăpînă... Se sparg prea multe Mferfurii,

— Adu-i, spune Loredana, o aude rîzînd, un rîs aspru, duşmănos şi atunci fără nici o raţiune îşi face vînt, se agaţă de iedera bătrînă care încalecă zidul crenelat şi în- ţr-o clipă este pe creasta acestuia.

— Să gonim acasă, nesăbuito ! spune Mărgărita.

Voica Bîrlădeanu ştie că se întîmplă ceva definitiv, că

Mărgărita îşi exercită asupra ei forţa de vrăciţă, simte fluxul puternic al voinţei acesteia, se revoltă, vede fulgerele scurte ale spadelor şi săbiilor de abordaj, vede vălmăşagul de căciuliţe albe şi batiste roşii, vede scaune care zboară şi trupuri care cad şi... cînd descalecă zidul să sară pe peron, vede într-un grup de trei, statura lui, chipul lui, îi vede sabia de abordaj părînd o lovitură de bardă şi-i aude glasul dominînd hărmălaia :

— N-am să uit, Lucio Salvaresso !

I se pare că trăieşte un coşmar. Cînd sare în şa, Mărgărita pleacă în goana goanelor. Deasupra cerul de mai este plin de stele de aur.

— Pe viul Dumnezeu hughenot, „maestro", să degajăm stînga căpitanului nostru, strigă baronul de Vic-Fezensac, parînd lovitura cumplită dată de un găligan cu albeaţă pe ochi care vrea neapărat să-i sfărîme ţeasta cu piciorul unui scaun... Şi acum, atenţie !... Pac ! Execută ca la sala de scrimă un „touche sur fente longue", străpungînd braţul agresorului chiar la încheietura acestuia cu antebraţul, lovitură de pedeapsă aplicată întotdeauna celor nevrednici de a încrucişa spada cu el, în general mînuitori de arme improvizate şi mizere ca acest grosolan picior de scaun ridicat împotriva unui baron de Vic-Fezensac, a cărui stirpe se pierde spre finele secolului al X-lea... Chiorul nici măcar nu-şi poate stăpîni mugetul animalic.

— O la, la ! „En garde de face" „esquive par retrăit du corps", de fapt un salt zdravăn înapoi, dublă bătaie, o fentă joasă şi fulgerător împunge umărul celui care a intrat în joc cu sabia, un tip ager, mînuind arma ,,â la florentino"... Deocamdată fără lovituri mortale. Cavalerul Jean de Mirande eschivează o lovitură de măciucă, îşi răsuceşte mîna în octavă şi-l împunge pe măciucaş în bicepsul drept, străpungîndu-i-l. Ansamblul luptei este fascinant. Oamenii lui „il capitano" domină terenul. Cei cu căciuliţe albe bat în retragere spre poarta larg deschisă, păzită de alte căciuliţe albe. A observat dispariţia subită a echipei de acrobaţi, cu maimuţă cu tot, auzind ropote de copite, ceea ce înseamnă că acrobaţii se grăbesc la un alt spectacol. A mai observat retragerea dansatoarelor ospătăriţe, ca şi pe aceea a părţii neutre a consumatorilor care s-au urcat pe terasă de unde privesc spectacolul şi, se pare, îl comentează, aplaudînd frenetic o paradă rapidă sau o ripostă finalizată cu sînge. Au aplaudat mai ales figura fratelui său Pierre. Prins într-un „corps à corps”, cu un spadasin în negru, Pierre 1-a aruncat pe sus cîţiva paşi printr-o lovitură în piept cu garda spadei după care, zburîndu-i sabia de abordaj din mină, i-a aplicat o CO7 lecţie zdravănă cu latul lamei peste fese. făcîndu-l ridicol, înnebunit de hohotele de ris ale spectatorilor, tipul căruia o femeie mascată de pe terasă i-a strigat : — Plăteşte, Do- menico, toate fărădelegile tale de asasin în slujba lui Salvaresso !, scoate un hanger şi încearcă să i-l vîre în pîntec lui Pierre de Mirande. Cavalerul îi prinde antebraţul cu stînga şi-l izbeşte scurt cu garda între sprîncene. Omul cade în genunchi, are nasul zdrobit şi ochiul stîng crăpat. Tot atunci motanul Platon, cocoţat pe o grindă a pergolei pălind că moţăie, scoate un mieunat aţîţat şi, fulgerător, face un salt în obrazul unui matelot bărbos care-l atacă pe la spate pe don Pedro Perez de Hispaniola-Figuera. Pe terasă este rumoare, se aude numele Loredanei, în capătul scărilor apare Loredana înarmata cu un bici cu coada scurtă, urmată de paznicul şef al locantei, Ioanidis. Omul duce în lesă trei gheparzi cu ochi fosforescenţi, cu botniţele puse, care par aţîţaţi şi îşi bat trupurile cu cozile.