6

— Ea este, spune cavalerul Jean de Mirande... Şi-a jucat rolul excelent !

— Imposibil. Pe viul Dumnezeu, imposibil. N-am încă orbul găinilor. Jean, fii rezonabil. Un rege al armatorilor nu şi-ar lăsa niciodată fiica să se ambarce ca mus pe propria lui navă şi să facă treburile urîcioase pe care le face băieţandrul ăsta.

— Poate ! Scrima lui cu coada măturoiului dovedeşte o şcoală mult mai bună, decît una pentru mate- loţii de rînd, dragă Louis.

— Oricum, tînărul exercită o putere diabolică asupra lui Platon. I-a stricat caracterul! mormăie don Pedro Perez de Hispaniola-Figuera.

— Mă nelinişteşte modul cum a şters-o de la bord, conchide cavalerul Jean de Mirande. Mus sau principesă in travesti, tînărul sau tînăra mă interesează. Spune-ţi-i-o căpitanului. Am plecat.

— Nu singur, spune baronul Louis de Vic-Fezensac... Domnilor, tragem o raită pe urmele bravului nostru mus...

Cei doi gentilomi coboară schela pe cheul din piatră în spatele a doi cîrcaşi, care duc pe samarele din lemn, mer- gînd gîrboviţi, doi baloţi de-a dreptul uriaşi. Cei doi cîrcaşi descarcă baloţii lîngă o cotigă şi cavalerul Jean de Mirande este surprins de faptul că oamenii, în loc să se întoarcă la bord, încearcă să se piardă în mulţimea colorată care a umplut cheul. în acelaşi timp un fel de caic de pescuit, vopsit cîndva în albastru, se desprinde dintre celelalte caice pescăreşti şi, ridicînd o velă peticită multicolor, dublează corăbiile de la debarcader şi de la ancoră, coborînd în lungul coastei, în timp ce pescarii de la bord (numără trei în afară de cel aflat la cîrmă) îşi aranjează plasele. Cavalerul strînge puternic braţul baronului.

— Pocap de dieux, Louis. Iată-l pe bunul nostru prieten El Mer !

— Unde ?

— În nenorocitul acela de caic pescăresc.

Baronul rîde sănătos, soldăţeşte.

— Scumpe amice, soarele sudului nu-ţi prieşte. Apropo, Jean... Ai cumva febră ? Să fi revenit blestemata aceea de malarie ?

— N-am nici o febră, caraghiosule... Şi grăbeşte pasul, altfel îl pierdem din vedere pe bravul nostru căpitan, atît de bine travestit în hamal încît ne-a trecut pe sub nas, fără să-l remarcăm.

Baronul se abţine de la orice comentariu, făgăduin- du-şi să nu-şi mai contrazică prietenul pînă la reîntoarcerea la bord, cînd îl va încredinţa grijii doctorului Medio, cu toate că Jean nu dă nici unul din semnele care prevestesc insolaţia. Ziua este străvezie, plină de harul luminii şi peisajul are ceva din peisajul familiar de pe coasta de la Perpignan. un fel de optimism vesel care te deschide spre lume, spre poezie şi de ce nu ?, spre dragoste. Încearcă să asocieze figura copilărească a însoţitoarei principesei valahe, evident, iubita căpitanului de cavalerie care a contribuit atît de masiv la eliberarea lor, cu mutra mereu mînjită a musului, cu strigătele secundului adresate băieţandrului, cu palmele sonore trase de secund aceluiaşi personaj şi nu vede de ce ar fi necesar un travesti atît de obscur. De frica piraţilor ? Ar fi o raţiune. O tînără domnişoară dintr-o familie atît de avută şi probabil atît de duşmănită ar constitui un zălog pentru o răscumpărare cîntărită în aur. Tocmai prezenţa musului pe punte, corvezile lui, i-ar certifica oricînd o identitate care, în ipoteza unui atac pirateresc în forţă, l-ar salva într-un fel. Baronul levede cu oroare scenele cumplite din Bedesten, piaţa de robi din Alger, unde pruncii erau smulşi de lîngă mamele lor şi vînduţi separat, piaţa aceea tragică plină de ţipetele terifiante ale femeilor vîndute, ori de tăcerea animalică, indiferentă a celor care-şi pierduseră orice speranţă şi orice interes pentru viaţă, acel imens teatru în aer liber în care pe zeci de scene erau urcate copile, adolescenţi, femei şi bărbaţi, cărora li se încerca pielea, li se cercetau pleoapele, gingiile, dinţii, mîinile, fiind triaţi, cîntăriţi, înscrişi în registre, stri- gîndu-li-se preţurile, scene în jurul căroiTa începea tocmeala cea mai neruşinată, tocmeală la care participau bătrîni ramoliţi, dornici să-şi biciuie neputinţele cumpă- rînd nubile pentru harem, ori furnizori ai bordelurilor din Cairo, ori fermieri din interior care aveau nevoie de sclavi pe plantaţiile lor de curmali şi smochini, o lume de neimaginat şi de necrezut, dacă el însuşi n-ar fi făcut obiectul unei asemenea tranzacţii. Ce să caute tînăra vioaie, plină de farmec, pe Libertatea ? Şi cum să fie căpitanul în travestiul de hamal, cînd el însuşi 1-a văzut cu cîteva minute înainte sus pe dunetă, supraveghind încărcarea zecilor de butoiaşe cu măsline apărute nu se ştie cînd pe cheu. butoiaşe cercetate cu atenţie de ?non- sieitr Abihu Said, reprezentantul agenţiei „Sultanat", care, după întîlnirea din cabina armatorului, a avut îndrăzneala să-i propună deschiderea unui comptuar la Narbonne, al cărui înputernicit să fie ales de ei, cei trei francezi, ceilalţi doi ocupîndu-se, sub ordinele împuternicitului, unul cu navigaţia,, celălalt cu desfacerea mărfurilor în tot sudul. Un baron de Vic-Fezensac, negustor la Narbonne. Blasfemie. Şi oricum, Jean halucinează...

— Se ţin după noi, afurisiţii, mîrîie căpitanul Păcurar, cu adevărat travestit în cîrcaş, călind şui, cu o basma neagră trecută peste ochiul stmg, în hainele zdrenţuite, rezemîndu-se din cînd în cînd de umărul lui Caras- tan Ochi Ager din Drenova, fost cîrmaci şi iscoadă la uskoci, rătăcitor la Istanbul, cîpd flota dogală a luat in serios greşelile făcute de piraţii care confundau prea adesea pavilionul semilunii cu pavilionul Sfîntului Marcu, oricum inconfundabile... întîlnirea cu Hidayet Riza Han ameninţase să ia o întorsătură neplăcută pînă la sosirea lui El Mer, căpitanul Mîrzea îi vorbise de El Mer, ca despre un fel de corsar înţelepţit de robia în care-l tîrîse propriul lui ginere. Saladin. Pentru a avea cugetul împăcat şi a afla încă o parte de adevăr în legătură cu moartea fiului său, Hidayet Riza Han i-a trimis lui El Mer, o dată cu transportul de pînză de vele. oi şi berbeci merinos pentru prăsilă, grîu şi mei, un mesaj prin care-i spunea că va fi în baia Lebedos, la vărsarea rîului Ceam- burnu, Sn primele zile ale lunii mai. De la Ceşme, pe coasta apuseană a peninsulei Karaburun la sud de Smirna- Izmir şi pînă la Kuşadasi, coasta aceasta sălbatică, dominată de înălţimi rîpoase, este aproape pustie. Va aştepta încă trei zile peste cele trei şi după alte cincisprezece zile va fi cu caicul Iskenderun, la Mitilini, pentru a în- t.îlni Libertatea. El Mer a trebuit să facă faţă revoltei celor trei căpitani ai frăţiei „Sarazinii roşii", născută în chiar sînul comunităţii pe care o conducea în Cyelade, „frăţie" secretă pusă la cale de Ulus-maltezul, mîna lui dreaptă şi reisul flotei, care voia să-i uzurpe puterea şi să reînceapă pirateria. „Sarazinii roşii" era de fapt frăţia piraţilor din Rhodos, Carpathos şi Creta, compusă din acei urmaşi ai normanzilor din Sicilia, Malta, Baleare şi Italia, care, din o mie de motive, renegîndu-şi patriile şi credinţa, au îmbrăţişat pirateria ca profesie şi prin ea islamismul care s-o certifice. Mai toţi erau blonzi sau cu părul roşcat. Ulus-maltezul i-a aţîţat pe cei nemulţumiţi de viaţa paşnică a încercat să-l surprindă noaptea pe El Mer, bucurîndu-se de încrederea generală, dar cineva, o femeie, 1-a trădat. O parte din complotişti au fost prinşi şi, cusuţi în piei de capră, aruncaţi în mare, cu cîte-un bolovan de picioare. Ulus, Giulio şi Felippi, au pus mina pe nava amiral, galera Imbît, şi împreună cu acoliţii scăpaţi teferi au luat largul. La numai trei zile, au atacat noaptea insula Amorgtis, prădînd magaziile comunităţii şi răpind femeile foştilor prieteni. El Mer a urmărit galera Imbît, neputînd veni la întîlnirea din golful Lebedos. în schimb, la bordul caicului Ayşe încărcat cu plase de pescuit, a intrat în baia Geras, un pinten de apă care sfredeleşte insula de la cap Valvi pînă mai sus de Mitilini, de care-l desparte nici trei ceasuri de mers pe jos. Prudent, El Mer a dublat toată partea de sud-est a insulei, pe la cap Valvi, cap Agrelios la bordul unei bărci pescăreşti pe care Ayşe a adus-o legată la pupa şi astfel, amestecat în mulţimea de pe cheu, avind în coşuri bureţi şi peşte proaspăt, a urcat la bord. El Mer a povestit lupta lui Hidayet Riza Aii cu piraţii lui Saladin şi asasinarea de către Ulus-maltezul, cu toate amănuntele mărturisite de Ulus însuşi.

— Cum l-ai putut ţine în stînga ta pe ucigaşul netrebnic al fiului meu, o, El Mer ? 1-a întrebat Hidayet Riza Han. Cum poţi astăzi să^l priveşti în ochi pe bătrînul nemîngîiat al celui ucis mişeleşte ?

— Pe Allah, ţi-o jur, l-am înconjurat cu onoruri, spre a-l ţine pe lîngă mine făiă a se teme. Voiam să-l judeci tu însuţi o, zahid !

Bătrînul a căzut într-o uitare de sine ciudată. Părea că s-a desprins din sine, lunecînd în lumi nevăzute. EI Mer avea privirea luminoasă şi- cinstită. într-un tîrziu; cînd bătrînul s-a întors să se locuiască pe sine, a murmurat :

— Allah să te răsplătească ! Buzele tăie au rostit adevărul ! Să ne retragem, să medităm şi să vedem care sînt căile adevărului. Voi fi la noapte în baia Geras, să te întîlnesc, El Mer. Tu, prieten al fiului meu ?

— Şi eu, o, zahid, i-a răspuns... Voi veni pe jos, cunosc locurile şi acolo unde poteca de capre părăseşte drumul spre Kalloni, voi coborî la apă cu năvodul, înainte ca soarele să asfinţească. Mă va însoţi un om al meu de credinţă, care va cînta din fluier. Aşa veţi şti că sîntem noi.

Căpitanul Păcurar vrea să iscodească taverna şi hanul „La Pisica de mare", loc de întîlnire al tuturor călătorilor în trecere prin Mitilini, al cărui stăpîn a fost găsit spînzurat într-un măslin, hanul fiind acum în mîna fiicei acestuia, Volia. Spre surprinderea lui, căpitanul Păcurar se simte vrăjit de lumina care se filtrează prin coroanele verzi-argintii ale măslinilor, de ciripitul păsărilor si ţipetele guturale ale pescăruşilor, ca şi cînd ar fi debarcat pentru întîia oară la Mitilini şi insula l-ar fi subjugat deopotrivă cu poveştile ei licenţioase al căror gust de voluptate rătăcită se prelinge învăluitor din viile înflorite "răspîndind valuri de arome -tulburătoare, dar şi cu realitatea plină de culoare, dincolo de care, ştie, se distilează ura celor înfrînţi şi cuceriţi cu sabia, împotriva cuceritorilor prin sabie. Este aici o scenă pe care se joacă aceeaşi piesă tragică jucată de ei în Vlahiile Mici şi mereu trebuie să facă sforţări dureroase spre a se desprinde din fiinţa lui istorică, spre a-şi juca, îndemînatec, rolul trecător pe care fiecare întîmplare i-l cere, nu de puţine ori jucîndu-şi viaţa împreună cu rolul. Se struneşte şi adîncindu-se o clipă în sine, pentru a se elibera, vede aievea tot ce ţine în clipa de faţă de Libertatea, caicele iskenderun şi Ayşe, de El Mer şi Hidayet Riza Han, de frăţia „Sarazinilor roşii", de Casa Salvaresso şi Casa Bîrlădeanu ; de mişcarea politicească şi diplomaticească făcută de Mihai Voievodul, acolo, în îndepărtata şi vai !, atît de apropiata Ţară Românească. Un ghem de dorinţe, nevoi şi interese, o urzeală de planuri ascunse, uri stătute, bătălii tainice în saray, cu atît mai ucigătoare cu cît sînt mai tainice, Mihnea Turcitul uneltind, Alexandru cel Rău uneltind dacă nu va fi fost descăpăţînat pier- •zînd lupta tainică ; Mihail încercînd o alianţă cu Apusul, împotriva gîndirii străvechi a lglisiei, al cărei închinător este şi aici Salvaresso, chezaşul Mihnei, care, o poate jura, are mîna vîrîtă pînă la cot în afacerea „Sarazinii roşii", răscoala lui Ulus-maltezul şi moartea ciudată a stăpînului hanului „La Pisica de mare". Pe Volia a cunos- cut-o acum patru ani. Gîndeşte că nu-l va recunoaşte, Carastan fluieră ca mierla. Om de mare, a regăsit pă- mîntul, umbra pomilor şi mirosurile uşoare ale vieţii de fiecare zi. Căpitanul Păcurar cunoaşte cele două drumeaguri care duc spre hanul „La Pisica de mare". Cel din livezi şi cel care vine din tîrg. 11* alege pe cel din urmă. Cei doi gentilomi francezi îi urmăresc de la o sută de paşi, sporovăind. Le-ar fi putut porunci să se întoarcă la navă. N-a făcut-o. Vor fi bineveniţi în jocul lui, atră- gînd luarea aminte a tuturor celor de la hanul-tavernă, prea arareori acostînd la Mitilini vreo corabie de pe care să debarce doi cavaleri atît de ţanţoşi. Dacă l-au recunoscut, atunci va trebui să-şi măiestrească meşteşugul schimbării la faţă. Dacă nu, cu atît mai bine pentru toată lumea.

— Scumpul de căpitan ! spune cavalerul Jean de Mirande, cînd cei doi hamali cotesc pe un drumeag mărginit în dreapta cu livezi de măslin, iar în stînga cu o vie din care se ridică miros de pămînt încins la soare şi arome suave. Uite că a început să şchioapele, chestia asta n-a avut-o înscrisă în jocul de scenă pînă acum.

Baronul Louis de Vic-Fezensac mormăie un fel de încuviinţare, gîndind la soarta crudă a cavalerului. Să reziste patru ani la umilinţele şi chinurile sclaviei şi acum să-şi piardă minţile.