* * *

Aplecătorul-umbrar este sprijinit pe stîlpi din trunchiuri de pin roşu, acoperit cu olane. Bolţi din viţă de vie îi închid părţile laterale. Prispa din faţă a hanului şi intrarea în sala mare7 îl închid în partea opusă intrării care este liberă, lăsînd' să se vadă drumeagul mărginit de oleandrii înalţi şi cîţiva tamarişti de un verde bătînd spre negru, scăldaţi în lumina pură a amiezii. Căpitanul Păcurar s-a aşezat la o masă scundă, aproape de intrare, în aşa fel încît lumina să-l bată din spate şi să-i umbrească faţa. A urmărit cu un fel de ironie acră felul cum Jean de Mirande s-a aşezat cu trei mese mai departe, dar cu fata spre el, şi cum, încă înainte de a bate cu garda spadei în masă, i-a ţinut baronului un curs despre neîncrederea unor anumiţi căpitani în oamenii de arme care şi-au dovedit loialitatea, obicei tipic răsăritean, dublat de o anume ştiinţă şi viclenie a disimulării, rămăşiţă bizantină revigorată de viclenia orientală. în final i-a spus baronului să nu-l mai dea pe mîna doctorului Medio, că se va adeveri şi adevărul asupra presupusului mus care a urmărit un om cu basmaua albastră şi acum a dispărut în acest han, totul amestecînd limbajul „a la marinaio" cu cel ,,ă la soldato", pe amîndouă cu limbajul secret al lopătarilor creştini de pe galerele sarazine, dublat^de rî- setele fără noimă ale baronului de Vic-Fezensac, care părea că se distrează copios, ascultîndu-şi prietenul. Căpitanul Păcurar şi-a scărmănat zdravăn urechea, dîndu-i semn baronului că a auzit totul, apoi un alt gest din alfabetul galerienilor, ştergîndu-şi ochii cu dosul palmei stingi, le-a atras atenţia să fie cu privirea limpede şi cercetătoare. Din clipa cînd i-a răspuns, cavalerul nu i-a mai dat nici o atenţie, dovedindu-şi înalta şcoală a prudenţii do- bîndită pe banca vîslaşilor, aşa că, asigurat fără voia lui cu două spade agere, căpitanul travestit pe jumătate în cîrcaş, pe jumătate în pescar, şi-a luat cea mai umilă înfăţişare, aşteptînd ca să se ocupe cineva de el şi de tovarăşul lui. Urmăreşte felul cum se apropie Volia — de nerecunoscut după patru ani. Era o copilă sălbatică, mereu căţărată prin măslini de unde-i împroşca cu sîmburi pe muşterii, murdară şi zgîriată. Iat-o acum o femeie împlinită, mlădie, arsă de soare, cu plete negre, strălucitoare, cu sînii slobozi sub bluza albă, venind zîmbitoare spre masa celor doi gentilomi. Iată-i pe aceştia ridicîndu-se galant, făcînd reverenţe graţioase ca în faţa unei principese, măturînd nisipul aşternut pe jos cu penele de struţ de la pălării. Gentilomii nu se sfiesc să-i facă complimente „celei mai strălucitoare hangiţe de pe mapamond, steaua insulei Lesbos, coborîtă la Mitilini spre desfătarea ochilor călătorilor". Volia rîde, îşi scoate clopoţelul agăţat la cingătoare şi-l agită vesel. Clopoţelul clincheteşte argintiu. La al treilea semn se înfăţişează trei ospătăriţe care vin repede lîngă stăpînă. Volia o trimite pe una din ele la cei doi cîrcaşi. Căpitanul vede dezamăgirea ospătăriţei, parcă ar fi o siriancă, ori o armeancă, cînd se apropie de ei, nişte sărăntoci, cu toate că Ochi Ager este bărbat chipeş şi încă foarte tînăr.

Atunci cînd el cere bragă rece şi costiţe de berbec, în faţa umbrarului pentru animale descalecă cei trei spahii şi cotigile trag tot acolo, vizitiii făcînd larmă în jurul jghiabului de adăpat, certîndu-se cu glasuri răguşite. Sub aplecător intră bărbaţii în fustanelă. Ochi Ager îl calcă pe opincă. îi face semn cu fruntea spre dreapta, adică spre una din bolţile înverzite şi acolo îl vede pe Ioanidis stînd de vorbă cu un bărbat cu basma albastră, bărbat la care strigă Volia :

— Mihailos, du-te şi adaptă caii vitejilor.

Este de mirare cum trei spahii intră într-un han pentru ghiauri şi este cu totul de mirare cum a scăpat Ioanidis de sub privegherea lui Barba Gore. Căpitanul Păcurar se gîndeşte că Voica Ilinca este singura fiinţă care-l încurcă acum şi aici, o nesăbuită vrednică de lanţuri făcînd parte din lumea avuţiei în numele căreia îşi îngăduie totul. Nu ştie nesăbuita că singurul loc cît de cît apărat, este cabina ei tainică de la bordul navei ? Ce caută aici ? Şi de ce a luat urmele omului numit Mihailos ? Să aibă şi ea puterile oculte ale principesei Mărgărita ? Altfel cum s-ar explicat adnotarea din „Jurnal" ? Cei care-au instituit legea de fier potrivit căreia matelotul vinovat de ambarcarea clandestină a unei femei este pedepsit cu ştreangul, au ştiut ce fac. Cei doi gentilomi sînt aici, putînd-o apăra la nevoie. Cum au recunoscut-o ? Şi de cînd ? Şi cum o poate el lăsa în vizuina asta unde se vîntură şi aur şi pleavă, pe fata patronului şi părintelui său, pe propria lui ucenică într-ale spadei şi marinăritu- lui, faţă de care a avut întotdeauna o sfioasă dragoste acră de frate mai mare, mereu revoltat de ne supuşenia sunusă şi obraznică a acestei fete ciudate, cu apucături de băieţoi ? ! Îşi făgăduieşte cu străşnicie că însuşi o va pedepsi cu cîteva centuri trase la fund, explicîndu-i cu cle-amănuntul cum s-a vîrît prosteşte în plină politică a Răsăritului. Se aude cleştele grataragiului bătînd grătarul, sub aplecător trece un abur aţîţător de chebab şi eălugăraşii se aşază la o masă alăturată, făcîndu-şi cruci largi şi oftînd smeriţi. De undeva din lumina albă şi tremurătoare, din văzduhul albăstriu sfîşiat de ţipetele pescăruşilor se aud dangătele grave, sonore, ale clopotelor.

— Smeriţi-vă şi vă pocăiţi, spune unul din călugări, cu figură. ascetică, pliscos, scăpărîndu-şi ochii negri... Astăzi este sfinta zi a împăraţilor noştri sfinţi Constantin şi Elena. Ridicaţi-vă cugetul la înţelegere. Amin !

Cînd ridică cele trei degete şi face semnul crucii peste cei de la mese, spahiii năvălesc asupra lui. înainte ca cineva să înţeleagă ce se întîmplă, cei doi călugări le aruncă masa în piept, călugărul cel mai voinic îl otînjeşte pe spahiul rămas în picioare cu scăunelul, apoi cuvioasele feţe o rup la fugă, desprind caii spahiilor de la belciuge, ori poate că frîiele erau deznodate, încalecă haiduceşte şi pier în ropot de copite şi chiuituri năprasnice. Spahiii se adună ele pe jos. Năvălesc afară. Cotrobăie în dăsagii agăţaţi la oblîncul şeilor de lemn. Se aud gemete, spahiii se întorc şi venind în faţa căpitanului Păcurar, îi trîntesc pe masă o desagă albă ţesută din păr de capră.

— Vezi ce este înăuntru, cîine, spune spahiul chior, care primise lovitura de scaun.

Căpitanul Păcurar se supune. Desface desaga. înăuntru este o căpăţînă rasă în creştet, stropită cu sînge închegat, aşezată pe un fel de chilim însîngerat. Spahiii îl obligă să scoată căpăţînă şi s-o arate celor de sub aplecător. Totul se petrece într-o linişte de moarte. O muscă mare, verde, vine bîzîind şi se aşează pe un ochi al mortului. Turcul chior înveleşte căpăţînă în chilim. Spune :

— Dacă pînă mîine seară la strigarea muezinului Panaiotis şi fraţii lui nu sînt aici, morţi sau vii, Allah să aibă milă de voi !

Cei trei spahii pleacă, lirind desaga, măgarii falşilor călugări şi calul care aleargă prin curte zvîrlind din copite şi nechezind.

— Asta ne trebuia de ziua praznicului împărătesc ! spune un bărbat în fustanea, mustăcios, cu buza de jos a pleoapei stingi căzută, Panaiotis o să aducă focul şi pirjolul asupra vetrelor noastre.

— Taci, Makarios ! Prăznuim fără să uităm laftţul. Panaiotis este un...

Căpitanul nu aude ce este Panaiotis pentru că de pe drumeag se aude un fel de cor bărbătesc şi în curtea hanului intră ţinîndu-se de brîie o ceată de mateloţi, căreia îi urmează sacalele, pescuitorii de bureţi, olarii şi tîrgoveţii veniţi îri port să vadă sosirea corăbiilor anunţate încă din zori, prin oglinzi, de străjile de la cap Asfali.

— A mai sosit o corabie,, mormăie Ochi Ager.

★ * .

— Ţi-am dat semnul, ,,Basma albastră". Grăbeşte-te ! Pol fi recunoscut.

— Musul vostru este aici... Du-te la grajduri. Stai. Acolo este Osman. Strecoară-te la sacale şi de acolo la catîri... Cine este musul vostru ?

— Batjocura lui Barba Gore.

— Am să-i scot maţele.

— Să nu ţi le scoată el. Este dibaci.

— L-am văzut. Mai ales la femei. Du-te.

Voica Ilinca se urcă pe marginea ciubărului, este goală, spălată, faţa pe care-o cheamă Elena ar fi vrut să rămînă, a împins-o uşor afară, spunîndu-i că este „murdar, prea murdar pentru o fată frumoasă ca tine", tocmai atunci a răsunat clopoţelul şi Elena a fugit spunîndu-i că la noapte dacă stăpîna... A închis uşa cu clenţuşul, s-a săpunit pe tot trupul, s-a frecat cu buretele, spunîndu-şi că travestiul ei poate prosti privirile nătînge ale bărbaţilor, necum pe cele isteţe ale femeilor. Nu ea a descoperit-o pe Azize ? Are să se întoarcă la bord sub chipul pe care i 1-a descoperit Mărgărita. Se uscase cu şervetul de cînepâ cînd a auzit un glas cunoscut spunînd în şoaptă sub gemuleţul închis cu ţiplă :

Am semnul, Basma albastră. Spune-i stăpînului.

Sînt aici. Acum. Peste un ceas este prea tîrziu. Trebuie să mă întorc la corabie.

S-a urcat pe ciubăr, cumpănindu-se. A deschis uşurel ferăstruica. La adăpostul zidului, sub prispa din spate a hanului, era Ioanidis şi Mihailos. Deci, Ioanidis. Ce ştie şi ce nu ştie Voica ? Ce carte joacă Volia ?... Paşi. Ciocănit repede în uşă. Cei doi aud. Se retrag spre capătul zidului.

— Stăpîna, băiete !

Voica Ilinca deschide, stînd după uşă. Cum intră Volia, închide şi-i face semn să tacă. Volia este speriată, sau pare speriată, ţine pe braţ fuste şi bluze, un şal din mătase neagră de Moşul, scoate un ţipăt uşor, văzînd-o goală, ochii i se aprind, îşi muşcă buzele, o răsuceşte scurt, apucînd-o de braţ şi-i şopteşte :

— Faci pe puţin o mie de taleri, băiete... Apoi, gî- fîind, îi povesteşte cum au venit la han chiar astăzi, de ziua sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena, doi fraţi Panaiotis, haiducii, care-au adus căpăţînă lui Ayaz, başdefterdarul pescuitului, un nenorocit de pescar grec renegat, care 1-a slujit şi pe Saladin, cel mai crîncen jecmănitor al creştinilor, el însuşi din insulă, de la Manda- mados. O trece printr-o privire scurtă, pe sub pleoape. Şuieră :

— Închină-te.

— În clipa cînd spune „închină-te", îşi trage din fustă un hanger subţire pe care i-l apasă uşor pe sînul stîng. Voica se închină. Rîde. Tot atît de repede cît de repede îşi trăsese Volia hangerul, se lasâ pe spate şi în aceeaşi clipă îi apucă braţul deasupra încheieturii. Volia gîfîie.

— Te-am încercat, spune.

— Fac un sac de taleri împărăteşti... Te-au speriat cei doi Panaiotis ?

— M-a speriat Yusuf bey... îmbracă-te. Am un plan.

— Ascunde-mă la tine. Am un plan.

Volia rîde. O ajută să se îmbrace. Au aproape aceeaşi statură. Grecoaica este puţintel mai scundă şi mai legată.

— Îţi plac cavalerii, Volia ?

— Ţie, nu ?

— Cît pot să-i placă unui mus.

O strînge pe hangiţă lîngă ea. Pe coridor se aude lipăi- tul uşor al unor tălpi goale. Voica Ilinca o sărută pe Volia ţocăindu-şi buzele.

— Lasă-mă, diavole, chicoteşte Volia...

E deşteaptă hangiţa. Deschide* uşa, a strîns hainele musului sul şi, cu Voica de mînă, iese în coridor. Rîzînd, o trage după ea spre uşa deschisă a unei odăi. închide uşa. îşi lipeşte urechea de tăblie. Se aud aceeaşi paşi uşor, de femeie, depărtîndu-se.

Dintr-odată Volia se aruncă pe divanul larg, deasupra căruia este o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul. Se tăvăleşte şi îşi smulge părul din cap, izbucnind într-un plîns mut, neomenesc.

— Au să pună foc, iar pe mine au să mă vîndă arabilor... Vai mie... Apoi lucidă, cu glas uscat : — Va trebui să mă spînzur în măslin, ca tata.

— Eşti sigură că s-a spînzurat singur ? o întreabă Voica Ilinca, se aşeză pe divan lîngă hangiţă şi îi trece degetele prin rădăcina părului sălbatic, aromind uşor a soare şi ierburi sălbatece.