* * *

— Allah este mare şi înţelept, sau înţelepciunea în esenţa ei poartă. numele lui Allah, spune Abu Raihan Osman ibn-Ahmad, sorbind din filigeaua în care aromeşte cea mai bună cafea de Mocca.

— Asta o ştiu, dar nu ştiu ce caută aici Rechinul albastru, care mi-a scăpat de zece ori din mînă, spune Hidayet Riza Han, privind galiota prin ferestruica kioş- kului... Allah-înţelepciune ţi-a limpezit privirea, o, cititorule în stele ?

— Ochii mei văd limpede drumul spre Halab-Alep şi pustiul strălucitor, cu munţii Jabal Sinjar care mă despart de oaza lucrărilor mele Al Manşil-Mosul, o, părinte al răzbunării !

— Cînd poţi aduna triburile ?

— Peste două luni, în a treia săptămînă, a treia noapte cînd luna începe să scadă.

— Şeicii vor veni ?

— Urăsc puterea sultanului.

— Unde vei face tabăra cea mare ?

— Pe malul lui Al Furăt-Eufrat ; în cătunul As Sabekhah.

— Am să te aştept la Gaziantep pînă la sfîrşitul celei dea treia luni, fn săptămînă întîia şi ziua-ntîi.

— Dacă mă vor ucide ?

— Va veni fiul tău cu şeicii !

— Dacă îl vor ucide ?

— Voi încerca singur !

— Dacă te va ucide ?

— Tirania va triumfa încă o mie de ani.

— Ce va face Mihai beyul. prietenul nostru ?

— Allah să-l ocrotească... Pe barba profetului. Rechinul albaştrii lasă barca la apă. Jur că omul în pelerină de spahiu este ticălosul Zarfa.

Hidayet Riza Han bate în gongul de aramă prins deasupra culcuşului alcătuit din blăni de pardos peste care sînt puse perne. în uşa kioşkului se arată un anatolian scund, cu trăsături mongoloide. Bătrînul şeic îi face semn să se apropie. în arată barca. Omul îşi încrucişează mîi- nile la piept.

— Caii aşteaptă, stăpîne, abia şopteşte.

— Şi El Mer, Omar.